ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1372/2025

Ședința publică din data de 25 septembrie 2025

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția a II-a civilă la data de 23.03.2023, reclamanta A. ÎI în contradictoriu cu pârâta Direcția Județeană Pentru Sport și Tineret Arad a solicitat următoarele:

Prin sentința civilă nr. 284/25.04.2024 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2023, a fost admisă în parte acțiunea formulată de către reclamanta A. ÎI, prin A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Județeană Pentru Sport Arad, reprezentată prin director executiv B.; s-a constatat intervenită rezilierea Contractelor de închiriere nr. x/19.12.2020, modificat prin Actele adiționale nr. x/24.02.2020 și nr. y/24.08.2022 și nr. 113/19.12.2018, modificat prin Actele adiționale nr. x/24.02.2020 și nr. y/24.08.2022, începând cu data 01.02.2023 pentru neîndeplinirea de către pârâta locatoare a obligațiilor contractuale asumate prin art. 10 Cap. VI.4, respectiv pentru neasigurarea accesului reclamantei la utilități; a fost respins capătul de cerere al reclamantei de obligare a pârâtei la restituirea contravalorii investițiilor în valoare de 129.565,91 RON, raportat la dispozițiile art. 9 lit. j) și art. 24 (1) din cele două Contracte de închiriere: de asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamanta A. ÎI, prin A. a sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale pricinuite prin întreruperea intempestivă a celor două contracte de închiriere.

În temeiul art. 453 alin. (2) C. proc. civ., pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 28/A din 15 ianuarie 2025, Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a respins apelul declarat de apelanta pârâtă Direcția Județeană pentru Sport Arad în contradictoriu cu apelantul reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 284/25.04.2024 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2023, având ca obiect acțiune în constatare; a respins apelul declarat de apelantul reclamant A. în contradictoriu cu apelanta pârâtă Direcția Județeană pentru Sport Arad împotriva sentinței civile nr. 284/25.04.2024 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2023, având ca obiect acțiune în constatare; a respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de apelanți.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Direcția Județeană pentru Sport Arad, solicitând admiterea căii de atac, casarea, în parte, a deciziei recurate în ceea ce privește motivul rezilierii contractelor și obligarea sa la plata daunelor morale și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea situației de fapt și a soluțiilor pronunțate în cauză, recurenta-pârâtă susține că hotărârea a fost pronunțată de instanța de apel cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1270 C. civ., art. 1576 C. civ. și art. 1548 C. civ.

Recurenta-pârâtă arată că instanța a extins în mod nejustificat sfera de aplicare a principilui forței obligatorii a contractului, consacrat de art. 1270 C. civ., transformând o simplă mențiune privind tariful într-o obligație de exclusivitate față de un anumit furnizor.

Clauza contractuală care face referire la "tariful pe mc reglementat de furnizorul C." reprezintă doar un reper pentru stabilirea prețului, nu o obligație de a menține exclusiv acest furnizor pe toată durata contractului; totodată, actul adițional nr. x din 24.08.2022, reținut de instanțele anterioare ca temei al rezilierii contractelor, nu prevede obligația recurentei-pârâte de asigurare a utilităților prin intermediul C., ci acesta prevede modalitatea de plată și suportarea utilităților de către reclamantă, în sensul că aceasta va achita energia electrică apa rece și apa caldă menajeră conform citirii indexului contoarelor, față de prevederea anterioară din actul adițional nr. x/24.02.2020, în care se prevedea că va achita lunar 300 RON la energia electrică și termică în regim paușal.

Astfel, apreciază recurenta-pârâtă, că extinderea interpretării contractului și actelor adiționale, de la un reper pentru stabilirea prețului utilităților în funcție de furnizorul existent la momentul încheierii lor, la obligația menținerii acestui furnizor în exclusivitate pe toată durata contractuală, constituie o aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor art. 1268 alin. (3) și (5) C. civ.

Recurenta-pârâtă susține că atât instanța de fond cât și instanța de apel au aplicat eronat prevederile art. 1516 și art. 1548 din C. civ.

În acest sens, arată că nu există o obligație contractuală expresă de a menține un anumit furnizor de utilități pe toată durata contractului, iar schimbarea furnizorului nu poate fi calificată ca o executare necorespunzătoare atât timp cât serviciul de furnizare a utilităților este asigurat în condiții similare sau mai avantajoase. Având în vedere că încălzirea întregii suprafețe a imobilului presupunea costuri foarte mari către C., la data de 31.08.2022 factura fiind de 6425.86 RON și un sold de 86.516,37 RON și având în vedere scumpirea exorbitantă a prețului la gigacalorie în toamna anului 2022 ca efect al majorării prețurilor la energie, s-a decis, de către Direcția Județeană pentru Sport Arad, de comun acord cu C., oprirea furnizării de agent termic în incinta Bazinului de înot D.. Din păcate, din punct de vedere tehnic, nu se putea separa instalația de încălzire pentru a furniza agent termic doar în spațiile închiriate de către reclamantă. Astfel, costurile cu încălzirea și apa caldă a spațiilor închiriate ar fi fost mult mai avantajoase pentru reclamantă decât suportarea acestora integrală de către reclamantă, care ar II fost nevoită să suporte costul încălzirii întregului Bazin de înot D. și nu doar a spațiilor închiriate în cadrul acestuia.

Susține că în jurisprudența recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a subliniat faptul că interpretarea clauzelor contractuale trebuie să fie făcută în primul rând după voința concordantă a părților, iar în caz de îndoială, interpretarea trebuie să fie în favoarea celui care se obligă. în concordanță cu prevederile art. 1269 alin. (1) C. civ.

Recurenta-pârâtă consideră că instanța de fond și instanța de apel au extins în mod nejustificat efectele clauzei contractuale, încălcând principiul interpretării restrictive a clauzelor care îngrădesc libertatea contractuală. O simplă referință la tariful practicat de un furnizor nu poate fi interpretată ca o obligație de exclusivitate, mai ales în contextul în care nu există o clauză expresă care să interzică schimbarea furnizorului. Arată că pentru asigurarea apei calde menajere sălilor de sport închiriate, pentru care existau contractele de închiriere în derulare, conducerea Direcției Județene pentru Sport Arad a luat decizia montării de boilere electrice pentru apă caldă menajeră și care să deservească aceste spații închiriate; în privința încălzirii s-a decis ca fiecare sală să fie încălzită cu surse de încălzire electrice.

Menționează că, contractul părților nu prevede asigurarea de apă caldă menajeră de la C., așa cum indică reclamanta în acțiune, ci la obligațiile Locatorului, art. 8 lit. d) din contract se specifică "..să depună toate diligentele pentru rezolvarea oricăror probleme apărute în derularea contractelor."

O asemenea interpretare ar putea conduce la situații absurde în care părțile ar fi obligate să mențină relația cu furnizorul inițial chiar și în condiții dezavantajoase.

Principiul libertății contractuale și al eficienței economice susțin posibilitatea schimbării furnizorului în condiții mai avantajoase.

Ca urmare a celor de mai sus, susține că, în cauză, a intervenit rezilierea de plin drept a contractelor ca urmare a neplății chiriei de către locatar pe o perioadă de 3 luni consecutive, conform Cap. V art. 6 alin. (3) din contract și art. 1 550 alin. (2) C. civ.

În concluzie, recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, printr-o interpretare extensivă și nefundamentată a clauzei contractuale, cu încălcarea principiilor de interpretare prevăzute de art. 1266-1269 C. civ., cu o aplicarea greșită a art. 1270 C. civ. prin extinderea forței obligatorii a contractului asupra unor aspecte care nu au făcut obiectul acordului de voință al părților și o calificare eronată a schimbării furnizorului ca reprezentând o executare necorespunzătoare în sensul art. 1516 și art. 1548 C. civ.

Cu privire la daunele morale, recurenta-pârâtă susține că practica judiciară recentă a stabilit standarde din ce în ce mai restrictive privind acordarea daunelor morale pentru persoane juridice.

Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat în mai multe decizii că daunele morale pot fi acordate persoanelor juridice numai în situații excepționale, atunci când se demonstrează o atingere gravă adusă imaginii, reputației comerciale sau capacității de funcționare a entității; simple întreruperi contractuale sau neînțelegeri comerciale nu pot constitui, prin ele însele, temei pentru acordarea de daune morale.

Consideră că acordarea daunelor morale în cuantum de 10.000 de euro pentru persoana juridică A. întreprindere Individuală reprezintă o aplicare eronată a prevederilor art. 257 și art. 253 alin. (4) din C. civ., fiind lipsită de temei legal și jurisprudențial solid. Instanța de apel nu a argumentat cum o simplă întrerupere contractuală poate produce o suferință morală unei întreprinderi individuale. Persoana juridică, prin însăși natura sa, nu poate experimenta suferință în sensul clasic al termenului. Suma de 10.000 de euro este nejustificată și nu corespunde niciunui criteriu obiectiv de evaluare a unui pretins prejudiciu moral. Jurisprudența constantă subliniază necesitatea existenței unor criterii clare și verificabile pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, sens în care evocă decizia nr. 1/09.01.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și redă considerente din Decizia CEDO în cauza Comingersoll S.A. v. Portugalia.

Potrivit art. 252 din C. civ. care prevede ocrotirea personalității umane, daunele morale sunt acele consecințe de natură nepatrimonială cauzate unei persoane prin săvârșirea unor fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalității sale fizice, psihice și sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale, dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual.

Art. 257 C. civ. care prevede aplicarea prin asemănare a dispozițiilor referitoare la apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice și persoanelor juridice, trebuie interpretat astfel încât, pe de o parte, să se identifice drepturi nepatrimoniale ale persoanei juridice care să nu fie incompatibile cu structura acestor persoane.

De asemenea, atâta timp cât în cazul persoanelor fizice dreptul la propria imagine nu include vreun drept asupra imaginii bunurilor aflate în proprietatea persoanei fizice, nu se poate ajunge utilizând același criteriu menționat anterior să se includă acest eventual drept în conținutul dreptului la propria imagine, în cazul persoanelor juridice. (ÎCCJ, secția I civilă, decizia nr. 1109 din 4 iunie 2019)

Recurenta-pârâtă susține că, în speță, despăgubirea nu poate fi privită ca o reparație propriu-zisă a prejudiciu patrimonial, ci doar ca o satisfacție acordată pentru o atingere adusă unor drepturi subiective ale persoanei juridice, motiv pentru care se impune raportarea la particularitățile de cuantificare a despăgubirilor decurgând din natura intimă a prejudiciului nepatrimonial.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel a declarat recurs A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, reținerea cauzei spre rejudecare în fond și admiterea în integralitate a acțiunii formulate, cu cheltuieli de judecată.

Recurentul prezintă situația de fapt, arătând că după preluarea spațiilor care nu erau funcționale a efectuat lucrări pe parcursul a câteva luni de zile, cu acordul tacit al pârâtei, al cărei administrator a fost prezent de mai multe ori pe șantier, unele dintre aceste lucrări fiind efectuate chiar de către muncitorii angajați ai pârâtei.

Arată că susținerea pârâtei potrivit căreia nu a fost informată despre lucrările efectuate este făcută cu rea-credință, de vreme ce aceste lucrări erau necesare și chiar pârâta a procedat la evacuarea fostului chiriaș care a adus distrugeri bunului.

Recurentul subliniază faptul că imobilul avea geamuri sparte și nu avea instalație electrică funcțională, asa cum rezultă din planșele foto de la dosar, aspecte confirmate de către pârâtă cu ocazia efectuării expertizei, asumate prin semnare, dar și prin întâmpinare, astfel că, încă de la preluarea imobilului, aceste lucrări trebuiau efectuate.

Susține că pârâta nu a contestat niciodată efectuarea acestor lucrări, a fost prezentă prin reprezentanți de mai multe ori în incinta bazinului D., angajații și administratorul erau zilnic prezenți deoarece bazinul a fost funcțional până în 2021 și era nevoie de lucrări de amenajare și curățenie.

Conform Cap. VI.3 art. 9, "Locatarul se obligă să nu aducă modificări bunului închiriat decât cu acordul prealabil, scris al MTS..."

Or, instanța de apel, cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale și a prevederilor contractuale a reținut faptul că lucrările de amenajare efectuate de către recurent ar reprezenta modificări ale bunului închiriat, însă aceste lucrări nu modifică nici structura, nici compartimentarea și nici rezistența imobilului.

Pe de altă parte, DJS-MTS, au avut posibilitatea de a notifica încetarea oricăror lucrări, întrucât în cei 4 ani de funcționare ai recurentului în spațiul închiriat, reprezentanții DJS s-au deplasat de nenumărate ori în clădirea Sălii Polivalente unde funcționa și un bazin de înot, aveau chei, angajați care au pătruns zilnic în locație, deci aceste lucrări nu au fost și nici nu puteau fi ascunse.

Așadar lucrările de renovare ale celor două spatii închiriate de către apelantă nu au fost efectuate fără știrea și acceptul locatorului, asa cum, în mod greșit a reținut instanța de apel în paginile 12-13 din motivare.

Consideră că în mod corect instanța de apel a reținut faptul că a intervenit rezilierea contractelor de închiriere nr. x și 114 din 19.12.2018 începând cu 01.02.2023 pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligațiilor contractuale asumate la art. 10 CAP.VI, respectiv neasigurarea accesului la utilități și a obligat pârâta la plata de daune morale pentru întreruperea intempestivă a celor două contracte de închiriere, însă în mod nejustificat, cu aplicarea greșită a normelor legale și a prevederilor contractuale, a apreciat faptul că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din cele 2 contracte de chirie încheiate și că orice lucrare de modernizare sau investiție va trece la finalizarea contractului în proprietatea publică a locatorului, Statul roman.

Mai susține că instanța de apel a ignorat excepția de la acest art. 24 prevăzută la art. 13, Cap. VIII din contractele semnate, care prevede faptul că în cazul încetării contractelor din culpa locatorului, locatarul este îndreptățit sa solicite rezilierea si restituirea contravalorii investițiilor efectuate.

Or, consideră că atât instanța de fond cât și instanța de apel au reținut culpa locatorului în încetarea contractelor de închiriere ca urmare a lipsei accesului la utilități, apă caldă și încălzire acordate de către C. S.A., așa cum s-a prevăzut în actele adiționale semnate de către părți, însă, interpretând greșit textele legale, nu au acordat despăgubiri sub forma obligării pârâtei la plata contravalorii investițiilor efectuate de către reclamant.

Recurentul susține că în mod eronat apelul a fost respins și în ceea ce privește daunele morale în cuantum de 15000 euro solicitate și acordate doar parțial, suma de 10000 euro, fără a motiva diminuarea cuantumului daunelor solicitate, ceea ce echivalează cu o lipsă de motivare; totodată, în mod corect instanța a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile legale referitoare la răspunderea contractuală prevăzute de art. 1350 C. civ.

Recurenta-pârâtă Direcția Județeană pentru Sport Arad a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului declarat de reclamant pentru nemotivare.

Examinând recursul declarat de recurentul-reclamant A., în raport de excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă Direcția Județeană pentru Sport Arad, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așadar, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

De aceea, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să fie în concordanță cu argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În speță, deși recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezei reglementate de acesta.

Simpla invocare a temeiului de drept evocat, fără a se arăta care anume normă de drept material a fost încălcată sau aplicată/interpretată greșit de către instanța de apel și în ce modalitate s-a produs această pretinsă eroare de judecată, echivalează cu o lipsă totală de motivare sub aspectul criticilor de nelegalitate specifice motivului de casare invocat.

Recurentul-reclamant nu critică încălcarea legii în apel, ci relevă propria sa viziune asupra modului în care legea trebuia interpretată; nu se critică ignorarea normelor de drept, ci recurentul este nemulțumit de argumentele oferite de instanța de apel și vrea substituirea lor cu propriile argumente.

Ceea ce propune recurentul prin intermediul căii de atac promovate, reprezintă, în realitate, o reevaluare a situației de fapt și a probatoriului, respectiv o reinterpretare a contractelor de închiriere nr. x și nr. 114/19.12.2020, modificate prin actele adiționale, în sensul că lucrările de amenajare efectuate de către reclamant nu reprezentă modificări ale bunului închiriat, fiind realizate cu acceptul locatorului și necontestate de acesta, motiv pentru care recurentul consideră că este îndreptățit la plata contravalorii investițiilor efectuate.

În cazul disputei dintre părți cu privire la înțelesul și aplicarea unor clauze contractuale, lămurirea intenției reale a părților poate fi considerată o chestiune de fapt, ce presupune interpretarea probatoriului. Se intră în domeniul legalității numai în situația în care interpretarea clauzelor presupune aplicarea regulilor de interpretare a convenției prevăzute de C. civ. sau aplicarea unor norme de drept material în materia convențiilor. În speță, recurentul nu a invocat însă încălcarea unor asemenea norme de drept material.

Astfel, reiterarea în recurs a susținerilor de ordin factual privind derularea raporturilor contractuale și conduita părților nu respectă exigențele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., acest text de lege impunând invocarea unor critici punctuale la adresa deciziei din apel, care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant mai susține că instanța de apel a apreciat în mod nelegal cu privire la cuantumul daunelor morale, fără a motiva diminuarea acestui cuantum.

În acest sens, instanța supremă notează că, în scopul stabilirii daunelor morale, procesul deliberativ antamează aspecte de temeinicie, câtă vreme se bazează pe circumstanțele specifice fiecărei spețe, exhibate de părți prin actele de procedură și, în aceste condiții, nu poate fi cenzurat în recurs, cale extraordinară de atac care permite exclusiv verificarea hotărârii atacate prin prisma regulilor de drept aplicabile, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, în raport de generalitatea criticilor formulate de recurent se tinde la o nouă evaluare a situației de fapt, care să conducă la majorarea cuantumului daunelor morale acordate, aspecte de netemeinicie ce nu mai pot fi puse în discuție în această etapă procesuală, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii și nu temeinicia ei.

Prin urmare, întrucât modalitatea de redactare a recursului de către recurentul-reclamant nu se circumscrie rigorilor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, se impune sancțiunea nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, recursul pârâtei A. declarat împotriva deciziei civile nr. 28/A din 15 ianuarie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, va fi anulat în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă Direcția Județeană pentru Sport Arad, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că este întemeiată și, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula cererea de recurs, pentru următoarele argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că analiza memoriului de recurs relevă lipsa criticilor ce ar putea fi circumscrise ipotezei legale invocate, autoarea căii de atac prezentând în argumentare elemente atașate situației de fapt și probatoriului administrat.

Înalta Curte subliniază ca invocarea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conținutului legii, a modului de interpretare și aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în apel, de natură să justifice greșeala de judecată a instanței devolutive. Astfel, este incident acest motiv în cazul în care instanța a invocat un text de lege inexistent sau inadecvat contextului faptic în litigiu (în sensul că situația de fapt, așa după cum a fost aceasta definitiv stabilită, nu intră sub incidența unei norme juridice sau unei anume norme juridice), fie că instanța a aplicat greșit o normă juridică sau trebuia să aplice o altă normă acelei situații de fapt definitiv tranșată și, în concret, nu a făcut acest lucru.

Aceasta, întrucât, ca premisă, aplicarea greșită a normelor legale trebuie să aibă în vedere ignorarea, de către instanța care a judecat procesul, a semnificației ori sensului legii, deturnarea normei de la intenția legiuitorului, ori, acolo unde este cazul, ignorarea voinței părților, de natură a conduce la soluționarea greșită a chestiunii litigioase.

Simpla referire la anumite texte de lege, neurmată de explicitarea modului în care acestea nu au fost respectate, ci de propria interpretare a legii bazată pe propria valorizare a contextului factual, nu poate avea funcția solicitată de recurentă.

Susținerile recurentei-pârâte privind încălcarea dispozițiilor art. 1266-1269 C. civ. și art. 1270 C. civ., nu se circumscriu acestor ipoteze, ci se rezumă la faptul că instanța a extins în mod nejustificat efectele clauzei contractuale și a actelor adiționale, cu încălcarea principiilor de interpretare a contractelor și a acordului de voință al părților, ce aduce în analiză elemente de fapt care intră sub sfera de apreciere a instanței de fond sau de apel, nefiind o chestiune de nelegalitate pe care recursul să o poată reexamina. Așadar, nemulțumirea recurentei-pârâte se limitează la interpretarea efectivă a clauzei, deci la analiza de fapt asupra intenției părților, încearcând să demonstreze că, de fapt, ar fi vorba de un alt motiv al rezilierii de drept al contractelor de închiriere decât cel reținut de instanța de apel și anume neplata chiriei de către locatar pe o perioadă de 3 luni consecutive. Simplul fapt că recurenta își dorea o altă interpretare nu înseamnă că dispozițiile art. 1266-1269 C. civ. ar fi fost încălcate.

Nici aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1516 C. civ. și art. 1548 C. civ. privind executarea necorespunzătoare a obligației contractuale asumate de pârâtă nu poate fi reținută ca fiind o critică de nelegalitate a hotărârii, atât timp cât acest aspect ține de evaluarea probelor și a circumstanțelor contractuale (neasigurarea accesului reclamantei la utilități, gravitatea executării, inexistența unei clauze exprese de a menține un anumit furnizor de utilități pe toată durata contractului), iar art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu oferă calea de a rejudeca faptele (motivele neexecutării obligațiilor contractuale și ale rezilierii de drept), ci numai dacă s-a aplicat greșit sau s-a încălcat o normă de drept material.

Prin urmare, susținerile recurentei-pârâte nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, întrucât se solicită instanței de recurs să revină asupra situației de fapt și de drept și să dea o altă interpretare clauzelor contractuale.

Așa fiind, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată și la argumentele care au format convingerea instanței, simpla reluare a aspectelor particulare ale litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse la instanțele de fond nu răspund exigențelor legale care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că judecătorii fondului sunt suverani în interpretarea actelor juridice ale cauzei deduse judecății, iar interpretarea dată nu poate face obiect de control în recurs.

În altă ordine de idei, se impune precizarea faptului că analizarea voinței părților este un atribut al instanțelor de fond, nu și al celei de recurs, concluzie impusă mai ales de concepția noului C. proc. civ., care nu mai include, între motivele de recurs, pe unul asemănător celui reglementat, în Codul de la 1865, de art. 304 pct. 8; în concret, examenul instanței supreme este limitat numai la a verifica dacă, la stabilirea voinței reale a părților, a fost încălcată ori greșit aplicată vreo normă de drept material, cu precădere din categoria celor impuse de C. civ. pentru interpretarea convențiilor; analiza celorlalte aspecte cu rol circumstanțial neintrând în sfera cenzurii în recurs.

Totodată, recurenta-pârâtă, pe de o parte, aduce în discuție, formal, doar aspecte generale privitoare la principiile pe baza cărora se poate realiza o cuantificare a despăgubirilor morale, iar pe de altă parte, tinde doar să opună o chestiune factuală (care se repercutează, astfel, pe planul temeiniciei hotărârii, iar nu al legalității acesteia), privitoare la modalitatea concretă de apreciere, de către instanțele devolutive, a daunelor morale, care, în opinia acesteia, nu corespunde niciunui criteriu obiectiv de evaluare a unui pretins prejudiciu moral.

Susținerea este una formală în condițiile în care acest tip de daune se plasează în afara regulilor speciale în materie de probațiune, care trebuie doar temeinic justificate, având în vedere că presupun lezarea unor valori fără conținut economic, astfel încât existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare, a daunelor reale și efective produse victimei (în speță, persoanei juridice) faptei ilicite.

De altfel, în prezenta fază procesuală, nu poate fi nici reapreciată întinderea despăgubirilor (care a fost stabilită ca urmare a evaluării situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu), întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei instanței de recurs.

În acest sens, se observă că, în cadrul examenului de proporționalitate între prejudiciul nepatrimonial suferit de reclamantă ca urmare a întreruperii intempestive a contractelor de închiriere și cuantumul daunelor acordate pentru repararea acestui tip de prejudiciu, instanța de apel s-a raportat (similar primei instanțe) la circumstanțele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, așadar, despre o evaluare care se sprijină strict pe examinarea unor circumstanțe de fapt.

Ca atare, nemulțumirea recurentei-pârâte cu privire la soluția pronunțată în privința capătului de cerere privitor la obligarea acesteia la plata de daune morale nu constituie un element care să facă obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, dată fiind lipsa unei argumentații juridice propriu-zise în acest sens.

Or, în speță, nu s-a demonstrat existența vreunei norme materiale încălcate; dimpotrivă, instanța de apel a avut în vedere toate dispozițiile legale și convenționale aplicabile.

Astfel, din analiza motivelor expuse de recurentă nu se pot desprinde greșelile identificate și imputate instanței de apel și nici încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Totodată, criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (2) și (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

Reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, conform prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Județeană pentru Sport Arad împotriva deciziei civile nr. 28/A din 15 ianuarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă DIRECȚIA JUDEȚEANĂ PENTRU SPORT ARAD împotriva deciziei civile nr. 28/A din 15 ianuarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Întreprinderea Individuală A., prin A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2025.