Decizia nr. 2101/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — Acte juridice încheiate între foștii soți în scopul eludării dispozițiilor art. 1090 C.civ. referitoare la cotitatea disponibilă specială a soțului supraviețuitor

Pretențiile deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a IV-a civilă la 8.09.2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se constate nulitatea actului de lichidare a regimului comunității legale între soți, autentificat sub nr. 3011 din 30.09.2019, a convenției matrimoniale între soți-regimul separației de bunuri, autentificată sub nr. 3012 din 30.09.2019, a actului de partaj autentificat sub nr. 3013 din 30.09.2019, precum și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3014 din 30.09.2019, iar, în subsidiar, să se dispună rezoluțiunea acestui din urmă contract, cu consecința repunerii părților în situația anterioară.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1823 din 23.12.2022, Tribunalul București-Secția a IV-a civilă a respins cererea, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel reclamanta. Prin decizia civilă nr. 1710A din 20.12.2023, Curtea de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul, ca nefondat.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii civile, a formulat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei recurate și, rejudecând cauza, admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată. Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., susținând că decizia cuprinde considerente contradictorii, întrucât la pagina 50 s-a reținut că reclamanta nu a dovedit cauza ilicită a actelor juridice și că, potrivit materialului probator, scopul încheierii acestora a fost de a clarifica situația bunurilor comune ale soților în timpul vieții defunctei C. și de a reglementa modalitatea de împărțire, tocmai pentru a evita ivirea unor disensiuni între moștenitori. Or, acest scop ilicit a fost invocat prin motivul de apel întemeiat pe dispozițiile art. 956 C.civ., care sancționează cu nulitatea absolută actele de înstrăinare a unor drepturi ce ar putea fi dobândite la deschiderea moștenirii, în condițiile în care, prin actele autentificate sub nr. 3013/2019 și nr. 3014/2019, au fost înstrăinate drepturi pe care pârâtul le-ar fi putut dobândi la moartea defunctei C., fiind evidentă încălcarea prevederilor art. 956 C.civ. Recurenta-reclamantă a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., susținând că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material, sens în care a învederat următoarele: (i) Instanța de apel a interpretat, în mod greșit, prevederile art. 956 C.civ., limitând aplicabilitatea motivului de nulitate doar la anumite acte juridice și adăugând la lege, întrucât reclamanta nu trebuia să probeze caracterul ilicit al cauzei actelor juridice prin care s-au înstrăinat către intimat drepturi pe care acesta le-ar fi putut dobândi la deschiderea moștenirii defunctei C., din moment ce, în cazul încălcării dispozițiilor art. 956 C.civ., cauza ilicită este prezumată absolut, sancțiunea nulității absolute fiind prevăzută chiar de lege. Prin depunerea la dosar a testamentului autentificat sub nr. 1457 din 23.09.2019, s-a făcut dovada că drepturile dobândite de intimat, prin actele autentificate sub nr. 3013/2019 și nr. 3014/2019, ar fi fost dobândite de acesta și la deschiderea moștenirii, într-o perioadă de 3 luni. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 956 C.civ. nu este limitată doar la actele reținute de instanța de apel, ci se aplică și în cazul actelor juridice prin care se înstrăinează drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moștenirii. Ca atare, prevederile art. 956 C.civ. sunt aplicabile și nu puteau să fie înlăturate de instanța de apel, din moment ce, prin actele autentificate sub nr. 3013/2019 și nr. 3014/2019, s-au înstrăinat, în beneficiul intimatului, drepturi pe care aceasta le-ar fi putut dobândi la deschiderea moștenirii defunctei C., adică exact situația prohibită de art. 956 C.civ. (ii) Instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 1.239 alin. (2) C.civ. și a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2) C.proc.civ., în condițiile în care, deși, în cadrul primului motiv de apel, s-a invocat nulitatea atât pentru lipsa cauzei, cât și pentru nevalabilitatea și fictivitatea cauzei, totuși instanța de apel s-a pronunțat doar asupra lipsei cauzei. Contrar celor reținute de instanța de apel, prin cererea de chemare în judecată nu s-a negat faptul că o persoană poate să dispună în mod liber, în timpul vieții, de bunurile sale și nici posibilitatea abstractă a unei persoane de a încheia atât acte între vii, cât și pentru cauza de moarte, ci s-a subliniat că dreptul de dispoziție cu privire la încheierea actelor juridice poate fi exercitat numai în condițiile legii, neputând fi menținute acte a căror cauză este fictivă. Ca atare, ceea ce trebuia analizat de instanța de apel este dacă o persoana poate să încheie atât acte între vii, cât și acte pentru cauză de moarte, cu privire la aceleași bunuri, în beneficiul aceleiași persoane, din perspectiva valabilității cauzei și a încălcării dispozițiilor imperative ale art. 956 C.civ. Din această perspectivă, cele patru acte juridice nu au o cauză valabilă, întrucât, cu doar 7 zile înainte, defuncta întocmise, în favoarea aceleiași persoane, un testament, prin care îi lăsase întreaga sa avere, context în care nu are importanță faptul că cele două categorii de acte produc efecte juridice la momente diferite, relevantă fiind, sub aspectul realității și valabilității cauzei, împrejurarea că părțile nu aveau de ce să încheie astfel de acte, întrucât drepturile tranzacționate urmau a fi dobândite oricum prin testament. Întrucât, prin administrarea probei cu testamentul, a fost răsturnată prezumția existenței unei cauze valabile, revenea intimatului sarcina de a proba motivul și scopul încheierii celor patru acte juridice. Or, instanța de apel nu a analizat că intimatul nu a probat care a fost cauza încheierii actelor între vii. Totodată, instanța de apel a confundat cauza juridică a actelor cu scopul lor imediat, nefiind suficient să rețină că actul de lichidare și cel de partaj urmăreau încetarea indiviziunii, iar contractul de vânzare-cumpărare viza transferul proprietății în schimbul unui preț, ci trebuia să examineze și mobilul determinant, respectiv scopul concret urmărit de părți la încheierea acestor acte. (iii) Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1.090 C.civ. și a încălcat prevederile art. 22 alin. (2) și (4) C.proc.civ. Părțile au încheiat actele între vii pentru a paraliza sau reduce efectele unei acțiuni în anularea sau reducțiunea testamentului, adică pentru eludarea dispozițiilor art. 1.090 C.civ., care interziceau defunctei să transmită intimatului mai mult de un sfert din moștenire. Deși s-a susținut că actele juridice atacate constituie liberalități în favoarea intimatului, prohibite de art. 1.090 C.civ., totuși instanța de apel a tratat această critică superficial, apreciind că nu există liberalități, iar, în privința contractului de vânzare-cumpărare, că nu ar fi fost sesizată cu o acțiune în constatarea simulației. Pe de o parte, nu prezintă relevanță faptul că actele prin care au fost făcute liberalități în favoarea intimatului nu poartă denumirea de donație sau legat, astfel că trebuia analizat conținutul concret al fiecărui act dedus judecății. Dacă s-ar fi efectuat o atare analiză, ar fi reieșit că diferența valorică dintre loturile rezultate în urma partajului este de 70.200 euro (60,36% din valoarea bunurilor acordate defunctei), reprezentând o liberalitate prohibită de art. 1.090. Pe de altă parte, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat a se constata fictivitatea prețului menționat în contractul de vânzare-cumpărare, în sensul că acesta nu a fost cerut și plătit în realitate, ceea ce reprezintă un element cert al deghizării totale a contractului, fiind o formă a simulației. În acord cu art. 22 alin. (4) și (6) C.proc.civ., instanța de apel trebuia să analizeze dacă actul de vânzare-cumpărare este simulat și dacă acesta conține o liberalitate în favoarea intimatului, oprită de art. 1.090 C.civ. (iv) Instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1.225 C.civ. și a încălcat prevederile art. 7 și art. 984 alin. (2) C.proc.civ., tratând, în mod greșit, motivul de nulitate a actului de partaj autentificat sub nr. 3013/30.09.2019, în condițiile în care există o disproporție semnificativă între prestațiile copărtașilor (60,36% din valoarea bunurilor acordate defunctei), ceea ce determină anularea actului pentru nevalabilitatea obiectului său, în condițiile art. 1.225 C.civ., indiferent dacă mai există și alte remedii juridice pe care părțile actului de partaj le-ar avea la dispoziție. Mai mult, prestațiile părților din actul de partaj sunt în disonanță cu dispozițiile art. 984 alin. (2) C.proc.civ., care statuează, în mod imperativ, că, atunci când loturile nu sunt egale în valoare, ele se întregesc printr-o sumă de bani (sultă). Totodată, foștii soți au indus în eroare notarul, arătând că doar bunurile indicate în cuprinsul actului de partaj fac obiectul proprietății comune. Contrar celor reținute de instanța de apel, reclamanta nu are la dispoziție alte remedii juridice pentru completarea masei succesorale cu bunurile omise de către părțile actului de partaj voluntar, întrucât în partajul succesoral nu pot fi introduse drepturile devălmașe, ci trebuie cerut mai întâi partajul bunurilor comune. Or, foștii soți au făcut deja acest partaj prin actul autentificat sub nr. 3013/2019 (v) Instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 270 alin. (2) C.proc.civ. și ale art. 1.650 și art. 1.660 C.civ. Pe de o parte, instanța de apel a atribuit, în mod nejustificat, valoare probatorie declarației din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare privind plata unui avans de 10.000 euro, deși s-a probat faptul că intimatul nu dispunea de fondurile bănești necesare la data încheierii actului. Pe de altă parte, s-a demonstrat că suma de 84.000 euro, menționată ca diferență de preț, este fictivă, vânzătoarea neavând intenția reală de a o încasa. Contrar celor reținute de instanța de apel, intimatul nu a achitat defunctei restul prețului în cuantum de 84.000 euro, ci a restituit acesteia, prin intermediul unui mecanism fraudulos (cunoscut sub denumirea „suveică”), sumele pe care aceasta i le-a transferat anterior, pentru a crea aparenta plății prețului, din moment ce părțile au plimbat prin conturi aceeași sumă de 41.000 euro. Or, prezintă importanță, sub aspectul valabilității contractului de vânzare-cumpărare, sursa din care au provenit sumele de bani cu care a fost achitat prețul, întrucât acestea nu pot fi puse la dispoziție chiar de către vânzător. Deși sarcina probei faptului pozitiv îi revenea intimatului, acesta nu a dovedit că și-a alimentat contul bancar cu alte sume decât cele virate de către vânzătoare și că ar fi achitat, în mod real, prețul cu bani care îi aparțineau. În aceste condiții, actul de vânzare-cumpărare este nul absolut, întrucât îi lipsește prețul. (vi) Instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 1.549 și art. 1.550 C.civ., întrucât, în ipoteza în care s-ar admite, prin absurd, că mențiunea din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3014/2019 face dovada achitării avansului în cuantum de 10.000 euro, contractul este supus rezoluțiunii, deoarece nu a fost plătită diferența de preț de 84.000 euro, din moment ce această sumă a provenit de la vânzătoare.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte îl va admite, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, pentru următoarele considerente de drept: Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii, întrucât, la pagina 50, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că nu s-a dovedit cauza ilicită a actelor juridice, iar, pe de altă parte, că scopul încheierii acestora a fost clarificarea situației bunurilor comune ale soților și reglementarea modului de împărțire, pentru a evita disensiunile între moștenitori. A învederat recurenta-reclamantă că tocmai acest scop ilicit l-a invocat, în condițiile în care, prin actele juridice contestate, au fost înstrăinate drepturi pe care intimatul-pârât le-ar fi putut dobândi la moartea soției sale. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Având în vedere exigențele impuse de art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ. și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se reține că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic. În plus, motivarea trebuie să fie clară, coerentă și să nu conțină elemente contradictorii, pentru a permite părților să deceleze raționamentul logico-juridic pe care se fundamentează soluția, iar instanței ierarhic superioare să exercite controlul, în cadrul căii de atac exercitate. În cauză, plecând de la prevederile art. 1.239 C.civ., care instituie două prezumții legale relative - existența și valabilitatea cauzei -, instanța de apel a reținut că sarcina de dovedi caracterul ilicit al cauzei actelor juridice contestate revenea reclamantei, care însă nu a făcut o astfel de probă. În continuare, având în vedere că s-a invocat nevalabilitatea cauzei din perspectiva faptului că părțile contractante ar fi urmărit să împartă o succesiune nedeschisă, instanța de apel a validat interpretarea primei instanței, în sensul că dispozițiile art. 956 C.civ. nu sunt incidente, întrucât actele juridice contestate nu au ca obiect drepturi eventuale asupra unei moșteniri viitoare. Contrar susținerilor din memoriul de recurs, aceste considerente nu sunt contradictorii, raționamentul instanței de apel fiind clar și coerent, în sensul că sarcina probei cauzei ilicite a unui act juridic civil incumbă celui care o invocă, însă recurenta-reclamantă nu a dovedit cauza ilicită prin prisma dispozițiilor art. 956 C.civ., nefiind vorba despre acte asupra unei moșteniri nedeschise. Din moment ce instanța de apel a reținut că nu sunt incidente prevederile art. 956 C.civ., rezultă că nu prezintă relevanță, în economia speței, cauza ilicită întemeiată pe acest text legal, astfel că nu se poate reține existența unor considerente contradictorii din această perspectivă. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a dezvoltat mai multe critici, prin care a argumentat că instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, normele de drept material cuprinse la art. 956, art. 1.090, art. 1.225, art. 1.239 alin. (2), art. 1.549, art. 1.550, art. 1.650 și art. 1.660 C.civ. Criticile vor fi analizate în ordinea pe care logica juridică o impune. La pct. 2.3 din memoriul de recurs, s-a susținut că instanța de apel a confundat cauza imediată cu cauza mediată a actelor juridice, că a aplicat eronat prevederile art. 1.239 alin. (2) C.civ. și că a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2) C.proc.civ., în condițiile în care, deși, în cadrul primului motiv de apel, s-a invocat nulitatea actelor juridice atât pentru lipsa cauzei, cât și pentru nevalabilitatea ei, totuși instanța de apel a analizat doar lipsa cauzei. A învederat recurenta-reclamantă că, din perspectiva valabilității cauzei, instanța de apel trebuia să analizeze dacă o persoană poate să încheie atât acte între vii, cât și acte pentru cauză de moarte, cu privire la aceleași bunuri, în beneficiul aceleiași persoane. Criticile sunt nefondate, întrucât instanța de apel nu a confundat cauza imediată cu cauza mediată, a analizat motivele de apel referitoare la lipsa cauzei și a aplicat, în mod corect, prevederile art. 1.239 alin. (2) C.civ. În construcția voinței juridice, cauza reprezintă scopul urmărit de părți prin încheierea actului juridic și este definită de art. 1.235 C.civ. ca fiind „motivul care determină fiecare parte să încheie contractul”. Motivul determinant despre care face vorbire textul legal este tocmai obiectivul urmărit de persoana care încheie un act juridic, și anume ca efectele lui să se producă așa cum rezultă din conținutul său, conform art. 1.272 C.civ. Și în reglementarea noului Cod civil, noțiunea de cauză include cauza imediată ( causa proxima ) și cauza mediată ( causa remota ), însă cauza imediată, care se raportează la natura actului juridic, are o utilitate limitată, de vreme ce rolul ei a fost preluat, în mare parte, de obiectul actului juridic (art. 1.225 alin. 1 C.civ.), astfel că, odată calificat actul juridic, cauza imediată rezultă din însăși natura astfel identificată, fiind obiectivă, abstractă și invariabilă. În schimb, cauza mediată este subiectivă, concretă, variabilă și vizează motivele concrete pentru care o persoană alege să încheie un anumit act juridic. Contrar susținerii recurentei-reclamante, instanța de apel nu a confundat cele două elemente ale cauzei actului juridic civil, ci, în cadrul considerentelor expuse la paginile 49-50 ale deciziei recurate, a analizat cauza actelor juridice contestate în litigiu, prin raportare la motivele de apel invocate. Plecând de la dispozițiile art. 1.236 alin. (1) C.civ., se reține că, pentru a fi considerată validă, cauza trebuie să existe, să fie licită și morală. Este de observat că, spre deosebire de art. 966 C.civ. de la 1864 („obligația fondată pe o cauză falsă nu poate avea niciun efect”), în noul Cod civil nu s-a mai reținut condiția potrivit căreia cauza trebuie să fie reală, chestiunile legate de falsitatea cauzei, adică de modul în care părțile se raportează la realitate, fiind preluate în art. 1.207, care reglementează viciul de consimțământ al erorii. Referitor la prima condiție legală, existența cauzei presupune existența motivului determinant al încheierii actului juridic civil. Potrivit art. 1.239 alin. (1) și (2) C.civ., existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară, chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută în actul juridic. Contrar susținerii recurentei-reclamante, instanța de apel a analizat lipsa cauzei din perspectiva ambelor aspecte ce au fost invocate prin cererea de apel, și anume că C. știa că suferă de o boală incurabilă, fiind posibil să decedeze în viitorul apropriat, astfel că nu putea obține niciun beneficiu prin încheierea celor patru acte juridice, precum și că aceasta lăsase un testament, prin care îl instituise legatar universal pe intimatul-pârât, astfel că drepturile tranzacționate prin actele juridice inter vivos urmau a fi, oricum, dobândite de către intimatul-pârât, la momentul deschiderii succesiunii. Recurenta-reclamantă a susținut că actele juridice contestate nu au cauză valabilă, întrucât, cu doar câteva zile înainte, defuncta întocmise, în favoarea intimatului-pârât, un testament, prin care îi lăsase întreaga sa avere mobilă și imobilă, context în care părțile nu aveau de ce să încheie actele respective, întrucât drepturile tranzacționate urmau a fi dobândite, oricum, prin testament. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut, în mod corect, că dreptul de a dispune de patrimoniu în timpul vieții și dreptul de a dispune pentru cauză de moarte nu se exclud reciproc, având finalități diferite și momente diferite la care își produc efectele juridice. Pe de o parte, actele juridice încheiate în timpul vieții modifică patrimoniul fie imediat, fie temporizat, însă necondiționat de moartea autorului, iar, pe de altă parte, testamentul reprezintă actul juridic unilateral prin care o persoană își exprimă voința de a-și transmite patrimoniul, în starea în care se va afla la data decesului, pentru timpul când nu va mai fi în viață. Astfel cum a reținut instanța de apel, deși actele juridice privesc același patrimoniu, emolumentul acestuia este diferit, prin raportare la momentul producerii efectelor juridice, astfel că nu se poate reține lipsei cauzei actelor juridice inter vivos , pentru simplul fapt că se încheiase anterior un testament. Instanța de apel a observat că, în ipoteza în care nu s-ar fi încheiat actul de lichidare a regimului matrimonial și actul de partaj între soți, intimatul-pârât nu ar fi obținut aceleași drepturi în baza testamentului, întrucât în patrimoniul defunctei ar fi intrat cota de ½ din dreptul de proprietate asupra apartamentelor nr. 1 și nr. 7, situate în str. X, iar, în situația în care nu s-ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare, intimatul-pârât ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din Timișoara cu titlu gratuit, iar nu în schimbul unui preț. În ceea ce o privește pe C., instanța de apel a reținut că, la încheierea celor patru acte juridice, aceasta a avut în vedere avantajele patrimoniale obținute prin tranzacționarea bunurilor, iar nu pe cele obținute de către celălalt contractant ori faptul că acesta este beneficiarul unui testament, care, oricum, urma să producă efecte după încetarea sa din viață și numai cu privire la bunurile care se aflau în patrimoniul succesoral. Conchizând, instanța de apel a arătat că scopul încheierii celor patru acte juridice a fost acela de a clarifica situația bunurilor comune ale soților în timpul vieții numitei C. și de a reglementa modalitatea de împărțire a acestora, pentru a se evita ivirea unor disensiuni între moștenitori. În acest context, se reține că instanța de apel a analizat și a reținut, în mod corect, existența cauzei, urmând ca acele argumente ale recurentei-reclamante, care aduc în discuție caracterul ilicit al cauzei, să fie dezlegate infra . La pct. 2.2 din memoriul de recurs, s-a învederat că dispozițiile art. 956 C.civ. nu se aplică doar actelor reținute de către instanța de apel, ci și actelor prin care se înstrăinează drepturi ce s-ar putea dobândi la deschiderea moștenirii, astfel cum sunt actele autentificate sub nr. 3013 din 30.09.2019 și nr. 3014 din 30.09.2019, prin care au fost înstrăinate, în favoarea intimatului-pârât, drepturi pe care aceasta le-ar fi putut dobândi la data deschiderii moștenirii soției sale, în baza testamentului autentificat sub nr. 1457 din 23.09.2019. Și această critică este nefondată, întrucât, în mod corect, instanța de apel a stabilit domeniul de aplicare a art. 956 C.civ. și a conchis că acestea nu sunt incidente în cauză, deoarece cele patru acte juridice contestate nu au ca obiect drepturi eventuale asupra unei moșteniri nedeschise. După cum a observat și instanța de apel, recurenta-reclamantă face confuzie între actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moșteniri nedeschise și actele juridice încheiate de cel care lasă moștenirea, cu privire la bunuri aflate în patrimoniul său, de care poate dispune, în mod liber, oricând în timpul vieții. Libertatea testamentară, adică dreptul de a dispune de patrimoniu pentru cauză de moarte, și, în mod corelativ, libertatea de a moșteni se pot exercita în anumite limite, stabilite imperativ de lege, printre acestea regăsindu-se oprirea actelor asupra unei succesiuni viitoare, chiar dacă persoana despre a cărei moștenire este vorba și-ar da consimțământul la încheierea actului (așa-numitele „pacte familiale”). Ca atare, prezumtivul moștenitor poate dispune de drepturile dobândite prin moștenire doar de la data deschiderii succesiunii, moment la care are loc transformarea dreptului său succesoral eventual (care reprezintă o simplă speranță, posibilitate, expectativă) într-un drept subiectiv civil actual. În acest context, art. 956 C.civ., ce poartă denumirea marginală „Actele juridice asupra moștenirii nedeschise”, reglementează că „dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moșteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă moștenirea sau se renunță la acestea, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moștenirii”. Această interdicție legală se justifică prin aceea că actul juridic asupra moștenirii viitoare poate trezi dorința morții ( votum mortis ) celui care va lăsa moștenirea, iar, în ipoteza în care de cuius este parte contractantă, se contravine și principiului revocabilității dispozițiilor pentru cauză de moarte (legatele). În toate cazurile, drepturile de această natură, fiind eventuale, sunt incerte, cel puțin din punct de vedere valoric. În plus, există și un considerent de natură psihologică, respectiv necesitatea de a proteja prezumtivul moștenitor împotriva riscului unui abuz de influență sau împotriva leziunii, întrucât, necunoscând, la data încheierii actului, întinderea drepturilor sale viitoare, potențialul moștenitor ar putea să renunțe la ele, sub presiunea altor potențiali comoștenitori, ori ar putea să le cedeze unui terț, pentru un profit imediat, mai mic decât valoarea reală a drepturilor sale la data deschiderii moștenirii. Pentru ca actul să intre sub incidența interdicției instituite la art. 956 C.civ., trebuie să aibă ca obiect drepturi eventuale asupra unei moșteniri viitoare și să nu fie, în mod expres, permis de lege (de exemplu, sunt permise partajul de ascendent făcut prin donație, substituțiile fideicomisare, liberalitățile reziduale, clauza de preciput). Odată întrunite aceste condiții, actul juridic este interzis, pentru că poartă asupra unui drept succesoral incert, în legătură cu care nu se știe dacă va deveni actual la data deschiderii moștenirii, indiferent dacă are ca obiect patrimoniul succesoral (universalitatea moștenirii sau cotă-parte din aceasta) sau bunuri determinate din moștenire ori dacă potențialul moștenitor ar culege succesiunea în calitate de moștenitor legal sau de legatar. Enumerarea cuprinsă în art. 956 C.civ. nu este limitativă, ci exemplificativă, în sensul că sunt prezentate câteva exemple (se folosește adverbul „precum”), considerate de către legiuitor ca fiind reprezentative. Pe lângă acceptarea sau renunțarea la moștenire, anterior deschiderii ei, în categoria actelor juridice interzise intră și renunțarea la rezerva succesorală înainte de deschiderea moștenirii, renunțarea anticipată la dreptul privind reducțiunea liberalităților excesive sau la dreptul de a pretinde raportul donațiilor, împărțeala între potențialii moștenitori a unei succesiuni nedeschise, convenția prin care unul sau mai mulți copii s-ar obliga, în timpul vieții părintelui lor, să respecte sau nu testamentul lăsat de către acesta. Totodată, sub interdicția legală intră și actele prin care se înstrăinează drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moștenirii (de exemplu, încheierea între un potențial moștenitor și un terț a unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un bun succesoral, anterior deschiderii moștenirii), precum și actele prin care se promite înstrăinarea unor astfel de drepturi. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, actele juridice contestate nu reprezintă „acte prin care se înstrăinează drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moștenirii”, în sensul dispozițiilor art. 956 C.civ., ci sunt acte valabile, încheiate de cel care lasă moștenirea (C.), cu privire la bunuri din patrimoniul său, de care poate dispune, în mod liber, oricând în timpul vieții sale, după cum, în mod corect, a reținut instanța de apel. Împrejurarea că intimatul-pârât ar fi putut dobândi bunurile respective la momentul deschiderii succesiunii defunctei C., în baza testamentului autentificat sub nr. 1457/23.09.2019, nu este suficientă pentru a atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 956 C.civ.. Pentru a fi în prezența unui act juridic asupra unei moșteniri nedeschise, este obligatoriu să aibă ca obiect drepturi eventuale cu privire la o succesiune viitoare. Această condiție legală nu este îndeplinită în ipoteza celor două acte indicate de recurenta-reclamantă, în condițiile în care, prin actul autentificat sub nr. 3013 din 30.09.2019, soții au convenit partajarea bunurilor comune, ce au fost dobândite în timpul căsătoriei, iar, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3014 din 30.09.2019, C. a vândut intimatului-pârât un bun propriu, respectiv spațiul comercial situat în Timișoara, pentru prețul de 94.000 euro. Prin aceste două acte juridice nu se înstrăinează drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moștenirii, astfel cum, în mod eronat susține recurenta-reclamantă, raportându-se exclusiv la testamentul autentificat sub nr. 1457 din 23.09.2019 și ignorând faptul că obiectul lor nu este reprezentat de drepturi succesorale eventuale asupra unei moșteniri viitoare. În realitate, cele două acte juridice reprezintă expresia libertății de a contracta (art. 1.169 C.civ.), precum și a dreptului de a dispune, în mod liber, de bunurile aflate în patrimoniu (art. 553 alin. (4) C.civ.). În considerarea celor expuse, nu poate fi primită critica potrivit căreia instanța de apel nu ar fi ținut seama de conținutul art. 956 C.civ. și ar fi limitat aplicabilitatea acestui text legal doar la anumite acte juridice. Din moment ce actele juridice în discuție nu intră sub incidența art. 956 C.civ., devin lipsite de relevanță susținerile recurentei-reclamante, potrivit cărora nu trebuia să probeze caracterul ilicit al cauzei actelor juridice prin care s-au înstrăinat intimatului-pârât drepturi pe care acesta le-ar fi putut dobândi la deschiderea moștenirii defunctei C.. La pct. 2.4 din memoriul de recurs, s-a susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 1.237 C.civ., în condițiile în care părțile au încheiat actele juridice contestate prin fraudă la lege, respectiv pentru eludarea dispozițiilor imperative ale art. 1.090 C.civ. Critica este fondată și atrage incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., cu consecința casării deciziei atacate și trimiterii cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Înlăturând motivele de apel invocate cu privire la cauza ilicită, sub forma fraudei la lege, instanța de apel a reținut, în sinteză, următoarele argumente: - prin raportare la dispozițiile art. 1.090 C.civ., niciunul dintre actele juridice contestate nu are caracterul unei liberalități, astfel că nu se poate vorbi despre existența unor liberalități excesive, menite să încalce drepturile succesorale ale descendentului, sau despre fraudarea legii, cu atât mai mult cu cât efectul încheierii acestor acte nu l-a reprezentat diminuarea nepermisă a patrimoniului defunctei C., în timpul vieții sale; - pretinsa lipsă de echivalență valorică dintre loturile atribuite părților actului de partaj nu poate fi analizată din perspectiva art. 1.090 C.civ.; - nu poate fi primită susținerea că cele patru acte juridice au fost încheiate pentru a paraliza sau reduce efectele unei acțiuni în anularea sau în reducțiunea testamentului autentificat sub nr. 1457 din 23.09.2019; - prin art. 1.088-1.090 C.civ., legiuitorul a urmărit protejarea moștenitorilor rezervatari, însă, pentru a se putea discuta despre reducțiunea liberalităților excesive, este necesar să se realizeze un calcul matematic, prin efectuarea operațiunilor prevăzute la art. 1.091 C.civ., în scopul de a se stabili dacă liberalitatea încalcă sau nu rezerva succesorală. Recurenta-reclamantă a combătut acest raționament, învederând, sub un prim aspect, că actele juridice contestate au fost încheiate pentru a paraliza sau a reduce efectele unei acțiuni în reducțiunea testamentului autentificat sub nr. 1457 din 23.09.2019, adică pentru eludarea dispozițiilor art. 1.090 C.civ. Susținerile recurentei-reclamante sunt întemeiate, întrucât, în contextul situației de fapt reținute de către instanțele de fond, se constată că actele juridice contestate în litigiu reprezintă mijlocul folosit de părțile contractante pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative (art. 1.090 C.civ.), având o cauză ilicită, sub forma fraudei la lege, în sensul art. 1.237 C.civ. În argumentarea acestei concluzii, se impune, cu prioritate, prezentarea situației de fapt relevante, astfel cum a fost reținută de către instanțele de fond. În urma analizelor medicale efectuate de C., prin buletinul de investigații din 16.09.2019 s-au constatat leziuni nodulare splenice și adenopatii subdiafragmatice, posibil în cadrul unui limfom. Diagnosticul cu limfom malign a fost stabilit prin buletinul de analiză nr. 068479 din 22.10.2019, chimioterapia fiind administrată începând cu 23.10.2019. Prin testamentul autentificat sub nr. 1457 din 23.09.2019, C. a lăsat întreaga sa avere mobilă și imobilă soțului său (intimatul-pârât). La 30.09.2019, C. și intimatul-pârât au încheiat următoarele acte juridice: - actul de lichidare a regimului comunității legale între soți, autentificat sub nr. 3011, prin care au convenit lichidarea regimului comunității de bunuri și cota de contribuție la dobândirea bunurilor devălmașe de 50% pentru fiecare soț, urmând ca aceste bunuri să devină prin convenție bunuri comune pe cote-părți de câte ½. C. a declarat că deține, ca bun propriu dobândit înainte de căsătorie, dreptul de proprietate asupra spațiului comercial situat la parterul imobilului din Timișoara. Ambii soți au declarat că nu dețin bunuri proprii dobândite în timpul căsătoriei și că au în patrimoniul comun devălmaș dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1, situat la subsolul și parterul imobilului din București, dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 7, situat în București și cota indiviză de ¼ din garajul de la demisolul clădirii situate în București. - convenția matrimonială cu privire la regimul separației de bunuri, autentificată sub nr. 3012, prin care au convenit să adopte regimul matrimonial al separației de bunuri, reglementat de art. 360-365 C.civ. - actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 3013, prin care au convenit partajarea bunurilor comune în următoarea modalitate: intimatului-pârât i s-a atribuit apartamentul nr. 1, situat la subsolul și parterul imobilului din București, cu mențiunea că terenul aferent construcției rămâne în proprietatea doamnei C., soțul având drept de superficie; lui C. i s-au atribuit apartamentul nr. 7, situat în București și cota indiviză de ¼ din garajul de la demisolul clădirii situate în București. Părțile au declarat că nu mai au nicio pretenție, prezentă sau viitoare, unul față de celălalt. - contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3014, prin care C. a vândut intimatului-pârât spațiul comercial situat la parterul imobilului din Timișoara, mai puțin terenul aferent, cu privire la care s-a stabilit un drept de folosință în favoarea intimatului-pârât. Prețul vânzării a fost stabilit la suma de 94.000 euro și părțile au declarat că, la data încheierii contractului, a fost plătită suma de 10.000 euro, restul de preț urmând a fi achitat până la 1.10.2020. C. a decedat la 3.01.2020, lăsând ca moștenitori, potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 17 din 20.02.2020, pe recurenta-reclamantă, în calitate de fiică dintr-o căsătorie anterioară, și pe intimatul-pârât, în calitate de soț supraviețuitor și legatar universal, conform testamentului autentificat sub nr. 1457 din 23.09.2020. Plecând de la această situație de fapt, se reține că, potrivit art. 1.236 alin. (2) C.civ., „cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice”. Dintre cele două elemente care intră în structura cauzei, doar scopul mediat ( causa remota ) poate fi ilicit, nu și scopul imediat ( causa proxima ), întrucât acesta din urmă este stabilit pe principalele categorii de acte juridice civile, în timp ce scopul mediat, ca element subiectiv concret al cauzei, ar putea să nu fie în concordanță cu o normă legală onerativă sau cu ordinea publică. Conform art. 1.237 C.civ., „cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative”. Ca atare, în reglementarea actualului Cod civil, frauda la lege are o recunoaștere expresă, însă nu ca o instituție proprie, ci ca o formă în care se prezintă cauza ilicită. Art. 1.237 prevede un caz particular al cauzei ilicite, care se manifestă nu în legătură cu modul intrinsec de formare a contractului (întrucât acesta este valabil încheiat), ci cu modul extrinsec de raportare a contractului față de incidența unei norme legale imperative, care ar fi fost aplicabilă în defavoarea cel puțin a uneia dintre părțile contractante, dacă nu s-ar fi încheiat contractul. Cu alte cuvinte, există fraudă la lege atunci când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul pentru care au fost edictate, ci pentru eludarea unor norme legale imperative, fiind vorba despre o nesocotire ocultă a legii, prin abaterea unor dispoziții legale de la sensul și spiritul lor. Potrivit art. 1.090 C.civ.: „(1) Liberalitățile neraportabile făcute soțului supraviețuitor, care vine la moștenire în concurs cu alți descendenți decât cei comuni lor, nu pot depăși un sfert din moștenire și nici partea descendentului care a primit cel mai puțin. (2) Dacă defunctul nu a dispus prin liberalități de diferența dintre cotitatea disponibilă stabilită potrivit art. 1.089 și cotitatea disponibilă specială, atunci această diferență revine descendenților. (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, când descendentul menționat la alin. (1) a fost dezmoștenit direct, iar de această dezmoștenire ar beneficia soțul supraviețuitor.” Aceste dispoziții legale reglementează cotitatea disponibilă specială a soțului supraviețuitor, atunci când vine la moștenire în concurs cu descendenții dintr-o căsătorie anterioară a defunctului, astfel cum este situația în speță, intimatul-pârât fiind soțul supraviețuitor, iar recurenta-reclamantă fiind fiica defunctei C. din căsătoria anterioară cu X. Rațiunea reglementării legale rezidă în ocrotirea copiilor defunctului dintr-o căsătorie anterioară împotriva influențelor și presiunilor pe care soțul din ultima căsătorie ar putea să le exercite asupra părintelui recăsătorit, determinându-l pe acesta din urmă să-i facă liberalități în detrimentul copiilor. Într-adevăr, una din constantele dreptului succesoral o constituie protecția copiilor dintr-o căsătorie anterioară a defunctului împotriva liberalităților exagerate pe care părintele lor le-ar face în favoarea soțului dintr-o căsătorie ulterioară. În acest sens, la par. 42 al deciziei nr. 4 din 14 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că “preocuparea pentru protecția descendenților dintr-o căsătorie anterioară a defunctului împotriva liberalităților exagerate pe care părintele lor le-ar face în favoarea soțului dintr-o căsătorie ulterioară își are originea în dreptul roman, fiind regăsită ulterior și în vechiul drept francez (edictul cancelarului Michel de l’Hopital din anul 1558 sau Edictul celei de-a doua căsătorii); dispoziția legală cuprinsă în acest edict a fost preluată, cu unele modificări, de art. 1.098 C.civ. francez și, mai apoi, împrumutată de către legiuitorul român, prin art. 939 C.civ. din 1864”. Dispozițiile art. 1.090 C.civ. interzic liberalitățile neraportabile făcute soțului supraviețuitor în limita cotității disponibile ordinare, instituind o cotitate disponibilă specială, egală cu partea descendentului care a luat mai puțin (limită variabilă), cel mult un ¼ din moștenire (limită maximă). Aceste prevederi legale nu protejează doar interesul particular al descendenților dintr-o căsătorie anterioară a defunctului, ci și un interes general, ce vizează protejarea rezervei succesorale a copiilor, fiind vorba despre o normă legală imperativă (onerativă), de la care părțile nu pot deroga. În cauză, instanța de apel a reținut că niciunul dintre actele juridice contestate nu are caracterul unei liberalități și că, pentru a se putea discuta despre reducțiunea liberalităților excesive, este necesar să se realizeze un calcul matematic, prin efectuarea operațiunilor prevăzute la art. 1.091 C.civ., în scopul de a se stabili dacă liberalitatea încalcă sau nu rezerva succesorală. Se constată că instanța de apel a plecat de la o premisă greșită, întrucât în litigiu nu s-a învederat depășirea cotității disponibile speciale a soțului supraviețuitor, ci s-a invocat frauda la lege, argumentându-se că actele juridice inter vivos au fost încheiate în scopul eludării art. 1.090 C.civ.. În atare condiții, instanța de apel nu era ținută a analiza dacă vreunul dintre actele juridice contestate are caracterul unei liberalități neraportabile, prin care se încalcă limita cotității disponibile speciale, ci dacă, în ansamblul actelor juridice ce au fost încheiate cu 3 luni înainte de a surveni decesul numitei C., părțile contractante au urmărit, în realitate, eludarea dispozițiilor imperative ale art. 1.090 C.civ.. Date fiind circumstanțele factuale ale speței, este corectă susținerea recurentei-reclamante, în sensul că cele patru acte juridice, aflate într-o strânsă corelație, au fost încheiate pentru a eluda dispozițiile art. 1.090 C.civ. Având în vedere succesiunea și natura actelor juridice, reiese că părțile contractante au urmărit ca intimatul-pârât să dobândească, în proprietate exclusivă, apartamentul nr. 1, situat în imobilul din București, precum și spațiul comercial situat în imobilul din Timișoara, astfel încât aceste imobile să nu mai intre în masa succesorală rămasă de pe urma defunctei C., fiind transmise, cu 3 luni înainte de decesul acesteia, prin acte juridice între vii. Or, dacă nu s-ar fi încheiat cele patru acte juridice și, la momentul dezbaterii succesiunii, s-ar fi dat eficiență testamentului autentificat sub nr. 1457 din 23.09.2019, prin care intimatul-pârât a fost instituit legatar universal, liberalitatea, fiind neraportabilă, ar fi avut caracter excesiv și ar fi fost supusă reducțiunii, din moment ce defuncta C. nu putea să transmită intimatului-pârât, prin testament, mai mult decât cotitatea disponibilă specială (1/4), la care se adaugă rezerva legală a soțului supraviețuitor (1/8). În atare condiții, este fondată susținerea recurentei-reclamante că, în realitate, părțile contractante au urmărit eludarea dispozițiilor imperative ale art. 1.090 C.civ., fiind conștiente de cauza ilicită a celor patru acte juridice, astfel că acestea sunt nule absolut, conform art. 1.238 alin. (2) C.civ.. Întrucât actele juridice contestate sunt lovite de nulitate absolută, pentru fraudă la lege, din considerente de logică juridică nu se mai impune analiza criticilor dezvoltate la pct. 2.5-2.7 din memoriul de recurs, întrucât acestea privesc, în mod individual, actul de partaj autentificat sub nr. 3013/2019 și contractul de vânzare-cumpărare autentificat nr. 3014/2019. Față de aceste considerente, constatând că este fondat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte, în baza prevederilor art. 497 C.proc.civ., a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.