Decizia nr. 2196/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1868 a Curții de Apel București

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, constatarea unui refuz nejustificat al Fondului de Garantare a Asiguraților (FGA) cu privire la soluționarea cererii sale de plată și obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, cu cheltuieli de judecată. Ulterior, prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată, constând în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale, respectiv de 0,1%/zi de întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, iar în subsidiar dobânda penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1868 de la data de 8 decembrie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 1868 de la data de 8 decembrie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6din C. proc. civ., cu solicitarea de admiterea a căii de atac, casarea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt și a soluției pronunțate de instanța de fond, că hotărârea atacată cuprinde considerente străine de natura cauzei, fiind netemeinică și nelegală. Astfel, în cadrul primei critici a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea disp. art. 425 C. proc. civ., motivarea fiind de esența hotărârii și necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți. Astfel, fiind o garanție împotriva arbitrariului, hotărârea primei instanțe trebuia să cuprindă motivele pentru care a fost respinsă cererea precum și argumentele, în concret, care l-au determinat pe judecătorul fondului să adopte prezenta soluție în cauză. Apreciind, în mod greșit obiectul cererii de chemare în judecată, prima instanță a apreciat că A. a solicitat de la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR sume de bani pe care acesta ar trebui să i le achite în temeiul falimentului B. S.A.. Penalitățile de întârziere și dobânda penalizatoare au fost solicitate de la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR în raport de fapta proprie, respectiv în raport de atitudinea acestuia de soluționare cu întârziere a cererii de plată, la aproape 6 ani de la introducerea cererii. În acest sens, a apreciat recurenta că motivarea primei instanțe este străină de natura cauzei câtă vreme prin prezenta cerere se urmărește obținerea de despăgubiri de la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR pentru fapta proprie iar nu pentru ceea ce Fondul ar fi dator să achite creditorilor de asigurare pentru falimentul altor societăți de asigurare. Pentru toate aceste motive, având în vedere și noțiunea de proces echitabil, a solicitat recurenta-reclamantă admiterea cererii de recurs, cu consecința casării sentinței civile atacate, și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru necercetarea fondului cererii de chemare în judecată. Ulterior, cerere de recurs incident a formulat în cauza de față și pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea căii de atac, casarea sentinței civile recurate, cu respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În esență, în motivare, a susținut că motivarea primei instanțe de judecată este străină de natura cauzei iar soluția este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Criticile pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR vizează, din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, soluția instanței de asupra excepțiilor inadmisibilității, tardivității și prescripției invocate la fondul cauzei. A invocat pârâtul temeiurile de drept de la art. 8 din Legea nr. 554/2004, art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, art. 19 din legea nr. 503/2004. Pe fondul cererii de recurs, a invocat apărările din întâmpinarea formulată în fața primei instanțe cu mențiunea că soluția de la fond este legală însă pentru considerentele eronate. Astfel, în privința FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR nu există reglementat un termen de soluționare a unei cereri și nu există o normă legală care să sancționeze refuzul nejustificat al acestuia de soluționare a unei cereri. FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR acoperă creanțele de asigurare în virtutea principiului protecției consumatorilor, iar nu ca o obligație proprie a acestuia, obligația fiind născută din raportul contractual al asiguratului/beneficiarului asigurării cu asigurătorul. În contextul unei prezentări succinte a făcut partea recurentă-pârâtă referire la noțiunea de termen rezonabil așa cum este aceasta reținută în jurisprudența CEDO. Mai arată aceeași parte că plățile au fost efectuate cu întârziere din cauza unei imposibilități obiective, respectiv norma legală condiționa Fondul de plata despăgubirilor ulterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment a asigurătorului. A menționat că Fondul plătește despăgubiri în condițiile legii, el nefiind succesorul în drepturi al asigurătorului în faliment. Mai mult decât atât, a susținut că prin decizia definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2018, nu a fost stabilit, în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, că reclamanta deține o creanță în raport cu FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR ci a fost obligat acesta din urmă la soluționarea pe fond a cerilor de plată, sens în care nu se poate admite ideea că reclamanta ar avea un drept de despăgubire, întemeiat pe Ordinul CSA nr. 14/2011, în raport cu Fondul. Totodată, recurentul-pârât a solicitat respingerea cererii de acordare a dobânzilor penalizatoare, cu precizarea că FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR nu preia în integralitate obligațiile asigurătorului în faliment.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată în cauză, recurentul – pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a solicitat respingerea recursului A., ca neîntemeiat. II. Soluția instanței de recurs. Examinând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante. În ceea ce privește cererile de recurs principal și incident întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, prin textul amintit, legiuitorul a reglementat mai multe ipoteze de nelegalitate, de natură să atragă casarea unei hotărâri judecătorești, respectiv motive contradictorii sau străine de natura cauzei. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, iar Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță sens în care sentința civilă atacată poate fi supusă cenzurii instanței de control judiciar pe calea prezentului demers procedural. Totodată, mai reține Înalta Curte că instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea, așa cum s-a statuat și în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Prin urmare, aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Astfel, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de ambii recurenți, este nefondat și va fi respins ca atare. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurentul-pârât, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., amintește Înalta Curte că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față acest motiv nu este incident, după cum se va arăta în cele ce urmează. În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că este nelegală soluția primei instanțe cu privire la excepțiile procesuale invocate, respectiv inadmisibilitatea acțiunii, tardivitatea și prescripția pretențiilor din cererea chemare în judecată. Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii Înalta Curte va respinge aceste critici ca neîntemeiate având în vedere că Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede la art. 18 că "(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. … (3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.", iar la art. 19 că "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).". Prin decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, … prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.". Totodată, instanța supremă a arătat în considerentele deciziei amintite, între altele, și următoarele motive: "75. În situația în care persoana vătămată, din cauza necunoașterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acțiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acționa în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. 76. Intitulat "Termenul de prescripție pentru despăgubiri", art. 19 din Legea nr. 554/2004 are, în realitate, un obiect de reglementare mai larg, stabilind reguli privind: 1. condițiile de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri; 2. durata și data de la care curge termenul de prescripție; 3. instanța competentă și 4. procedura aplicabilă. 77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ.. 78. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 8, art. 11 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, care transpun în plan normativ prevederea cu rang de principiu cuprinsă în art. 52 din Constituția României, se conturează regula acțiunii în contencios subiectiv de plină jurisdicție, conținând și capătul de cerere privind plata de despăgubiri pentru repararea pagubei și înlăturarea consecințelor vătămătoare ale actului administrativ - tipic sau asimilat - nelegal. De aceea, calea procesuală reglementată prin art. 19 din lege este una de excepție, la care ar trebui să se recurgă numai atunci când speța oferă elemente apte să conducă la concluzia că reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acțiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 554/2004. 79. Termenul de prescripție are durata de un an și curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privința începutului prescripției extinctive, regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită și în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale. 80. Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripție și nicidecum extinsă la natura juridică și la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicție cu alin. (1) al art. 19, care stabilește natura termenului ca fiind de prescripție, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanțial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ.". Astfel, acțiunea formulată de partea recurenta - reclamantă nu este inadmisibilă, ci caracterul său admisibil reiese chiar din conținutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri. Înalta Curte mai subliniază că prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului, doar s-a anulat decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 prin care fusese respinsă cererea de plată vizând pretinsa creanță de asigurări solicitată de A., cu obligarea pârâtului la analiza pe fond a cererii respective de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existența creanței litigioase. Așadar, creanța principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaște existența acesteia prin plată sau o instanță judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri în forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale concomitent cu acțiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018. Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acțiunii în anulare, din moment ce instanța învestită cu dosarul nr. x/2018 privind decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu s-a învestit și cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanțelor de asigurări. În aceste condiții, presupunând prin reducere la absurd că reclamanta ar fi învestit Curtea de Apel București în cadrul dosarului nr. x/2018 cu solicitarea atât de anulare a deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, cât și de plată a debitului principal plus penalități de întârziere, respectiv dobândă legală, soluția în legătură cu pretențiile accesorii nu rezultă a fi fost de admitere, din moment ce creanța principală însăși nu a fost analizată de către instanța respectivă, ci impusă în sarcina FGA spre verificare, astfel că nestabilindu-se dreptul A. la încasarea sumei reprezentând creanța principală, nu se putea determina nici măsura în care partea reclamantă ar fi fost îndreptățită la acordarea accesoriilor. Or, ar fi excesiv a conchide în procesul de față că este inadmisibilă sau prescrisă acțiunea modificată a reclamantei vizând acordarea penalităților de întârziere sau a dobânzii legale, din moment ce instanța inițial învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei FGA nr. 14452/2018, deși a anulat respectivul act administrativ unilateral, nu a procedat și la verificarea pe fond a cererii de plată privind creanța principală în raport de care sunt pretinse în prezent accesoriile litigioase. În concluzie, dreptul pretins de A. la acordarea accesoriilor solicitate sub forma penalității de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanței principale nu devine actual câtă vreme nu se decide asupra existenței sau inexistenței dreptului la acordarea sumei reprezentând creanța principală în beneficiului părții reclamante. În mod corespunzător, întrucât decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului, acțiunea formulată de reclamantă în dosarul de față, astfel cum se prezintă ca efect al cererii sale adiționale – modificatoare, nu este inadmisibilă. Cu privire la excepția tardivității. Cât privește chestiunea tardivității, așa cum a fost pretinsă de pârâtul FGA, atât din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cât și din decizia ÎCCJ – RIL nr. 22/2019 reiese cu evidență faptul că termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri este unul de prescripție, iar nu de decădere, motiv pentru care nu poate să fie incidentă sancțiunea tardivității. Cu privire la excepția prescripției. În ceea ce privește critica relativă la excepția de prescripției, reisese din motivarea sentinței civile atacate, precum și din întâmpinarea depusă de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR la dosar (filele x) că o asemenea excepție a fost invocată de parte, în mod subsidiar. Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reține că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. În speță, din actele dosarului de fond rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 31.03.2021 și modificată la data de 31.08.2021. Prin cererea modificatoare recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata penalităților de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x de la data de 16.03.2016. În ceea ce privește excepția prescripției, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins prin decizia nr. 14452/03.05.2018 mai multe cereri de plată formulate de A. S.A., inclusiv cererea de plată nr. x de la data de 16.03.2016. Or, atâta timp cât din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea eronată de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum și faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraților, nici instanța judecătorească învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situația concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deține o creanță de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată și înscrisurile care o însoțesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existența și întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x de la data de 16.03.2016. În acest context rezultă că dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât existența creanței este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluționat definitiv la data de 13.10.2021, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale. În raport cu aceste momente, nu se poate reține tardivitatea cererii de chemare în judecată, formulate la data de 31.03.2021. În continuare, analizând pe fond recursul incident, reține Înalta Curte că acesta este nefondat pentru argumentele ce vor fi arătate în continuare. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. S.A. a solicitat constatarea unui refuz nejustificat al Fondului de Garantare a Asiguraților (FGA) cu privire la soluționarea cererii sale de plată și obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, cu cheltuieli de judecată. Ulterior, prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x de la data de 16.03.2016, constând în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale, respectiv de 0,1%/zi de întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, iar în subsidiar dobânda penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Reține și Înalta Curte, alături de judecătorul fondului că, Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) a refuzat justificat plata penalităților, a dobânzilor și a cheltuielilor de judecată, acestea nefiind creanțe de asigurări, în sensul Legii nr. 213/2015. Prin urmare, reclamanta a considerat eronat că are aceleași drepturi față de FGA ca și față de asigurătorul RCA. Pentru penalități de întârziere și dobânzi nu există un temei de lege care să oblige pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR la soluționarea favorabilă a unei asemenea cereri. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător. Conform art. 2 alin. (3), Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege. Potrivit art. 4 alin. (1) din Lege, a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; b) creditorii de asigurări sunt, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă. Se constată că în categoria creditorilor de asigurări intră persoana asigurată, beneficiarul asigurării și persoana păgubită. Lista creditorilor de asigurări este limitativă, nu exemplificativă și nu se poate deduce pe cale de interpretare. Potrivit art. 15 alin. (2) din lege, plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment. Legea se raportează strict la noțiunea de creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment. Definiția creditorului de asigurare este cea înscrisă în legea specială, art. 4 din Legea nr. 213/2015. Legea specială derogă de la orice norme generale. Caracterul limitativ al noțiunii de creditor de asigurare este reconfirmată și de art. 4 alin. (2): termenii și expresiile utilizate în cuprinsul prezentei legi și care nu au fost definite la alin. (1) au semnificația prevăzută la art. 3 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, la art. 5 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și la art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare. Jurisprudența este majoritară în sensul că pârâtul FGA nu poate fi obligat la plata penalităților, dobânzilor și cheltuielilor de judecată, pentru că Legea nr. 213/2015 nu acordă o astfel de posibilitate. Potrivit art. 25 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților: (1) Conform prevederilor art. 266 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări care au încasat indemnizațiile/despăgubirile cuvenite de la Fond nu au dreptul să solicite încasarea creanțelor de asigurări în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare debitoare decât pentru sumele care depășesc plafonul de garantare prevăzut de lege; (2) Toate despăgubirile/indemnizațiile plătite din disponibilitățile Fondului, împreună cu dovada plății acestora, se înregistrează cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul instanței judecătorești competente. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau a drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, în condițiile Legii nr. 213/2015, ale Legii nr. 85/2014 și ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Creanțele Fondului reprezintă creanțe de asigurări conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 și se achită cu prioritate față de alte creanțe, imediat după achitarea sumelor prevăzute la art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014. Reprezintă creanțe de asigurări ale Fondului și sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea și lichidarea dosarelor de daună, conform art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/2015; Fondul este îndreptățit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum și orice dobânzi și/sau cheltuieli efectuate din disponibilitățile Fondului cu titlu de creanțe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015; (4) Creditorul de asigurări poate urma și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014 în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în procedură de faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut de lege, prin înscrierea creanței sale la masa credală. Dacă petentul a urmat procedura de faliment a asigurătorului anterior solicitării adresate Fondului, în cuprinsul cererii de plată va preciza suma solicitată la masa credală. În situația în care, la momentul depunerii cererii de plată la Fond, petentului i se distribuise o sumă în cadrul procedurii de faliment, acesta va preciza în cuprinsul cererii de plată cuantumul sumei încasate. Dacă, ulterior depunerii cererii de plată la Fond, petentul se înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment, acesta va notifica Fondul; Fondul poate proceda la compensarea creanțelor sale cu cele ale societății de asigurare debitoare cu avizul Autorității de Supraveghere Financiară și cu aprobarea judecătorului-sindic, conform prevederilor art. 257 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014. Fondul poate adjudeca în contul creanței sale constituite din sumele prevăzute la alin. (3), în calitate de creditor privilegiat, activele societății de asigurare debitoare, în condițiile prevăzute la art. 850 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată; Fondul este îndreptățit să solicite autorităților competente stabilirea răspunderii civile sau penale față de persoanele care au încasat sume necuvenite de la Fond, precum și să recupereze aceste sume, fiind abilitat să exercite acțiunile și/sau modalitățile prevăzute de lege în acest sens. Dacă prin absurd FGA ar fi obligat să achite penalități și cheltuieli de judecată la procese definitive dintre asigurătorii Casco și RCA sau dintre asigurat și asigurătorul RCA, s-ar deturna scopul Fondului prevăzut de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător. Deci FGA protejează creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, fără să poată fi obligat la plata actualizărilor creanțelor pe care asigurătorii Casco le-au recuperat de la asigurătorul RCA înainte de insolvență sau penalitățile stabilite de instanțe împotriva asigurătorului RCA și nici la cheltuielile de judecată ale acestora, întrucât nu din culpa FGA s-au realizat aceste cheltuieli ori întârzieri. Prevederile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 în aplicarea art. 18 din Legea nr. 213/2015 nu sunt un temei pentru recuperarea penalităților și cheltuielilor de judecată ale asigurătorilor Casco care au obținut deja sentințe definitive împotriva asigurătorului RCA înainte de faliment sau ale asiguraților împotriva asigurătorului RCA, pentru că nu se înscriu în noțiunea de creanță de asigurări definită la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Așa cum și prima instanță a apreciat corect, reține și Înalta Curte că Decizia ICCJ nr. 29/2020 nu este aplicabilă speței, deoarece prin aceasta nu s-a stabilit cu privire la penalitățile de întârziere, dobânzi sau cheltuieli de judecată. Acolo unde legea nu prevede, nu se poate crea pe cale de interpretare o asemenea obligație legală în sarcina unei părți. Legea nr. 213/2015 este specială și derogă de la dreptul comun cu privire la obligațiile propriu-zise ale Fondului ca schemă de garantare. Din lectura Legii a rezultat că Fondul nu este obligat a plăti penalități sau cheltuieli, însă, pentru toate sumele care i se datorează Fondului se plătesc penalități. Astfel, legiuitorul dacă a prevăzut expres dreptul Fondului de a obține creanțe din dobânzi și penalități de întârziere (art. 9 alin. (4), cu atât mai mult, ar fi prevăzut expres o obligație a Fondului de a achita dobânzi, penalități sau cheltuieli asupra unor despăgubiri, dacă ar fi avut această intenție. În concluzie, Legea nr. 213/2015 nu stabilește cu evidență obligația FGA de a plăti penalități, dobânzi și cheltuieli de judecată aferente despăgubirilor. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal și recursul incident formulate de reclamant, și respectiv de pârât, împotriva sentinței civile nr. 1868 din 8 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.