ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1180/2025

Ședința publică din data de 5 martie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.04.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată nr. x/16.03.2016 și să se dispună obligarea pârâtului la soluționarea ei, cu plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea modificatoare formulată la data de 31.08.2021, reclamanta a solicitat obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată, constând în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale, respectiv de 0,1%/zi de întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, iar în subsidiar dobânda penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 1870/08.12.2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată și modificată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Prin decizia nr. 3954/20.09.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția nulității recursului formulat de societatea A. S.A., invocată de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată. A admis recursul declarat de reclamanta societatea A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1870/08.12.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. A casat sentința recurată și a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

La data de 31.10.2023 pe rolul Curții de Apel București s-a înregistrat dosarul nr. x/2021.

Prin sentința civilă nr. 417 din data de 13 martie 2024, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis astfel:

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

- a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 3.287 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, calculată de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021;

- a respins în rest acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată,

- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.134 RON, din care 400 RON reprezintă taxă judiciară de timbru aferentă primului ciclu procesual și 734 RON reprezintă parte din onorariul de avocat aferent primului ciclu procesual.

Împotriva sentinței civile menționate anterior, a declarat recurs recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, pe cale de consecință, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, precum și obligarea părții adverse la cheltuielile de judecată.

Cu privire la respingerea excepției inadmisibilității, arată că cererea de plată din cauză a fost soluționată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în dosarul nr. x/2018, iar ca urmare a pronunțării deciziei ÎCCJ nr. 4644/13.10.2021, decizia de soluționare a cererii de plată a fost anulată definitiv, instanța obligând FGA să analizeze pe fond cererile de plată.

Susține că, potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004, regula este că acțiunea în anularea actului administrativ conține și repararea pagubei cauzate, iar potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepție de la regulă, însă cu condiția ca în prealabil să fi solicitat anularea actului administrativ vătămător.

Astfel, consideră că la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, A. S.A. nu avea o creanță certă, lichidă și exigibilă față de FGA, motiv pentru care nu sunt întrunite condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond interpretând eronat acest text de lege.

Consideră că intimata-reclamantă avea posibilitatea de a formula prezenta cerere de chemare în judecată și la momentul comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 ori de la data la care Curtea de Apel București a admis contestația din dosarul nr. x/2018, deoarece prejudiciul era cunoscut de la acel moment, acesta aplicându-se la suma solicitată prin cererea de plată, astfel că avea caracter determinabil.

Recurentul-pârât solicită casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Prin respingerea excepției inadmisibilității, instanța de fond a ignorat atât conținutul cererii modificatoare, cât și obligația FGA de analizare a cererii de plată și nu de plată a acesteia, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă. Astfel, la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, A. nu avea o creanță certă, lichidă și exigibilă în raport cu FGA care să-i permită să solicite despăgubiri, nefiind îndeplinite condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea.

Cu privire la excepția tardivității, consideră că în mod greșit instanța de judecată a respins-o, cu încălcarea dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în forma în vigoare la data depunerii cererii de plată.

Susține că intimata-reclamantă putea solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluționarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluționare a acesteia, și nu după 3 ani, acțiunea de față fiind tardivă în raport de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

Precizează că potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, împotriva deciziei de respingere a cererii de plată se poate formula contestație în condițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, iar potrivit acestor din urmă dispoziții, împotriva deciziei, societatea de asigurare/reasigurare poate formula contestație la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii.

Prin urmare, având în vedere faptul că intimata-reclamantă nu a avut niciun motiv pentru care să nu fi cerut aceste daune moratorii odată cu debitul principal în dosarul nr. x/2018, consideră că acțiunea de față este tardivă.

Pe fondul cauzei, invocă dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care condiționează acordarea de despăgubiri de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat.

Mai arată că natura juridică a răspunderii reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 fiind o răspundere patrimonială de drept administrativ, care se antrenează în aceleași condiții generale ale răspunderii delictuale prevăzute de art. 1357 și următoarele din C. civ., respectiv: existența unui prejudiciu cert, existența unei fapte ilicite extracontractuale și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

În ceea ce privește fapta ilicită, arată că efectul anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, emise nelegal de pârât, nu este recunoașterea dreptului pretins, ci obligarea la analizarea pe fond a cererii de plată și la verificarea dosarului de daună, respectiv dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, astfel că, din această perspectivă, nu are relevanță faptul că în interiorul termenului de 30 zile autoritatea a pus în executare sentința civilă, întrucât executarea hotărârii presupunea cu necesitate verificarea în prealabil a dosarelor de daună de către Comisia specială din cadrul FGA, urmată apoi de plată sau de emiterea unei noi Decizii de respingere a cererii. De aceea faptul că în urma verificării dosarului de daună, autoritatea pârâtă a efectuat plata nu are relevanță în litigiul de față, în care reclamanta a înțeles să solicite daune interese moratorii constând în lipsa de folosință a despăgubirii din dosarul de daună, care nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018.

Consideră că repararea pagubei în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu poate depăși ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în care instanța de judecată nu a analizat creanța de asigurare care a făcut obiectul cererii de plată, așadar nu a recunoscut dreptul pretins de către reclamantă.

De asemenea, susține că FGA nu este un asigurător și nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care detine mai multe creante de asigurare, de consecințele insolvenței unui asigurător.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că recurentul - pârât a invocat, pur formal, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără ca, prin calea de atac să dezvolte, în mod concret, critici care să vizeze faptul că hotărârea recurată nu ar cuprinde motivele pe care aceasta se întemeiază sau că ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, astfel încât nu se impune analiza hotărârii recurate din această perspectivă.

Analizând, în continuare, argumentele recurentului - pârât subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce privesc soluțiile date excepțiilor inadmisibilității și tardivității, Înalta Curte le apreciază nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în paragrafele ulterioare.

În ceea ce privește prima excepție invocată de pârâtul FGA, instanța de control judiciar reține că admisibilitatea acțiunii reiese din conținutul reglementării Legii nr. 554/2004. Astfel, potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

De asemenea, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

"(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

Analizând aceste dispoziții legale, se constată că art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza în cauză, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ fără a cere în același timp și despăgubiri, stabilind că, într-o asemenea situație, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Altfel spus, în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, legiuitorul permite, pe cale de excepție, formularea unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, așa încât în mod corect a fost respinsă inadmisibilitatea acțiunii.

Nefondată este și critica recurentului-pârât FGA și în privința soluției de respingere a excepției de tardivitate a acțiunii, invocată prin raportare la prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. Acest text de lege vizează exclusiv contestația formulată împotriva deciziei de respingere a cererii de plată, statuând că împotriva deciziei de respingere se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv în termen de 10 zile de la comunicare.

Prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 nu reglementează condițiile de formulare a unei cereri separate în despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin emiterea deciziilor la care face referire articolul de lege citat, astfel că în privința acestor acțiuni rămân aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen diferit pentru formularea cererii, respectiv cel de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripție. În speță, decizia prin care refuzul Fondului de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, plata a fost efectuată la data de 29 octombrie 2021, iar cererea modificatoare a fost formulată la data de 31 octombrie 2021, așadar în interior termenului prevăzut de textul de lege indicat anterior.

În continuare, procedând la examinarea criticilor recurentului-pârât, pe fondul cauzei, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, soluția instanței de fond fiind pronunțată cu corecta aplicare și interpretare a prevederilor legale incidente în cauză.

Pentru a statua astfel, Înalta Curte are în vedere că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei produse persoanei vătămate reprezintă o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. Din interpretarea aceleiași norme rezultă că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse și emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004. Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, sens în care vor fi avute în vedere și prevederile art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", precum și art. 1357, având denumirea marginală Condițiile răspunderii, din același act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".

Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existența unei fapte ilicite, (2) existența unui prejudiciu, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În litigiul pendinte, reclamanta a susținut că reprezintă faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că este îndeplinită și condiția legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Acestor argumente, pârâtul le-a opus, atât în fond, cât și în recurs, argumentul dedus din conținutul hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2018, prin care a fost definitiv anulată decizia FGA amintită, susținând că dreptul reclamantei la plata creanței de asigurări nu a fost recunoscut prin aceste hotărâri, Fondul fiind doar obligat la analizarea cererii de plată, astfel că dreptul la despăgubiri nu s-a născut ca urmare a anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018. Totodată, a mai susținut recurentul-pârât că în speță nu este dovedită vinovăția sa în respingerea cererii de plată și nici nu s-a demonstrat o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciul pretins, nefiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.

Toate aceste critici vor fi respinse, ca nefondate.

Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată înregistrată de FGA sub nr. x/12.11.2016, motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată și achitată din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 RON, reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015. Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 și a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Așadar, Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată în mod definitiv de instanța de contencios administrativ, corelativ cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la analiza pe fond a cererilor de plată, inclusiv a celei ce face obiectul prezentului litigiu.

Recurentul-pârât a susținut că în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004 deoarece dreptul reclamantei la plata sumei nu s-a născut ca urmare a anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, argument pe care Înalta Curte îl constată a fi neîntemeiat, această decizie reprezentând actul administrativ în raport de care se stabilește dreptul reclamantei la despăgubiri.

Motivul pentru care A. nu a încasat suma ce îi era cuvenită se regăsește în efectul respingerii cererii sale de prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat în mod definitiv de către instanța de contencios administrativ.

Înalta Curte constată că, în urma reanalizării cererii de plată înregistrate sub nr. x/16.03.2016, pârâtul FGA a procedat, la data de 29.10.2021, la plata către A. a unor creanțe de asigurări, printre care suma de 3.287 RON reprezentând despăgubirea solicitată conform cererii de plată amintite, astfel cum rezultă din extrasul de cont nr. 222 din 01.11.2021. Prin urmare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a confirmat dreptul A. la plata sumei solicitate cu titlu de despăgubire.

Vinovăția recurentului-pârât nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică și sistematică a Legii respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.

Înalta Curte amintește că acțiunea de contencios administrativ are ca finalitate atât anularea actului administrativ nelegal, cât și acoperirea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În speță, o componentă a acestui prejudiciu o reprezintă creanța de asigurări în cuantum de 3.287 RON, sumă pe care intimata-reclamantă a primit-o ca plată a despăgubirii pentru riscul produs, însă în cazul plății dobânzii legale, legătura de cauzalitate se grevează pe fapta FGA, care a emis un act administrativ nelegal ce a generat o întârziere în analizarea pe fond a cererii de plată și în achitarea despăgubirii. Astfel, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul administrativ emis în mod nelegal împiedicând reclamanta să beneficieze de folosința creanței de asigurări recunoscute de pârât, pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021.

În concret, Înalta Curte constată că respingerea cererii de plată prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 și întârzierea generată de FGA în achitarea despăgubirii către A. a avut ca efect prejudicierea creditorului, prin lipsirea lui de folosința sumei respective pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată, finalizată cu soluționarea cererii în sensul respingerii acesteia prin decizia nr. 14452/03.05.2018) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată, finalizată cu admiterea sa în sensul achitării sumei amintite). Odată anulată Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 prin hotărâre judecătorească definitivă, în sarcina părții pârâte se reține existența unei fapte ilicite constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei recunoscute cu titlu de creanță de asigurări, pentru perioada anterior indicată. Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată a împiedicat-o pe aceasta, în calitate de creditor de asigurări să se bucure de folosința sumei cuvenite.

Înalta Curte apreciază că prejudiciul suferit de intimata-reclamantă, constând în lipsa de folosință a sumei de 3.287 RON, justifică acordarea dobânzii aferente acestei sume, calculată potrivit art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021; în acest sens fiind aplicabile dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, atunci când o sumă de bani nu este achitată la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii până la momentul plății, în cuantumul stabilit de convenție sau, în lipsă, de lege, fără a fi necesară dovedirea prejudiciului, iar debitorul nu poate dovedi că acesta ar fi inferior. Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede la art. 3 că "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. … (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare."

În cauză, dobânda datorată A. are natura juridică a dobânzii penalizatoare, iar raportul juridic dedus judecății nu izvorăște din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci din activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților privind gestionarea creanțelor de asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015. În acest sens, premisa acordării sumei de 3.287 RON cu titlu de creanță de asigurări nu rezidă în activitatea de asigurare desfășurată anterior de societatea falită, ci în competența conferită FGA prin Legea nr. 213/2015 de a distribui fondurile disponibile către creditorii de asigurări.

Conchizând, Înalta Curte reține că răspunderea administrativ patrimonială reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este una extracontractuală și, în situația particulară incidentă în cauza pendinte, o atare răspundere derivă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constând în emiterea unui act administrativ nelegal (Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018), iar nu din contractul de asigurare RCA.

Prin urmare, aspectele invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, nefiind incident motivul de casare invocat de către acesta, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-reclamantă, Înalta Curte reține că, potrivit art. 452 din C. proc. civ. "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". Având în vedere că intimata-reclamantă nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată, urmează să se respingă cererea de acordare a acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 417 din data de 13 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 5 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.