ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 772/2025

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2025

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 23 octombrie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2025, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., formulată de recurentul inculpat A..

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reținut, în esență, că, deși a fost ridicată de o parte din proces, în fața unei instanțe judecătorești învestită cu soluționarea căii extraordinare de atac a recursului în casație formulat de inculpatul A., și privește dispoziții care sunt în vigoare, nu sunt îndeplinite condițiile ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei și ca excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Astfel, s-a constatat că dosarul în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate are ca obiect cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 72/A din 12.04.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2022, cerere care a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea nr. 588/RC din 09 octombrie 2025. Ca urmare, s-au apreciat incidente aspectele statuate de Curtea Constituțională prin decizia nr. 525/2021, în sensul că o excepție de neconstituționalitate ridicată într-o acțiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condițiile în care nu sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină o atare soluție în privința cauzei în care a fost ridicată excepția.

De asemenea, s-a avut în vedere și faptul că textul art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. a fost deja declarat neconstituțional prin decizia Curții Constituționale nr. 50 din 18 februarie 2025, prin care s-a stabilit că "soluția legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casație în ipoteza în care în mod greșit nu a fost dispusă încetarea procesului penal este neconstituțională."

Împotriva acestei încheieri, la data de 3 noiembrie 2025 (ora 20:14, prin e-mail), a formulat recurs recurentul A., prin apărător ales, învederând, în esență, pe de o parte, că judecătorul a omis să se pronunțe asupra precizării făcute la 21 octombrie 2025, în sensul că excepția de neconstituționalitate invocată privește și dispozițiile art. 436 alin. (1) C. proc. pen., privind termenul de 30 de zile, iar, pe de altă parte, că s-a ignorat faptul că excepția nu viza art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. în sine, ci soluția legislativă/jurisprudențială (Dreptul Viu limitativ) care exclude persoanele condamnate definitiv anterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 50/2025 de la beneficiul noului caz de casare, interpretare care nu a mai făcut anterior obiectul controlului de neconstituționalitate. În plus, a arătat că s-a reținut, în mod greșit, că nu este îndeplinită condiția ca excepția să aibă legătură cu cauza, în condițiile în care admisibilitatea recursului în casație depindea tocmai de soluția pe excepție, aceasta vizând interpretarea în timp a efectelor unei decizii a instanței de contencios constituțional.

Totodată, invocând dispozițiile art. 412 alin. (1) C. proc. pen. (cu referire la cauzele temeinic justificate), art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, a solicitat repunerea în termenul de recurs, având în vedere că a luat cunoștință de motivarea în fapt și în drept a instanței abia la 03 noiembrie 2025, dată care, de altfel, este inserată și la finalul încheierii. În opinia apărării, calea de atac nu poate fi exercitată efectiv fără motivare, iar termenul de 48 de ore impune cunoașterea rapidă a acesteia.

Cauza s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. x/2025/a1.1, fiind repartizată aleatoriu, în sistem informatic, Completului nr. 7 pentru termenul din 11 noiembrie 2025.

La acest termen, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția tardivității căii de atac, arătând că aceasta a fost formulată cu nerespectarea termenului de 48 de ore de la pronunțare, prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1990.

Examinând, în acest context, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 23 octombrie 2025 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2025, raportat la textele de lege incidente în cauză, Înalta Curte constată că acesta este tardiv.

Cu titlu premergător, referitor la cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul A., Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 186 C. proc. civ. (aplicabile prin raportare la prevederile art. 2 alin. (2) C. proc. civ.), "(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac. (3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen.".

Astfel, pentru a beneficia de repunerea în termen, este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții. În acest sens, se impune ca partea să nu fi respectat un termen procedural imperativ, nerespectarea termenului să se datoreze unor motive temeinic justificate dovedite de parte, împrejurarea ce a împiedicat partea să-și exercite dreptul în termen să se fi produs înăuntrul acestuia, partea să formuleze atât cererea de repunere în termen, cât și să îndeplinească actul de procedură neexercitat în cel prevăzut pentru exercitarea căii de atac.

Din analiza cererii recurentului se poate observa, însă, că acesta nu a dovedit că întârzierea declarării căii de atac a recursului se datorează unor motive temeinic justificate.

Sub acest aspect, se constată că, în cuprinsul cererii, recurentul a precizat că încheierea a fost pronunțată la 23 octombrie 2025, însă a luat cunoștință de motivarea în fapt și în drept a instanței abia la data de 03 noiembrie 2025, data inserată la finalul încheierii ca fiind data finalizării actului, precum și că exercitarea efectivă a căii de atac nu se poate face fără motivare.

Or, textul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 prevede că exercitarea căii de atac trebuie să aibă loc în termen de 48 de ore de la pronunțarea soluției, fără a impune vreo condiție suplimentară (precum existența motivării încheierii ori comunicarea acesteia).

În atare situație, împrejurarea că recurentul a înțeles să declare calea de atac doar după motivarea soluției pronunțate de prima instanță reprezintă exclusiv voința sa de a proceda într-o asemenea manieră, iar nu un motiv temeinic justificat în sensul art. 186 alin. (1) C. proc. civ., nefiind invocată nicio situație obiectivă care să îl fi împiedicat să ia cunoștință despre soluție în intervalul stabilit de lege.

Pe de altă parte, se observă că recurentul a exercitat calea de atac prin intermediul unui avocat, care are studii de specialitate, astfel că nu poate invoca necunoașterea legii în susținerea unei astfel de cereri.

Prin urmare, nefiind dovedită existența unor motive temeinic justificate care să stea la baza întârzierii declarării căii de atac, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul A..

În ceea ce privește excepția tardivității declarării căii de atac invocată de reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, "dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau 3, instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare (...)."

În lipsa unor dispoziții exprese în cuprinsul Legii nr. 47/1992, termenul procedural de 48 de ore înăuntrul căruia se poate promova calea de atac împotriva soluției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale, se calculează conform art. 269 alin. (1) și (2) C. proc. pen., care stipulează că "(1) La calcularea termenelor procedurale se pornește de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel. (2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socotește ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește."

În speță, se constată că hotărârea prin care Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul A., a fost pronunțată la data de 23 octombrie 2025, ora 13:00.

Prin urmare, termenul de 48 de ore în care recurentul A. putea declara recurs împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a început să curgă la data de 23 octombrie 2025, ora 13:00, și s-a împlinit la data de 25 octombrie 2025, ora 15:00.

Cu toate acestea, se constată că exercitarea căii de atac a recursului s-a realizat abia la data de 03 noiembrie 2025, ora 20:14, prin e-mail, așadar cu depășirea termenului legal de 48 de ore prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

Înalta Curte subliniază, în acest context, că instituția termenului în procesul penal prefigurează un principiu fundamental al acestei activități judiciare, și anume operativitatea și are ca scop, pe de o parte, limitarea în timp a duratei unor măsuri procesuale, iar, pe de altă parte, împiedicarea tergiversării desfășurării procesului penal, asigurând operativitatea acțiunilor cerute de justa soluționare a cauzelor penale.

Nu în ultimul rând, se are în vedere că, reglementând consecințele nerespectării termenului înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul procesual, art. 268 alin. (1) C. proc. pen. stipulează că, atunci când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen, situație incidentă și în cauză.

Pentru considerentele mai sus expuse, Înalta Curte va respinge, cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul A..

Totodată, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca tardiv, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din 23 octombrie 2025 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2025, iar, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., față de culpa sa procesuală, îl va obliga pe acesta la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul A..

Respinge, ca tardiv, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din 23 octombrie 2025 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2025.

Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 noiembrie 2025.