ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 30 septembrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulate de inculpatul A., în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 592 din data de 13 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția I Penală a hotărât, printre altele, următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. după cum urmează:

- la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 78/2000 modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 38 alin. (1) din C. pen., cu înlăturarea art. 5 din C. pen. (49 de acte materiale săvârșite în perioada 2007- iulie 2014);

- la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută de art. 297 din C. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea dispozițiilor art. 309 din C. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 38 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. (52 de acte materiale săvârșite în perioada 2007-2012);

- la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani în formă continuată, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 38 alin. (1) din C. pen. și cu înlăturarea art. 5 din C. pen. (18 acte materiale, săvârșite în perioada 2007- 2014).

În temeiul art. 67 alin. (2) din C. pen., art. 66 alin. (1) din C. pen., a interzis inculpatului A., cu titlu de pedeapsă complementară, pe lângă fiecare dintre pedepsele principale, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., pe o perioadă de 5 ani, de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., a interzis aceluiași inculpat, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data executării sau considerării ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. raportat la art. 38 alin. (1) din C. pen., a contopit cele 3 pedepse principale aplicate inculpatului, de câte 7 ani închisoare, stabilind pedeapsa cea mai grea, de 7 ani închisoare, la care a adăugat 1/3 din restul pedepselor aplicate, respectiv 4 ani și 8 luni închisoare, în final inculpatului A. dându-i-se spre executare pedeapsa rezultantă de 11 ani și 8 luni închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., pe o perioadă de 5 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 45 alin. (5) din C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data executării sau considerării ca executate a pedepsei principale.

În temeiul art. 72 din C. pen., a dedus din durata pedepsei rezultante durata reținerii, arestării preventive și a arestului la domiciliu din prezenta cauză, respectiv de la 12.03.2015 la 13.03.2015 (1 zi) și de la 14.03.2015 la 16.12.2015.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, printre alții, inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 386/A din 19.03.2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., au fost admise, printre altele, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 592/13.05.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2015, a fost desființată, în parte, sentința penală apelată și în rejudecare:

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. 297 din C. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 309 din C. pen., art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 5 din C. pen. (52 de acte materiale săvârșite în perioada 2007-2012).

În baza art. 396 alin. (1) și (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen. și art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen., interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale a României și Decizia nr. 67 din 25.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a încetat procesul penal față de inculpatul A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 78/2000, modificată prin Legea nr. 187/2012, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. b) teza I, cu aplicarea art. 4 din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de spălare de bani, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 25 raportat la art. 397 din C. proc. pen. și art. 422 din C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de partea civilă - Sectorul 5 al Municipiului București, reprezentată legal prin primar.

Potrivit art. 289 alin. (3) din C. pen., art. 112 alin. (1) lit. e) și alin. (5) din C. pen., s-a dispus confiscarea specială a următoarelor sume de bani: 13.660.000 RON; 36.094.91 RON și 35.000 RON de la inculpatul A..

În baza art. 249 alin. (4) din C. proc. pen., au fost restrânse măsurile asigurătorii dispuse în cauză prin ordonanța nr. 381/P/2014 a Direcției Naționale Anticorupție, secția de combatere a corupției din data de 9 aprilie 2015 și menținute prin sentința penală apelată, până la concurența sumei 13.731.094,9 RON, în vederea confiscării speciale, cu privire la bunurile mobile și imobile aflate în proprietatea inculpatului A..

A fost modificat temeiul de drept al obligării inculpatului A. la plata cheltuielilor judiciare către stat în primă instanță, reținând incidența art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen.

A menținut restul dispozițiilor sentinței penale apelate, în măsura în care nu sunt contrare prezentei hotărâri.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat, ocazionate de soluționarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpatul A. au rămas în sarcina acestuia.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit avocatului desemnat din oficiu pentru inculpatul A. au rămas în sarcina statului.

Hotărârea din apel a fost comunicată la 25 martie 2025 inculpatului A..

Termenul de declarare a recursului în casație s-a împlinit la data de 25 aprilie 2025 pentru inculpatul A..

Împotriva hotărârii instanței de apel, la data de 25 aprilie 2025 (data ștampilei de pe plic), a declarat recurs în casație inculpatul A. (prin avocat B., cu împuternicire avocațială seria x nr. x/2025, aflată la dosar ÎCCJ), invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în susținerea căruia a arătat, în esență, că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât s-a dispus încetarea procesului penal pentru infracțiunea de luare de mită ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, deși soluția corectă era achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., fapta imputată neîntrunind elementele de tipicitate ale infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 7 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 78/2000.

Astfel, a susținut că decizia recurată este nelegală, deoarece întreaga motivare a instanței de apel vizând infracțiunea de luare de mită imputată inculpatului A. se referă la lipsa vinovăției penale a recurentului, iar partea de expozitiv a deciziei este în contradicție cu dispozitivul hotărârii întrucât, în loc să se dispună soluția corectă, respectiv aceea de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., se dispune încetarea procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. f) din același act normativ. Mai mult, a susținut că toate probele stabilesc fără dubiu lipsa vinovăției penale în săvârșirea infracțiunii prev. de art. 289 din C. pen., în vreuna dintre alternativele cuprinse în textul de lege incriminator.

De asemenea, recurentul a precizat că situația factuală din dosar nu conturează în plan obiectiv comiterea unor activități care se pot circumscrie elementului material al laturii obiective a infracțiunii prev. de art. 289 din C. pen.. În acest sens, a subliniat că probatoriul inexistent apreciat de instanța de apel pentru a se putea reține săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu nu se putea constitui într-un probatoriu suficient și necesar care să facă dovada săvârșirii infracțiunii de luare de mită, cu atât mai mult cu cât conținutul celor două infrcațiuni este suprapus reținut și analizat în speță.

Totodată, a menționat că implicarea în comiterea infracțiunii de luare de mită în vreuna dintre alternativele reglementate de lege nu este dovedită prin nicio probă a dosarului anlizat, iar cele la care referă instanța de apel sunt de natură a conduce spre o soluție de achitare, vinovăția sa penală, în plan obiectiv, neputând fi reținută dincolo de orice dubiu, prin probe certe, suficiente și necesare. În acest context recurentul a prezentat, în mod detaliat, probele din care rezultă, în opinia acestuia, instanța de apel a reținut în mod greșit vinovăția acestuia și că soluția de încetare a procesului penal vizând săvârșirea infracțiunii de luare de mită, urmarea prescripției răspunderii penale, este nelegală.

În final, a susținut că din probele administrate în cauză, pe care le-a și menționat în cerere, nu există conturat elementul material al laturii obiective a infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 7 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 78/2000, modificată prin Legea nr. 187/2012, ca fiind comisă de inculpatul recurent de natură a se constitui, dincolo de orice îndoială în fundament a reținerii vinovăției penale a inculpatului, astfel încât soluția care se impunea era de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită și nu de încetare a procesului penal, urmarea prescripției răspunderii penale, cum nelegal a dispus instanța de apel.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și părților.

La data de 20 iunie 2025, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului în casație.

Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 17 iunie 2025. La înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursului în casație prevăzută de art. 439 alin. (2) din C. proc. pen. era îndeplinită.

La data de 25 septembrie 2025 a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul-asistent desemnat, potrivit căruia cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. apare ca inadmisibilă în principiu, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de dispozițiile art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. [nefiind respectate cerințele de la art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen..].

Înalta Curte, analizând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive:

Conform dispozițiilor art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilității în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispozițiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) și (6) (privind persoanele îndreptățite a promova recursul în casație), art. 437 (referitor la conținutul cererii) și art. 438 din C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casație), instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Reglementând conținutul cererii de recurs în casație, art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. stabilește că aceasta trebuie să cuprindă numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții ori, după caz, numele și prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac și organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora (lit. c), precum și semnătura persoanei care a promovat recursul în casație (lit. d).

Rezultă, așadar, din cuprinsul textului de lege menționat că cererea de recurs în casație se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanței cu soluționarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conținutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casație, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reședința părții, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părților (conform art. 445 din C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum și voința de a recura respectiva hotărâre și limitele acestei voințe, respectiv motivele în fapt și în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanței de recurs.

Așa cum se prevede în art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conținut la care se referă expres art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. constituie o condiție de admisibilitate a recursului în casație, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea, ca inadmisibilă, a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerința prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., decizia penală nr. 386/A din 19.03.2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

Deopotrivă, se constată că recursul în casație a fost promovat, în termen legal, de către de către A., persoană care, față de calitatea sa de inculpat în cursul procesului în fond și apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumerați în cuprinsul art. 436 alin. (1) din C. proc. pen.. Totodată, este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 436 alin. (6) din C. proc. pen., având în vedere că inculpatul A. a declarat apel în cauză, iar calea de atac a fost admisă de curtea de apel, însă pentru alte motive decât cele invocate prin cererea de recurs în casație.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casație din perspectiva respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta întrunește cerințele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele și domiciliul recurentului, domiciliul procesual ales, este indicată hotărârea atacată și are aplicată semnătura persoanei care a întocmit-o.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., se constată că inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

În legătură cu această condiție de admisibilitate, se impune a se sublinia că, în etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Din această perspectivă se reține că, din modalitatea de reglementare a recursului în casație, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, așadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că aspectele de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate.

Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se realiza o nouă apreciere a materialului probator cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt, acestea fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel. Astfel, acest motiv de casare nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, reexaminarea materialului probator ori stabilirea unei alte situații de fapt, verificarea hotărârii atacate făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi cenzurate statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată.

În speță, se observă că, în susținerea motivului de casare, recurentul A. a arătat că, în cauză, implicarea în comiterea infracțiunii de luare de mită în vreuna dintre alternativele reglementate de lege nu este dovedită prin nicio probă, iar cele la care referă instanța de apel sunt de natură a conduce spre o soluție de achitare, vinovăția sa penală, în plan obiectiv, neputând fi reținută dincolo de orice dubiu.

Așadar, ceea ce invocă recurentul nu este neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de luare de mită, ci stabilirea eronată a situației de fapt de către instanța de apel, considerând că nu au fost clarificate toate aspectele care conduceau la reținerea unei alte baze factuale, ce ar fi permis achitarea sa.

Cu alte cuvinte, prin susținerile formulate, recurentul contestă situația de fapt, cu consecința modificării acesteia, și tinde la reaprecierea probelor administrate în cauză, aspecte care, așa cum s-a arătat anterior, nu se circumscriu vreunui caz de casare dintre cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

De asemenea, nici aspectele invocate de recurentul inculpat A. cu privire la neîntrunirea elementelor de tipicitate subiectivă ale infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 7 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 78/2000, modificată prin Legea nr. 187/2012, nu pot fi examinate prin prisma cazului de casare invocat, dar nici subsumat altui motiv din cele expres reglementate de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Referitor la elementele de tipicitate subiectivă, în jurisprudența constantă a Înaltei Curți s-a reținut că expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală", din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., vizează, atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege" (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 350/RC din 08 octombrie 2020, nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, nr. 505/RC din 09 noiembrie 2021, încheierile nr. 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 331/RC din 28 iunie 2022 și nr. 332/RC din 28 iunie 2022 și altele).

Or, formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casație, fapt ce atrage nerespectarea cerinței prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. Invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilității recursului în casație, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puțin la nivel teoretic, de a pune în discuție verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este situația în speță.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. nu îndeplinește toate condițiile prevăzute în mod cumulativ de dispozițiile legale, fiind promovată cu încălcarea prevederilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., motiv pentru care, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., va respinge calea extraordinară de atac exercitată de acesta ca inadmisibilă.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., având în vedere culpa sa procesuală, îl va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 C. proc. pen. respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 386/A din 19 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2015.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 septembrie 2025.