ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2233/2025

Pretențiile deduse judecății Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale-Administrația Domeniului Statului, Subcomisia Fondului Funciar de pe lângă Consiliul Local Sector 1 și Comisia Municipiului București de Aplicare a Legii Fondului Funciar de pe lângă Prefectura Municipiului București, să se dispună transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii în cuantum de 1.000 RON/zi de întârziere, conform sentinței civile nr. 7193/12.09.2007, până la data punerii în posesie și emiterii titlului de proprietate asupra terenului de 22 ha arabil și 1 ha livezi, precum și să fie obligat fiecare pârât la plata sumei de 1.000 RON/zi întârziere, reprezentând daune compensatorii datorate pe ultimii trei ani anterior introducerii acțiunii, precum și la plata daunelor compensatorii de la data introducerii acțiunii și până la punerea în posesie și emiterea titlului de proprietate. Comisia Municipiului București de Aplicare a Legii Fondului Funciar pe de lângă Prefectura Municipiului București a formulat cerere de chemare în garanție a Subcomisiei Fondului Funciar de pe lângă Consiliul Local Sector 1, precum și a Administrației Domeniului Statului.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 705 din 28 aprilie 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția prescripției executării silite, ca neîntemeiată, a respins cererea principală, ca neîntemeiată, și cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe, au formulat apel reclamanții, iar, prin decizia civilă nr. 1691A din 20 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii, la 24 aprilie 2025, au formulat recurs reclamanții, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Recurenții-reclamanți au invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele critici de nelegalitate: nesocotirea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 7193/12.09.2007 și a deciziei civile nr. 1575/01.07.2015, prin care s-a reținut că sunt titularii dreptului de proprietate asupra terenului; încălcarea dispozițiilor art. 1.270 alin. (1) și ale art. 1.321-1.322 din C. civ., în ceea ce privește efectele desființării donației; încălcarea prevederilor art. 1.357 și ale art. 1.548 din C. civ. privind întrunirea cerințelor răspunderii civile delictuale.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Subcomisia Fondului Funciar de pe lângă Consiliul Local Sector 1 a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile tardivității și nulității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că, atunci când a apreciat că prejudiciul nu este cert, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 7193/12.09.2007 a Judecătoriei Ploiești și a deciziei civile nr. 1575/01.07.2015 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin care s-a reținut că în patrimoniul lor există dreptul de proprietate asupra terenului de 23 ha. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și de ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens, conform art. 430 din C. proc. civ.: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". Potrivit art. 431 din C. proc. civ.: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Prin urmare, efectul de lucru judecat al hotărârii judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și pentru aceeași cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), ce presupune că hotărârea beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească. În acest context, este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepții, atunci când este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, se constată că instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. Astfel, după ce a reținut că eventualul prejudiciu cauzat reclamanților nu se poate raporta decât la terenul în suprafață de 3 ha, pentru care s-a constatat că sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii, prin decizia civilă nr. 1041A/06.07.2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă (pentru cota de 33,75% cuvenită acestora), instanța de apel a constatat că prejudiciul pretins de reclamanți, constând în contravaloarea lipsei de folosință a terenului, pentru perioada 14.02.2016-14.02-2019 și în continuare, nu are caracter cert, pentru următoarele considerente: "Prin sentința civilă nr. 7193/12.09.2007 a Judecătoriei Ploiești (ca și prin decizia civilă nr. 1575R/01.07.2015 a Tribunalului București, secția a III-a civilă) s-a dispus obligarea A.D.S și a Comisiilor de Fond Funciar la executarea unor obligații de a face, această hotărâre nefiind un titlu de proprietate asupra terenului în suprafață de 23 ha (în fapt 3 ha, cum s-a constatat ulterior, prin hotărâre definitivă). Câtă vreme nu a fost eliberat titlul de proprietate, în baza Legii nr. 18/1991, de către Comisia Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, reclamanții nu au un drept de proprietate asupra terenului și, ca atare, nu se poate reține că s-ar fi adus atingere vreuneia dintre prerogativele acestui drept. Actele premergătoare emiterii titlului de proprietate, anume adeverințele de proprietate, procesele-verbale de punere în posesie și hotărârile de validare nu reprezintă titlu, în sensul Legii nr. 18/1991, dreptul pe care îl atestă fiind incert până la eliberarea titlului de proprietate, singurul act, prevăzut de Legea nr. 18/1991, care conferă titularului un drept de proprietate." Se constată că, în cadrul acestui raționament juridic, instanța de apel nu a nesocotit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 7193/12.09.2007 a Judecătoriei Ploiești sau al deciziei civile nr. 1575/01.07.2015 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, întrucât, în temeiul acestor două hotărâri definitive, recurenții-reclamanți nu sunt proprietari ai terenului, ci numai creditori ai drepturilor de a le fi reconstituit dreptul de proprietate, de a fi puși în posesie și de a le fi emis titlul de proprietate. De altfel, instanța de apel a avut în vedere aceste două hotărâri judecătorești definitive și le-a valorificat, în mod corect, reținând că acestea nu reprezintă titlu de proprietate asupra terenului, ci doar impun anumite obligații de a face în sarcina intimaților-pârâți. În continuare, instanța de apel a constatat că reclamanților nu li se va elibera titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, din moment ce autoarea lor, față de imposibilitatea de identificare a unui teren care să le fie atribuit în natură, pe raza Sectorului 1 sau a altor sectoare, a optat pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent și, prin decizia civilă nr. 1041A/06.07.2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a dispus, în conformitate cu Legea nr. 165/2013, emiterea deciziei de compensare prin puncte, pentru valoarea de 213.829,87 euro. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut, ca o primă critică, faptul că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 1.270 alin. (1) și ale art. 1.321-1.322 din C. civ., în ceea ce privește efectele desființării donației. Înalta Curte constată că această critică nu poate fi primită. Se constată că instanța de apel a analizat chestiunile reținute de către prima instanță cu privire la efectele desființării donației doar din perspectiva cercetării criticii de apel referitoare la încălcarea principiului contradictorialității, reținând că "prima instanță a analizat care sunt efectele încetării, prin voința părților, a contractului de donație, format prin oferta de donație autentificată sub nr. x/02.09.2013 și acceptarea donației autentificată sub nr. x/18.09.2015, reținând că aceste efecte se produc numai pentru viitor, așa încât, pentru perioada 14.02.2016- octombrie 2018, reclamanții nu aveau calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri, neputându-se prevala de niciun drept corelativ obligațiilor stabilite prin sentința civilă nr. 7193/2007, în lipsa acestor obligații ale pârâților față de reclamanți neputându-se reține nici comiterea unei fapte ilicite". Prin urmare, instanța de apel nu a procedat la analiza dispozițiilor art. 1.270 alin. (1) și ale art. 1.321-1.322 din C. civ., ci doar a reținut că aceste chestiuni, analizate de prima instanță, reprezintă apărări de fond legate de existența dreptului la despăgubiri al reclamanților, solicitat în temeiul răspunderii civile delictuale. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel nu s-a raliat, în totalitate, considerentelor primei instanțe, inclusiv a celor privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1.270 alin. (1) și ale art. 1.321-1.322 din C. civ., ci a expus un raționament juridic propriu, analizând, în mod global, faptele pretins ilicite pentru perioada 14.02.2016- octombrie 2019, indiferent de împrejurarea că reclamanții nu ar fi avut calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri, întrucât nu s-ar fi putut prevala de niciun drept corelativ obligațiilor stabilite prin sentința civilă nr. 7193/2007, ca urmare a efectelor desființării donației. În acest sens, instanța de apel a concluzionat că "nu se poate reține săvârșirea unor fapte ilicite de către intimatele-pârâte în perioada 14.02.2016-14.02.2019 și în continuare, constând în omisiunea de a identifica terenul, de a îi pune în posesie pe apelanți și de a emite titlu de proprietate, câtă vreme, ulterior constatării de către executorul judecătoresc a imposibilității executării obligațiilor de a face, stabilite prin sentința civilă nr. 7193 din 12.09.2007, autoarea apelanților a optat pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pe care le-a și obținut, în cele din urmă", Ca atare, sunt străine de considerentele deciziei recurate criticile prin care se susține că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 1.270 alin. (1) și ale art. 1.321-1.322 din C. civ., neimpunându-se analiza lor. Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 1.357 și ale art. 1.548 din C. civ., atunci când a reținut că nu sunt îndeplinite două dintre condițiile cerute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimaților-pârâți, și anume existența unei fapte ilicite și caracterul cert al prejudiciului. Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită. Argumentarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care partea recurentă o consideră corectă și discordanța acestei interpretări cu cea dată de instanța a cărei hotărâre se atacă. Acest motiv de recurs nu poate fi primit atunci când, în realitate, se critică situația de fapt ori modul de coroborare și interpretare a mijloacelor de probă, întrucât în recurs se exercită un control de legalitate, prin prisma conformității hotărârii atacate cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile. Scopul recursului transcede, așadar, interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului. În memoriul de recurs au fost invocate dispozițiile art. 1.357 și ale art. 1.548 din C. civ., însă, față de modul în care s-a argumentat întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, se constată că recurenții-reclamanți urmăresc, în realitate, reevaluarea situației de fapt, fiind nemulțumiți de concluzia instanței de apel, rezultată în urma coroborării mijloacelor de probă, în sensul că nu există fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu și nici prejudiciu cert. Recurenții-reclamanți au invocat formal dispozițiile art. 1.357 și ale art. 1.548 din C. civ., argumentele din memoriul de recurs vizând netemeinicia deciziei recurate, nu nelegalitatea acesteia, din moment ce dezlegarea lor implică analiza elementelor faptice, tinzând la o altă evaluare a situației de fapt decât cea realizată de instanțele de fond. În acest context, nu poate fi analizată susținerea că sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale a intimaților-pârâți, întrucât recurenții-reclamanți reiau apărările formulate în fața instanțelor de fond, fără a indica, în concret, care sunt aspectele de nelegalitate a deciziei recurate. În concluzie, indicarea formală a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate avea nicio relevanță, în condițiile în care recurenții-reclamanți invocă doar critici prin care urmăresc ca instanța de recurs să reevalueze situația de fapt și să reinterpreteze mijloacele de probă administrate de instanțele de fond, cu toate că nu are o atare competență legală. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.