ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 220/2025

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2024 la data de 03.06.2024, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General Pentru Imigrări - Serviciul Pentru Imigrări al Județului Cluj, anularea deciziei nr. x/23.05.2024 privind neacordarea dreptului de ședere în baza prelungirii contractului de studii și obligarea pârâtului să emită o nouă deciziei de ședere în baza prelungirii contractului de studii, tragerea la răspundere a pârâtului pentru nesoluționarea cererii în termenul prevăzut de lege, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 288 din 18 iulie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanta A. împotriva deciziei 5525693 din 23.05.2024 emisă de Serviciul pentru Imigrări Cluj.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta. Recursul nu a fost motivat.

Apărările formulate în cauză Intimatul - pârât Serviciul pentru Imigrări Cluj a depus întâmpinare prin care solicitat respingerea acțiunii formulate de recurenta - reclamantă.

Soluția instanței de recurs Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului invocată de intimat, Înalta Curte urmează să respingă recursul ca inadmisibil, pentru motivele în continuare expuse. Înalta Curte amintește că potrivit dispozițiilor art. 7 din C. proc. civ.: "(1) Procesul civil se desfășoară în conformitate cu prevederile legii", iar potrivit articolului 22 alin. (1) din același Cod: "Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.", obligativitatea de respectare a principiului legalității decurgând primordial din prevederile constituționale care statuează că justiția se înfăptuiește în numele legii, iar judecătorii se supun numai legii, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată fiind prevăzute numai prin lege (art. 124,126 din Constituția României). Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că procesul trebuie să se desfășoare potrivit normelor legale care-l reglementează atât în ceea ce privește judecata și executarea silită, cât și sub aspectul competenței, compunerii și constituirii instanței. În acest context, instanța de control judiciar reține că prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, acestea dând expresie principiului potrivit căruia o cale de atac neprevăzută de lege este inadmisibilă. Totodată, art. 483 din același Cod prevede că "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.(...)", prevederile art. 634 alin. (1) din C. proc. civ. statuând că sunt hotărâri definitive "hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului". Prin sentința recurată, Curtea de Apel Cluj a respins cererea formulată de reclamanta A. de anulare a deciziei nr. x/23.05.2024 privind neacordarea dreptului de ședere în baza prelungirii contractului de studii și cererea de obligare a pârâtului la emiterea unei noi decizii de ședere în baza prelungirii contractului de studii. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 83 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 "Decizia de returnare constituie actul administrativ prin care Inspectoratul General pentru Imigrări constată șederea ilegală pe teritoriul României a străinului și stabilește obligația acestuia de returnare, precum și termenul pentru plecarea voluntară." Raportat la prevederile legale antereferite, Înalta Curte apreciază că decizia de returnare poate fi contestată numai în condițiile art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002, existând așadar o singură cale de atac împotriva deciziei de returnare, și o singură competență de soluționare, astfel cum este prevăzută de lege. În conformitate cu prevederile art. 85 alin. (1) "Decizia de returnare prevăzută la art. 83 alin. (1) poate fi contestată în termen de 10 zile de la data comunicării la curtea de apel în a cărei rază de competență teritorială se află structura Inspectoratului General pentru Imigrări care a emis decizia de returnare. Instanța soluționează contestația în termen de 30 de zile de la data primirii acesteia. Hotărârea instanței este definitivă." Așadar, prin dispozițiile art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, modificată și completată se stabilește o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, în ceea ce privește judecarea contestației formulate împotriva deciziei de returnare de pe teritoriul României, emisă în baza acestui act normativ, calea de atac fiind cea indicată de norma specială. Totodată, caracterul definitiv al hotărârii pronunțată de curtea de apel este justificat de celeritatea procedurilor stabilite de legea specială, lege care stabilește o competență specifică și căi de atac derogatorii de la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, privind recursul exercitat împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță în materia contenciosului administrativ. Așa fiind, Înalta Curte constată că, în cauză, recurentul a formulat recurs împotriva unei sentințe care nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs în condițiile legale antereferite. Or, judecătorul, în demersul său vizând aflarea adevărului, în primul rând, va soluționa litigiul aplicând dispozițiile legale incidente în cauză, respectând astfel unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv cel al legalității, care constituie o cerință obiectivă într-un stat de drept și o garanție a desfășurării în condiții optime a mecanismului de înfăptuire a justiției. Sesizată cu verificarea constituționalității normei incidente, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 611/2016, a respins excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 85 alin. (1) teza finală din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor din România, reținând că soluția legislativă criticată nu contravine dispozițiilor constituționale referitoare la garantarea accesului liber la justiție, întrucât textele de lege criticate oferă străinului interesat posibilitatea de a contesta în justiție legalitatea și temeinicia deciziei de returnare emise de autoritatea competentă, cererea sa urmând să fie examinată de o instanță judecătorească independentă și imparțială. Instanța de contencios constituțional a reținut că nu se poate susține nici faptul că sunt nesocotite prevederile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care garantează dreptul la un recurs efectiv, autorii excepției beneficiind de posibilitatea, valorificată de altfel în mod concret, de a se adresa unei instanțe naționale, în speță curtea de apel.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 457 din C. proc. civ., va respinge recursul ca inadmisibil.