ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 617/2025

Ședința publică din data de 18 septembrie 2025

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 406/CO din data de 05 august 2025, printre altele, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 29 alin. (5) rap. la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250

2

și art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., formulată de contestatorul-inculpat A..

Pentru a decide astfel, analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250

2

și art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., curtea a notat dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 și a reținut, în esență, că, în cauză, excepția a fost ridicată în fața instanței, la cererea inculpatului A., iar textele legale asupra cărora s-a formulat excepția de neconstituționalitate, respectiv art. 250

2

și art. 268 alin. (2) din C. proc. pen. sunt în vigoare și nu au fost constatate ca fiind neconstituționale.

În ceea ce privește condiția de admisibilitate constând în aceea ca dispoziția legală a cărei neconstituționalitate a fost invocată trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, curtea a apreciat că, în speță, legătura între excepția invocată și soluționarea cauzei a fost creată artificial, printr-o interpretare a dispozițiilor art. 250

2

și art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., fără fundament legal.

În acest context, s-a avut în vedere că orice excepție de neconstituționalitate trebuie să privească o lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță, iar nu exclusiv interpretarea sau aplicarea lor, care sunt resortul instanțelor, conform art. 126 din Constituție.

În legătură cu natura termenelor de 6 luni și de 1 an prev. de art. 250

2

din C. proc. pen., curtea a reținut că legea procesual penală reglementează două mari categorii de termene, respectiv termenele procedurale și termenele substanțiale.

Termenele care asigură disciplina și sistematizarea desfășurării procesului penal sunt denumite de C. proc. pen. termene procedurale. Legislația procesual penală prevede și unele termene care ocrotesc drepturi extra - procesuale, drepturi și libertăți fundamentale ale omului (libertatea individuală, proprietatea, etc.) care se numesc termenele substanțiale sau procesuale.

Dacă sancțiunea pentru nerespectarea unui termen procedural este decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen (art. 268 alin. (1) din C. proc. pen.), în cazul termenelor procesuale expirarea acestora atrage de drept încetarea efectului măsurii (art. 268 alin. (2) din C. proc. pen.).

De asemenea, modul de calcul al termenelor procedurale este reglementat de art. 269 din C. proc. pen., în timp ce calculul termenelor în cazul măsurilor restrictive de drepturi se calculează conform art. 271 din C. proc. pen.

S-a mai reținut că, la rândul lor, termenele procedurale pot fi legale, judiciare sau de recomandare, precum și faptul că legiuitorul nu a prevăzut care este sancțiunea incidentă în cazul nerespectării termenelor maximale prev. de art. 250

2

din C. proc. pen. pentru verificarea legalității și temeiniciei măsurii asigurătorii.

De altfel, astfel cum rezultă din însăși conținutul art. 250

2

din C. proc. pen., în procedura de verificare instituită de acest text de lege, soluțiile ce pot fi dispuse au fost limitate de legiuitor la "menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse", și nicidecum la constatarea încetării de drept a acestora.

Curtea a avut în vedere, cu referire exactă la măsurile asigurătorii, faptul că legiuitorul a prevăzut expres un caz de încetare a măsurilor asigurătorii, respectiv cel instituit de prevederile art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., potrivit căruia măsurile asigurătorii încetează de drept în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii prin care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată în temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., iar persoana vătămată nu a introdus acțiune civilă la instanțe.

Astfel, instanța de control judiciar a apreciat că în situațiile în care legiuitorul ar fi dorit să instituie o astfel de sancțiune în materia măsurilor asigurătorii, precum cea a încetării de drept, ar fi reglementat-o în mod expres.

S-a mai reținut că adoptarea dispozițiilor art. 250

2

din C. proc. pen., astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, a fost generată de practica CEDO, care a sancționat lipsa analizării proporționalității menținerii măsurii pentru durate de timp extrem de lungi, însă nu a impus niciodată termene în care să se efectueze verificarea din oficiu, aprecierea aparținând organelor judiciare. Legiuitorul român a optat pentru o soluție mai puțin permisivă și a impus termene-limită, însă printr-o reglementare incompletă, de natură a naște într-adevăr o situație de imprevizibilitate legislativă în materia protecției unor drepturi substanțiale.

Astfel, s-a apreciat că, în lipsa unui text de lege care să prevadă expres că neverificarea subzistenței temeiurilor care au stat la baza luării/menținerii măsurilor asigurătorii conduce la încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, o atare sancțiune nu poate fi presupusă și, pe cale de consecință, nici constatată a fi intervenit.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să instituie o atare sancțiune în cazul măsurilor asigurătorii, ar fi reglementat-o expres, astfel cum este situația măsurilor preventive sau cea prev. de art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., anterior exemplificate.

Or, în lipsa unei asemenea dispoziții exprese sancționatoare, este nepermis a se face analogie cu sancțiunea care intervine în cazul nerespectării termenelor de verificare a măsurilor preventive.

Curtea de apel a mai reținut, în plus, Decizia nr. 38 din 9 iunie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin care s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării vizând natura juridică a termenelor instituite de art. 250

2

din C. proc. pen., precum și practica instanței supreme în materie, prin care s-a statuat că natura termenelor în discuție este una de recomandare.

Astfel, curtea a apreciat că faptul că nerespectarea termenelor prevăzute de art. 250

2

din C. proc. pen. nu atrage sancțiunea decăderii organului judiciar din dreptul de a verifica dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, conform art. 268 alin. (1) din C. proc. pen., sau pe cea a încetării de drept a măsurii asigurătorii, conform art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., nu este de natură să contravină prevederilor constituționale invocate de către inculpat, opțiunea legiuitorului în această privință nefiind de natură să depășească marja de apreciere de care acesta se bucură în domeniul reglementării sancțiunilor procesual-penale.

De asemenea, orice persoană care se consideră vătămată prin instituirea unor măsuri asigurătorii are posibilitatea ca, independent de verificarea periodică a subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii pe care trebuie să o efectueze procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, conform art. 250

2

din C. proc. pen., să solicite, pe parcursul procesului penal, ridicarea sau restrângerea măsurii, existând așadar suficiente garanții procesuale că aceste măsuri, de natură să restrângă exercitarea atributelor dreptul de proprietate, nu sunt luate pe termen nedefinit, fără ca partea interesată să aibă posibilitatea de a solicita ridicarea sau restrângerea lor.

Totodată, curtea a reținut că prin raportare la împrejurarea că măsurile asigurătorii, deși sunt de natură să restrângă exercitarea anumitor drepturi, au un caracter mai puțin restrictiv decât măsurile preventive, este firească opțiunea legiuitorului ca în cazul nerespectării termenelor referitoare la verificarea subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, sancțiunea procedurală aplicabilă să fie diferită de cea incidentă în ipoteza depășirii termenelor de verificare a măsurilor preventive.

Pe de altă parte, interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii.

Totodată, curtea a mai reținut că nu poate ignora faptul că, autorul excepției, prin susținerile sale, vizează completarea dispozițiilor enunțate, prin adăugarea la lege, aspecte care nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituționalitate exercitat de instanța de contencios constituțional, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

În aceste condiții, curtea a constatat că, în speță, excepția de neconstituționalitate invocată de petent nu îndeplinește condițiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textului de lege, remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nefiind folosit de către inculpat în scopul și finalitatea sa.

****

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul deciziei penale nr. 406/CO din data de 5 august 2025 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. x/2023, a declarat recurs inculpatul A..

În motivarea cererii, recurentul a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor prevăzute de art. 250

2

și art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., susținând, referitor la condițiile de admisibilitate a cererii, că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(5) din Legea nr. 47/1992, întrucât excepția de neconstituționalitate este ridicată de părți, în fața unei instanțe judecătorești, ea privește dispoziții dintr-o lege care au legătură cu soluționarea cauzei, iar prevederile invocate nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Pe fondul excepției de neconstituționalitate, inculpatul A. a susținut, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, contravenind prevederilor art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) și art. 44 din Constituția României, întrucât dispozițiile art. 250

2

din C. proc. pen. sunt lipsite de predictibilitate, nefiind clar dacă există sau nu o sancțiune atașată acestora, iar practica judiciară este contradictorie, instanța supremă considerând că termenul de 6 luni/un an este un termen de recomandare.

În același timp, dispozițiile art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., care prevăd sancțiunea încetării de drept în cazul expirării termenului măsurilor procesuale, sunt considerate constant inaplicabile ca sancțiune în raport cu încălcarea prevederilor art. 250

2

din C. proc. pen.

Apărarea a mai susținut că, din punct de vedere constituțional, măsurile asigurătorii constituie ingerințe în dreptul fundamental de proprietate privată, prevăzut de art. 44 din Constituție, iar textele legale criticate, prin soluția legislativă promovată, nu reglementează cu privire la configurarea normativă a acestui drept, respectiv cu privire la stabilirea conținutului și a limitelor acestuia, ci se referă la o restrângere a exercitării drepturilor, situație în care în cauză este incident art. 53 din Legea fundamentală.

În ceea ce privește art. 250

2

din C. proc. pen., apărarea a arătat că practica instanțelor europene este constantă în materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând, în esență, că proporționalitatea măsurii cu scopul urmărit trebuie avută în vedere atât la luarea, cât și în perioada menținerii măsurii, așa încât să nu se transforme, odată cu trecerea timpului, într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt indisponibilizate, durata excesivă a măsurilor asigurătorii constituind o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În aceste condiții, apărarea a apreciat că neverificarca măsurilor asigurătorii în termenul imperativ impus de lege constituie o ingerință disproporționată în raport de prevederile art. 53 din Constituție și, astfel, apare ca evident dreptul organelor judiciare, în interpretarea dispozițiilor art. 250

2

din C. proc. pen., ca instituind termene de recomandare, de a menține măsurile asigurătorii pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor și libertăților fundamentale vizate de conținutul acestei măsuri.

Or, potrivit standardelor de constituționalitate, o asemenea restrângere este neeonstituțională, întrucât principiul proporționalității afectează conținutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, așadar substanța acestora, nerezumându-se la restrângerea exercițiului acestora.

Prin urmare, apărarea a susținut că nerespectarea termenului de verificare a subzistenței temeiurilor pentru menținerea măsurilor asigurătorii este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la proprietate al inculpatului, așa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., sancțiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind încetarea de drept a măsurii asigurătorii și nulitatea absolută a actului făcut peste termen.

Conchizând, apărarea a apreciat că neverificarea măsurilor asigurătorii în termenul imperativ prevăzut de lege încalcă principiul legalității, în componenta previzibilității legii.

În ceea ce privește hotărârea atacată, apărarea a apreciat că prima instanță și-a depășit competența prin realizarea unei analize cu privire la fondul excepției de neconstituționalitate, dând o interpretare eronată și contrară competențelor și practicii adoptate de Curtea Constituțională în cazuri asemănătoare.

Sub acest aspect, apărarea a considerat că prima instanță s-a substituit instanței de control constituțional și a susținut că, practic, Curtea de Apel București trebuia să se limiteze strict la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional, urmând ca această din urmă instanță să analizeze celelalte aspecte de fond.

Examinând recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul deciziei penale nr. 406/CO din data de 5 august 2025 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, Înalta Curte constată următoarele:

Din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerințe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

a) - calitatea de parte în proces a autorului excepției;

b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

c) - existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

d) - verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

În acest punct al analizei, contrar susținerilor formulate de apărătorul ales al recurentului inculpat A., Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are, însă, valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. Instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate are, potrivit legii, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilității sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250

2

și art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., invocată de recurentul inculpat A. și a tuturor motivelor invocate de către aceștia, Înalta Curte constată următoarele:

Excepția a fost ridicată de către o parte din proces (recurentul inculpat A.), în fața unei instanțe judecătorești învestite cu soluționarea, printre altele, a contestației declarate de către inculpatul A. împotriva încheierii penale nr. 148 din data de 24.06.2025, pronunțată de către Tribunalul Teleorman, secția penală, în dosarul penal nr. x/2023, prin care, în temeiul art. 250

2

din C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii asigurătorii a sechestrului luată față de acesta în cursul urmăririi penale prin ordonanța nr. 423/P/2019 din data de 13.10.2022 emisă în dosarul de urmărire penală nr. 423/P/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și vizează dispoziții legale în vigoare.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor prevăzute de art. 250

2

din C. proc. pen., Înalta Curte constată îndeplinirea cumulativă a tuturor cerințelor de admisibilitate anterior referite.

Raportat la această constatare, dar și la stadiul procesual în care este invocată neconstituționalitatea acestei dispoziții legale - respectiv, contestația formulată împotriva încheierii prin care, în temeiul art. 250

2

din C. proc. pen., s-a verificat legalitatea și temeinicia măsurii asigurătorii a sechestrului instituit asupra bunurilor recurentului în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanței de judecată prin rechizitoriu, Înalta Curte apreciază că exigența vizând "legătura" normelor contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză este îndeplinită atât în planul aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, având în vedere interesul procesual al recurentului-inculpat de clarificare a naturii termenului stabilit pentru verificarea măsurilor asigurătorii, respectiv dacă acesta are caracter de recomandare sau de decădere.

Pentru aceste considerente, constatând îndeplinite condițiile de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale, Înalta Curte va admite cererea formulată de inculpatul A. și va dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250

2

din C. proc. pen.

În aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte opinează în sensul că excepția de neconstituționalitate este întemeiată.

Astfel, se reține că dispozițiile art. 250

2

din C. proc. pen..

au fost introduse în fondul activ al legislației procesual penale prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021.

Aceste dispoziții legale instituie în sarcina organelor judiciare obligația de a verifica, din oficiu, subzistența temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 (un) an în camera preliminară ori în cursul judecății.

Scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea acestor prevederi legale rezultă din chiar expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, acesta vizând eficientizarea activității de urmărire penală și judecată la nivel național.

Astfel, potrivit expunerii de motive la actul normativ susmenționat, justificarea inserării unui asemenea text de lege a fost următoarea:

"În practică, au mai fost semnalate cazuri în care Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI) a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depășind valoarea bunurilor. Pentru a spori eficiența măsurilor aflate la dispoziția ANABI, era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asigurătorie generează prejudicii sau costuri disproporționate. Astfel, cheltuielile ocazionate de depozitarea bunurilor în spații, proprietatea unor terți de bună credință având calitatea de custode ai bunurilor, precum și cheltuielile ocazionate de exercitarea atribuțiilor ANABI, avansate din bugetul instituției ar putea fi disproporționate prin raportare la finalitatea urmărită în cadrul laturii civile a procesului penal, respectiv repararea prejudiciului, măsura dovedindu-se a fi ineficientă. În plus, lipsa unei prevederi legislative exprese care să impună organelor judiciare verificarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii asigurătorii sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestei măsuri, respectiv ridicarea măsurii dispuse a fost evidențiată de către procurori și judecători cu ocazia consultării acestora cu privire la consolidarea și eficientizarea sistemului național de recuperare a creanțelor provenite din infracțiuni".

Prin urmare, voința legiuitorului a fost aceea de a crea o obligație pozitivă a organelor judiciare de a analiza, periodic, din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii, inclusiv din perspectiva proporționalității lor raportat la ingerința adusă dreptului de proprietate, verificarea fiind justificată și de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.

Legiuitorul nu a instituit însă, în mod expres, și o consecință, în sens de sancțiune procesuală, a nerespectării termenului prevăzut de lege pentru verificarea măsurilor asigurătorii, care să se răsfrângă asupra celor potențial neverificate în intervalul de timp impus, astfel că susținerea apărării în sensul că reglementarea este lipsită de previzibilitate apare fondată, revenind Curții Constituționale competența de a statua asupra acestei chestiuni.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte reține că, deși dispozițiile legale invocate sunt în vigoare, textul criticat nefiind declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, cererea de sesizare a Curții Constituționale apare ca inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiția referitoare la "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Înalta Curte de Casație și Justiție observă că argumentele prezentate nu constituie veritabile critici de neconstituționalitate.

Potrivit art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., "Când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii.".

Se reține că recurentul apreciază că dispozițiile art. 268 alin. (2) din C. proc. pen. sunt neconstituționale, deoarece sunt considerate constant inaplicabile ca sancțiune în raport cu încălcarea prevederilor art. 250

2

din C. proc. pen.

Se constată, așadar, că nemulțumirea recurentului nu vizează neconstituționalitatea dispozițiilor criticate, ci lipsa unei sancțiuni exprese pentru ipoteza încălcării art. 250

2

din C. proc. pen., aspect ce excedează competenței instanței de contencios constituțional.

Astfel, Înalta Curte reține că neconstituționalitatea unei reglementări constituie o stare intrinsecă a acesteia și nu poate fi rezultatul corelării unor norme ce nu au rang constituțional.

Sub acest aspect, în jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a reținut că "examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Procedându-se altfel, s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele. O astfel de situație nu constituie un veritabil argument pe care să se întemeieze neconstituționalitatea prevederilor criticate, ci o eventuală contrarietate între norme legale (…) Or, coordonarea legislației în vigoare, sub aspectele menționate, este de competența autorității legiuitoare".

Prin urmare, a sesiza instanța constituțională în scopul înlăturării eventualelor neconcordanțe dintre textele de procedură înseamnă a ignora limitele competențelor sale, afirmate constant în jurisprudența obligatorie a Curții, prin respingerea ca inadmisibile a excepțiilor de neconstituționalitate cu o asemenea finalitate.

Ca atare, astfel cum a fost invocată, excepția de neconstituționalitate contravine regulilor de principiu desprinse din jurisprudența Curții Constituționale, reflectate, mutatis mutandis, în Decizia nr. 537 din 15 octombrie 2014, publicată în M.Of. nr. 960/30.12.2014.

Înalta Curte subliniază că scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiată pe o dispoziție neconstituțională.

Premisa sesizării instanței constituționale o constituie, așadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepția urmărește, în mod real și efectiv, să obțină concursul Curții, în considerarea și în limitele stricte ale competenței sale constituționale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, așa cum se constată în speță, autorul excepției nu tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României, ci, în realitate, dorește modificarea și completarea conținutului art. 268 alin. (2) din C. proc. pen. prin instituirea unei sancțiuni aplicabile în cazul nerespectării art. 250

2

din același cod, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare în raport cu art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

În concluzie, în cauza de față aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 268 alin. (2) din C. proc. pen.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va admite recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul deciziei penale nr. 406/CO din data de 5 august 2025 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Va desființa, în parte, decizia atacată și, rejudecând, va admite cererea formulată de inculpatul A. și va dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2502 din C. proc. pen.

Va menține celelalte dispoziții ale deciziei penale atacate.

Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul deciziei penale nr. 406/CO din data de 5 august 2025 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Desființează, în parte, decizia atacată și rejudecând:

Admite cererea formulată de inculpatul A. și dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250

2

din C. proc. pen.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei penale atacate.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 septembrie 2025.