ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 154/2024

Anularea în parte a Deciziei FGA nr. 26290/21.04.2021 ca fiind netemeinică și nelegală.

Obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 116.238,70 RON reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

Obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 574 din 23 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. 3. Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 574 din 23 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. În primul rând, recurenta a susținut că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum au fost statuate prin Decizia nr. 29/2020. În interpretarea art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, Înalta Curte a stabilit că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit propriul asigurat împotriva asigurătorului RCA aflat în faliment. În speță, A. a despăgubit propriii asigurați CASCO pentru daunele produse de conducători auto asigurați RCA la B., dobândind astfel, în temeiul art. 2210 C. civ., un drept de regres împotriva acesteia. În consecință, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, izvorâte din acest drept de regres, constituie creanțe de asigurare în sensul legii, fiind acoperite de Fondul de Garantare a Asiguraților. În continuare, recurenta a criticat hotărârea instanței de fond pentru faptul că aceasta a ignorat caracterul obligatoriu și conținutul legal al contractului RCA. Potrivit art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, asigurarea RCA este un contract obligatoriu, ale cărui condiții sunt stabilite prin lege. În acest context, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată sunt expres prevăzute în art. 26 alin. (1) lit. d) și art. 37 din aceeași Normă, fiind datorate în temeiul contractului de asigurare. Recurenta a subliniat că, în mod eronat, instanța de fond a considerat că aceste sume nu ar avea legătură cu raportul de asigurare, ci ar constitui sancțiuni civile pentru comportamentul culpabil al asigurătorului falit, deși izvorul juridic al acestora este contractul RCA, iar nu culpa părții contractante. O altă critică a vizat schimbarea nepermisă de către instanță a criteriului de calificare a creanței de asigurare, în sensul că aceasta a condiționat existența creanței de lipsa culpei asigurătorului. Or, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 nu impune un asemenea criteriu, ci stabilește că orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare constituie creanță de asigurare, indiferent de cauza generatoare a obligației. În acest sens, recurenta a arătat că instanța a înlocuit în mod nelegal criteriul legal al izvorului obligației cu un criteriu subiectiv, legat de culpa asigurătorului, ceea ce contravine atât textului de lege, cât și interpretării obligatorii date de instanța supremă. De asemenea, recurenta a susținut că împrejurarea că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare nu înseamnă că acestea nu ar fi datorate în baza contractului. Fiind accesorii ale obligației principale, ele derivă din contractul RCA și sunt reglementate expres în cuprinsul acestuia. Așadar, chiar dacă sunt generate de neexecutarea culpabilă a obligației principale, penalitățile își au izvorul în contract, iar nu într-un fapt exterior acestuia. În ceea ce privește interpretarea art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurenta a arătat că instanța de fond a reținut în mod greșit că dobânzile și cheltuielile de judecată pot fi plătite de Fond doar în cazul în care acestea sunt generate de culpa proprie a Fondului. Or, textul legal permite Fondului să achite din disponibilitățile sale sume reprezentând dobânzi și cheltuieli de judecată, urmând ca ulterior să se subroge în drepturile creditorilor de asigurare împotriva asigurătorului falit. Subrogația, ca instituție de drept civil, presupune existența unei culpe a terțului împotriva căruia se exercită regresul, iar nu a celui care se subrogă. În consecință, interpretarea instanței este contrară logicii instituției subrogației și finalității reglementării. În fine, recurenta a reiterat temeinicia pretențiilor sale, arătând că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată reprezintă sume izvorâte din dreptul de regres împotriva B., au sursa în contractul RCA și se încadrează în definiția legală a creanței de asigurare, astfel cum este prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În lipsa unui temei legal pentru refuzul Fondului de a le achita, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și obligarea FGA la plata sumei de 116.238,70 RON, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată prin raportare la motivele de recurs invocate de către reclamanta A. S.A. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., și la apărările formulate prin întâmpinare, de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat și îl va respinge, pentru considerentele ce succed: Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși reclamanta și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia. Or, în condițiile în care recurenta-reclamantă a invocat doar în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neformulând argumente de ordin critic care să se circumscrie acestor dispoziții, instanța de recurs se află în imposibilitate de a efectua un control de legalitate a sentinței recurate din această perspectivă, nemulțumirea părții cu privire la soluția adoptată de prima instanță și simpla indicare a acestui temei legal neputând echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect. Drept urmare, întrucât argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretări a dispozițiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În esență, chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere pentru neexecutarea la timp a obligației de plată și cheltuielile de judecată, respectiv dacă acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și al Legii nr. 213/2015 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare. Prin cererea de plata înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților, în urma intrării în faliment a B. S.A., reclamanta A. S.A. a solicitat să fie despăgubită din disponibilitățile FGA cu suma de 116.238,70 RON reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată. În urma analizării cererii de plată, prin Decizia nr. 26290/21.04.2021, FGA a respins la plata sumele solicitate de reclamantă cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, reținând că acestea din urmă nu reprezintă creanțe de asigurări, ci sancțiuni civile aplicate în baza prevederilor art. 1349 și 1350 C. civ. pentru comportamentul culpabil de care se face vinovat asigurătorul aflat în faliment, neavând legătură cu raportul de asigurare. Această decizie a fost menținută de instanța de fond, care a reținut că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu au natura unor creanțe de asigurare. În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de penalități de întârziere și de cheltuieli de judecată nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamantă sunt nefondate. Dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a dispus intrarea în faliment. Înalta Curte reține incidența art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;". Sub acest aspect sunt relevante și prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute. Față de aceste repere legislative, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul nr. x/2014 nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului aflat în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Așadar, sumele pretinse reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind, prin urmare, diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ. Cum Fondul de Garantare a Asiguraților este un terț față de hotărârea judecătorească ce privește asigurătorul, nu pot fi reținute nici alegațiile recurentei-reclamante referitoare la pretinsa încălcare a art. 435 din C. proc. civ., deoarece acest text de lege prevede că hotărârea judecătorească produce efecte numai între părți și succesorii acestora. În conformitate cu prevederile art. 9 și art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece acesta a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel că, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în insolvență, acesta nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă. În egală măsură, Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." În acest context, trebuie subliniat că dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizații, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privința cărora instanța de control judiciar reține că nu pot fi interpretate în mod extensiv. Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii. Mai trebuie subliniat și că raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare și nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care intervine falimentul asigurătorului. Ca atare, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. În acest sens, raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995, fiind aplicabil astfel principiul legalității. Nu poate fi reținută o încălcare a principiului accesorium sequitur principale, acesta nefiind aplicabil în cauză întrucât este înlăturat de principiul legalității. Scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un fundament legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată. Din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii îl constituie dispozițiile acestui act normativ, în aplicarea cărora Fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și ale cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. În egală măsură, Înalta Curte reține că activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015; or, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma ASF nr. 16/2015 nu prevăd posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată, în situația în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile și a fost obligat în acest sens de către o instanță de judecată. În speță, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reținut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, câtă vreme acestea nu reprezintă creanțe de asigurare, ci au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare (care presupune asigurarea contra cost a riscului asigurat), fiind obligații civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societății de asigurare ce pot fi valorificate de recurenta-reclamantă în procedura de faliment, potrivit dispozițiilor Legii nr. 85/2014. Aceasta deoarece art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la penalitățile de întârziere și la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit. Așadar, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că recunoaște caracterul de creanțe de asigurări, penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată, deoarece această noțiune se determină prin raportare la normele legale cuprinse la art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care o reglementează în mod expres. Mai mult decât atât, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit. Cum Fondul de Garantare a Asiguraților nu este succesorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor și nici a cheltuielilor de judecată, criticile formulate de recurenta-reclamantă din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și invocarea în acest sens a instituției subrogării reglementate la art. 2210 C. civ. fiind, prin urmare, nefondate. Și în ceea ce privește invocarea în cauză a considerentelor Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menționată nu este incidentă în speță. Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanța supremă a stabilit natura de creanțe de asigurări, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a penalităților de întârziere sau a cheltuielilor de judecată datorate de asigurătorul RCA asigurătorului care exercită dreptul de regres, ci a fost chemată să dezlege chestiunea "dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment". În concluzie, recunoașterea calității de creanțe de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător și achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților să aibă drept izvor contractul de asigurare. Or, în cazul penalităților de întârziere și al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligației de plată și din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi și obligații extrinseci contractului de asigurare și numai între părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment. Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.