ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1995/2024

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția a II-a civilă Faliment, sub nr. x/2012, reclamanta Centrala Electrică de Termoficare S.A. C.E.T. Iași, prin lichidator judiciar A., a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Iași, prin Primar, constatarea încetării de drept a contractului de locațiune nr. x/10.10.2011, încetare care a intervenit în conformitate cu dispozițiile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, obligarea pârâtului la predarea bunurilor care au făcut obiectul contractului, precum și la plata daunelor moratorii până la data îndeplinirii efective a obligației de predare, în conformitate cu dispozițiile art. 1536 C. civ.

Prin încheierea din 18 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă Faliment, s-a dispus transpunerea cauzei la completul D8 Comercial, raportat la calificarea dată de instanță cererii de chemare în judecată, aceasta urmând a fi soluționată potrivit dreptului comun, în cadrul secției a II-a Civilă - contencios administrativ și fiscal. Astfel, dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a II-a Civilă - contencios administrativ și fiscal, având ulterior numărul 2177/99/2012/a35*, cu motivarea că litigiul pendinte nu este de competența exclusivă a judecătorului sindic.

II. Hotărârile pronunțate în cauză:

III. Recursul declarat:

Împotriva deciziei nr. 227/2023 din 5 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, în dosarul nr. x/2012, a declarat recurs reclamanta CENTRALA ELECTRICĂ DE TERMOFICARE (C.E.T.) S.A. IAȘI, prin lichidator judiciar A.., solicitând casarea în parte a deciziei civile în ceea ce privește soluția referitoare la respingerea ca nefondat a apelului formulat de C.E.T. S.A. Iași (din perspectiva respingerii capătului de cerere având ca obiect obligarea Municipiului Iași la plata daunelor moratorii) și, respectiv, în ceea ce privește soluția privind admiterea apelului formulat de Municipiul Iași; a solicitat ca, în rejudecare, să dispună admiterea apelului formulat de C.E.T. S.A. Iași și respingerea în tot a apelului promovat de Municipiul Iași împotriva sentinței civile nr. 303/Civ/02.06.2015 pronunțate de Tribunalul Iași, dispunând admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, în sensul încetării de drept a contractului de locațiune nr. x/10.10.2011 (în conformitate cu prevederile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006), obligării intimatului-pârât la predarea bunurilor care au făcut obiectul contractului de locațiune nr. x/10.10.2011 și obligării intimatului-pârât la plata de daune moratorii până la data îndeplinirii efective a obligației de predare, în conformitate cu dispozițiile art. 1536 C. civ.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a prezentat evoluția parcursului procesual al cauzei, formulând scurte precizări privind situația de fapt preexistentă inițierii litigiului, din perspectiva denunțării contractului de locațiune, după care, în motivare, a susținut că decizia pronunțată în rejudecare se impune a fi casată pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut că instanța de apel, în rejudecare, a nesocotit dispozițiile art. 501 C. proc. civ., pronunțând decizia recurată cu ignorarea statuărilor obligatorii ale instanței de recurs. În plus, prin decizia recurată au fost nesocotite și limitele devoluțiunii în apel.

Detaliind, după evocarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., a interpretărilor doctrinare date textului de lege evocat, precum și a jurisprudenței instanței supreme (decizia nr. 144/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, publicată în Buletinul Casației nr. 4/2007), respectiv a instanței de contencios constituțional (deciziile nr. 332/2001, nr. 360/2022, nr. 854/2006), a susținut că modul în care instanța de control judiciar a soluționat problema de drept pusă în discuție este obligatoriu pentru instanța de trimitere, iar neconformarea atrage casarea hotărârii ca fiind pronunțată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, a evidențiat faptul că instanța supremă, prin decizia de casare, a stabilit cu putere de judecat faptul că instanța de apel, în rejudecare, era ținută în mod obligatoriu de următorul cadru procesual:

(i) cu privire la calea de atac formulată de Municipiul Iași a arătat că, deși instanța de apel, în rejudecare, trebuia să analizeze doar inadmisibilitatea capătului de cerere privind constatarea încetării de drept a contractului de locațiune prin raportare la art. 35 C. proc. civ., analiza instanței s-a extins în mod nepermis și la alte critici care fuseseră deja tranșate cu putere de lucru judecat ca urmare a pronunțării deciziei de casare, iar aceste statuări nu mai puteau fi contrazise în al doilea ciclu procesual; nelegalitatea deciziei recurate este potențată și de împrejurarea că instanța a nesocotit inclusiv limitele devoluțiunii în apel, în raport de modalitatea în care intimatul-pârât însuși a stabilit limitele apelului prin motivele de apel invocate, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. stabilind că devoluțiunea este totală doar în situațiile în care apelantul nu trasează el însuși limitele criticilor formulate în legătură cu hotărârea atacată.

(ii) Cu privire la calea de atac formulată de C.E.T. S.A. Iași a arătat că, deși instanța de apel ar fi trebuit să analizeze data punerii în întârziere a Municipiului Iași, respectiv valoarea prejudiciului, calculată de la data la care debitorul este în întârziere cu privire la executarea obligației, prin decizia recurată instanța de rejudecare a ignorat total considerentele obligatorii ale deciziei de casare, refuzând să analizeze soluția privind obligarea intimatului-pârât la plata daunelor moratorii.

Așa fiind, în opinia recurentei se impune casarea în parte a deciziei recurate și, în rejudecare, să se dispună schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii capătului de cerere privind obligarea Municipiului Iași la plata de daune moratorii.

În acest context, a redat argumentele prezentate și în primul ciclu procesual, susținând că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1536 și art. 1537 C. civ., întrucât, în realitate, exista numai obligația punerii în întârziere a pârâtului cu privire la îndeplinirea obligației (nu și cu privire la echivalentul în bani al obligației), reclamanta nefiind obligată să dovedească existența și întinderea prejudiciului.

Astfel, a arătat că, în interpretarea corectă a dispozițiilor art. 1536 C. civ., creditorul nu poate fi obligat sau constrâns să solicite executarea prin echivalent a obligației, cât timp executarea în natură este posibilă, legiuitorul reglementând dreptul creditorului de a pretinde daune interese egale cu dobânda legală calculată asupra echivalentului în bani al obligației de a face, dobândă care începe să curgă de la data la care debitorul a fost pus în întârziere cu privire la executarea obligației de a face. Cum, în cauză, debitorul obligației de predare a bunurilor a fost pus în întârziere chiar prin notificarea de denunțare a contractului de locațiune, respectiv prin adresa nr. x/01.04.2014, solicitarea de obligare a intimatului-pârât la plata de daune moratorii calculate de la 05.05.2014 și până la predarea efectivă a bunurilor era pe deplin întemeiată.

În continuare, a arătat că, în subsidiar, chiar dacă s-ar admite interpretarea reținută de instanța de apel din primul ciclu procesual, în temeiul dispozițiilor art. 1522 C. civ., intimatul-pârât ar fi fost pus în întârziere asupra echivalentului în bani al obligației cel mai târziu la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv la 07.05.2014, aspect care, deși a fost invocat prin cererea de apel, nu a fost deloc analizat de instanța din primul ciclu procesual și, în contradicție cu îndrumările obligatorii ale instanței de casare, nici de instanța de apel, în rejudecare.

A conchis că, în mod greșit a reținut instanța de apel din primul ciclu procesual că debitorul nu ar fi fost pus în întârziere, întrucât punerea în întârziere s-a realizat cel târziu la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, astfel că daunele moratorii solicitate de aceasta au început să curgă cel târziu la acel moment.

În ceea ce privește invocarea și dovedirea existenței prejudiciului și a întinderii acestuia, respectiv greșita interpretare și aplicare a art. 1537 C. civ., a arătat recurenta că aceasta nu avea obligația de a proba întinderea prejudiciului, motivul pentru care a solicitat daune-interese egale cu dobânda legală fiind reprezentat tocmai de faptul că în contractul de locațiune nu s-a stipulat o clauză penală, prima teza a art. 1536 C. civ. instituind o excepție de la obligația probării prejudiciului.

Autoarea recursului a mai susținut că instanța de apel, în rejudecare, a refuzat complet să analizeze aspectele indicate prin decizia de casare, apelul acesteia rămânând practic neexaminat, fapt ce justifică admiterea recursului cu consecința casării în parte a deciziei recurate și, în rejudecare, admiterea capătului de cerere privind obligarea Municipiului Iași la plata de daune moratorii, constând în dobânda legală calculată asupra valorii contabile a bunurilor care au făcut obiectul contractului de locațiune, calculate de la 05.05.2014 sau, în subsidiar, de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data îndeplinirii efective a obligației de predare a bunurilor.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susținut că, din perspectiva apelului formulat de C.E.T. S.A. Iași, decizia recurată este complet nemotivată, apelul formulat în privința soluției privind obligarea Municipiului Iași la plata de daune moratorii a rămas complet neanalizat, cu încălcarea considerentelor obligatorii ale deciziei de casare iar, din perspectiva apelului formulat de Municipiul Iași, a învederat că decizia recurată se întemeiază pe motive contradictorii.

În argumentare, a precizat că instanța de apel, în rejudecare, deși a admis faptul că "dreptul de proprietate [a fost] recunoscut de instanța supremă în favoarea C.E.T. S.A.", în final a concluzionat că intimatul-pârât Municipiul Iași ar fi de fapt proprietarul bunurilor.

În mod similar, după redarea unor considerente reținute în pagina 37 a deciziei recurate, a arătat că soluția privind respingerea capătului de cerere privind obligarea Municipiului Iași la restituirea bunurilor nu se conciliază cu soluția privind primul capăt de cerere (având ca obiect constatarea încetării de drept a contractului de locațiune) ce a fost menținută, raționamentul instanței de apel din rejudecare fiind contradictoriu.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut că raționamentul elaborat de instanța de apel, în rejudecare, înfrânge autoritatea de lucru judecat a dispozitivului și considerentelor deciziei nr. 649 din 21 martie 2019 pronunțate în dosarul nr. x/2012 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a deciziei civile nr. 18 din 11 ianuarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2019 de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, respectiv a deciziei civile nr. 482 din 16 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care le-a redat, succint.

A concluzionat în sensul că, urmare a soluționării definitive a celor din urmă două litigii, valabilitatea actelor care au stat la baza calității acesteia de proprietar al bunurilor și care consfințesc apartenența bunurilor la patrimoniul său a fost dezlegată cu titlu definitiv și cu autoritate de lucru judecat, devenind aplicabile prevederile art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., respectiv cele ale art. 431 alin. (1) și (2) din același Cod.

În aceste condiții, a învederat că instanța de apel, în rejudecare, a statuat în mod nelegal că C.E.T. S.A. Iași nu ar fi proprietarul bunurilor a căror restituire se solicită, instanța învestită cu rejudecarea cauzei nemaiputând repune în discuție aspecte deja tranșate definitiv în alte litigii, pe motiv că nu ar aprecia corecte soluțiile pronunțate în alte dosare.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel, în rejudecare, a pronunțat decizia recurată cu încălcarea normelor de drept material, stabilind în mod greșit regimul juridic al bunurilor a căror predare fac obiectul litigiului, în sensul apartenenței acestora la domeniul public.

În acest sens, a precizat că dovada apartenenței bunurilor la domeniul privat al Municipiului Iași a fost făcută prin titluri valabile (aspect tranșat prin hotărâri judecătorești definitive), iar transmiterea bunurilor în patrimoniul C.E.T. S.A. Iași s-a realizat în mod legal, astfel cum rezultă din dispozițiile legale aplicabile, precum și din succesiunea actelor normative și administrative individuale privind bunurile (a căror valabilitate a fost tranșată în mod definitiv în dosarele nr. x/2019 si nr. y/2020).

În continuare, raportat la modul în care instanța de apel, în rejudecare, a înțeles să motiveze decizia recurată, a formulat o serie de precizări privind situația juridică a bunurilor ce fac obiectul contractului de locațiune a cărui denunțare este în discuție, înțelegând să facă trimitere la următoarele acte normative: H.G. nr. 104/2002, H.C.L. Iași nr. 133/2002, H.C.L. Iași nr. 136/2002, O.U.G. nr. 78/2002, H.C.L. Iași nr. 272/2002.

Printr-o primă critică subscrisă motivului de nelegalitate invocat, a susținut că raționamentul elaborat de instanța de apel, în rejudecare, în privința regimului juridic al proprietății publice, este în contradicție cu prevederile legale relevante întrucât, deși rețelele de termoficare nu fac obiectul acțiunii și nici nu au făcut obiectul transferului din domeniul public în domeniul privat al Municipiului Iași (H.C.L. nr. 272/2002 fiind clară sub acest aspect), s-a reținut că regimul juridic al bunurilor aportate la capitalul social al C.E.T. S.A. Iași nu ar fi fost modificat, prin raportare la H.G. nr. 104/2022.

În argumentare, a arătat că, într-adevăr, potrivit art. 3 alin. (1) și (4) din Legea nr. 213/1998 și Anexei I pct. III, rețelele de termoficare fac parte din domeniul public local iar acestea nu pot fi trecute din domeniul public în domeniul privat, însă bunurile a căror restituire se solicită în cauză nu se referă la rețelele de termoficare, ci la centralele de termoficare, acestea din urmă nefiind cuprinse în Anexa la lege.

De asemenea, a menționat că distincția dintre rețelele de termoficare și centralele de termoficare rezultă și din prevederile art. 5 pct. 26 din Legea serviciului public de alimentare cu energie termică nr. 325/2006, rețelele de termoficare nefiind incluse în cadrul instalațiilor și conductelor existente la producător și în niciun caz nu se pot confunda cu centralele de termoficare, asigurând transportul între toți producătorii și stațiile termice sau utilizatori.

A punctat recurenta că, din dispozițiile legale ale art. 2 alin. (2) și (3) din Legea nr. 325/2006, rezultă că în procesul de alimentare cu energie termică se utilizează atât bunuri din domeniul public, cât și bunuri din domeniul privat, infrastructura utilizată putând face parte fie din domeniul public, fie din domeniul privat, chiar dacă este utilizată pentru prestarea unui serviciu public.

A mai precizat că dispozițiile H.C.L. nr. 272/2002 sunt clare sub aspectul distincției dintre rețelele de termoficare și centralele de termoficare și diferențiază regimul juridic al rețelelor de termoficare, care nu se modifică (fiind în continuare în domeniul public al Municipiului Iași), de cel al centralelor de termoficare, reprezentate de celelalte bunuri aduse ca aport la capitalul social al C.E.T. S.A. Iași și care fac parte din patrimoniul societății, trecute în domeniul privat al Municipiului Iași, O.U.G nr. 78/2002 (care a stat la baza emiterii H.C.L. nr. 272/2002) având în vedere tot centralele termice și electrice de termoficare, iar nu rețelele de termoficare.

Prin urmare, a susținut că este evidentă eroarea gravă a instanței sub aspectul calificării corecte a bunurilor ce formează obiectul acțiunii și al identificării corespunzătoare a regimului juridic aplicabil.

În ceea ce privește regimul juridic al centralelor de termoficare incluse în patrimoniul C.E.T. S.A. Iași, a evidențiat faptul că acestea nu sunt incluse în cadrul bunurilor prevăzute în Anexa la Legea nr. 213/1998 și, prin urmare, sunt susceptibile a fi trecute din domeniul public local, în domeniul privat, cu respectarea dispozițiilor legale, ceea ce se constată și în prezenta cauză, concluzie ce rezultă chiar din cuprinsul H.G. nr. 104/2002, reținută de instanță ca reprezentând titlul Municipiului Iași și ca având forță juridică superioară hotărârilor de Consiliu local.

Autoarea recursului a subliniat faptul că, exceptând bunurile prevăzute în Constituție sau a celor incluse în Anexa la Legea nr. 213/1998, bunurile aflate în domeniul public al statului ori al unităților administrativ-teritoriale pot fi trecute în domeniul privat al statului sau al unităților administrative, potrivit prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și, întrucât bunurile în cauză nu sunt înlăturate de la aplicarea textului precitat, se deduce că apartenenta bunurilor la domeniul privat al Municipiului Iași era posibilă și a fost realizată atât cu respectarea dispozițiilor legale în materia proprietății publice, cât și cu respectarea dreptului de administrare.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel, în rejudecare, s-a aflat într-o gravă eroare și în considerarea caracterului inalienabil al proprietății publice, apreciind că acestea nu puteau fi trecute din domeniul public în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale.

În argumentare, a arătat că, fiind vorba de bunuri aflate în domeniul public al Municipiului Iași, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, transferul acestora în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale se putea realiza prin hotărâre a Consiliului local, ca organ deliberativ al municipiului. Astfel, odată ce bunul a fost transferat în patrimoniul public al unității administrativ-teritoriale, competența de trecere a bunului în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale nu mai aparținea Guvernului, ca organ executiv al Statului Român, din a cărui proprietate a ieșit bunul transferat domeniului public al unității administrativ-teritoriale, cum greșit reține instanța de apel, în rejudecare, ci aparținea Consiliului local, ca organ deliberativ al municipiului.

A conchis în sensul că, rezultă fără echivoc că bunurile în discuție puteau face obiectul transferului din domeniul public în domeniul privat al Municipiului Iași, iar acest transfer s-a realizat cu respectarea deplină a regimului proprietății, a caracterului inalienabil al proprietății publice și a procedurii administrative de trecere a bunurilor din domeniul public în domeniul privat.

O altă critică a vizat faptul că decizia recurată este profund nelegală, atât în raport de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 117/2014 prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a articolului unic pct. 1 și 9 din Legea nr. 643/2002, pentru aprobarea O.U.G. nr. 78/2002, invocată de instanța de rejudecare, cât și în raport cu conținutul juridic al dreptului de administrare general al autorității publice locale.

În ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 117/2014, a arătat recurenta că instanța de apel, în rejudecare, pare să nu înțeleagă care a fost obiectul excepției de neconstituționalitate, scoțând din context considerentele care susțin raționamentul instanței de contencios constituțional.

Astfel, în raport cu obiectul excepției de neconstituționalitate, a subliniat că problema analizată privea terminologia improprie folosită în textul legal, respectiv în titlul Legii nr. 643/2002 și la punctele nr. 1 și 9 din articolul unic, care menționau un drept de proprietate al consiliilor locale asupra centralelor termice și electrice de termoficare, deși intenția legiuitorului a fost de a se preciza că centralele termice și electrice de termoficare în discuție se aflau în proprietatea unităților administrativ-teritoriale. În acest context, instanța de contencios constituțional a reținut că înlocuirea prin articolul unic pct. 1 și pct. 9 din Legea nr. 643/2002 a sintagmei "centralelor termice și electrice de termoficare aflate în administrarea consiliilor județene și a consiliilor locale" din cuprinsul O.U.G. nr. 78/2002 cu sintagma "a centralelor termice și electrice de termoficare aflate în proprietatea consiliilor județene sau a consiliilor locale" impietează asupra dreptului de proprietate al unităților administrativ-teritoriale, astfel cum este prevăzut de art. 136 din Constituie, întrucât titularii dreptului de proprietate nu pot fi decât statul și unitățile administrativ-teritoriale, iar nu consiliile locale sau consiliile județene, care sunt autorități deliberative.

Așa fiind, a precizat că Decizia Curții Constituționale nu prezenta nicio relevanță în cauză, niciuna dintre părți neinvocând că bunurile a căror predare s-a solicitat prin acțiunea introductivă ar fi/ar fi fost în proprietatea Consiliului local, organ deliberativ care, de altfel, nu are nicio calitate în acest litigiu.

A conchis că în mod nelegal instanța de rejudecare a făcut referire la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 117/2014, interpretând și aplicând în mod eronat statuările instanței de contencios constituțional.

Totodată, a evidențiat faptul că dreptul de proprietate publică se exercită de titularul dreptului, în speță Municipiul Iași, prin intermediul Consiliului local, ca organ deliberativ al unității administrativ-teritoriale. Așadar, dreptul de proprietate aparține unității administrativ-teritoriale, iar prerogativele conferite de acest drept sunt exercitate de unitatea administrativ-teritorială, prin organul său deliberativ, consiliul local.

În continuare, autoarea recursului a învederat că dreptul de administrare generală al autorității publice locale, în speță consiliul local, este prevăzut expres de dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, care prevăd între atribuțiile consiliului local și atribuții privind administrarea domeniului public și privat al comunei, orașului sau municipiului, însă, în cauză, bunurile ce au făcut obiectul hotărârilor de consiliu local nu formează obiectul exclusiv al proprietății publice și au fost transmise în proprietatea privată a Municipiului Iași și apoi în proprietatea C.E.T. S.A. Iași, prin mijloace de drept administrativ, respectiv prin hotărâri de consiliu local.

Prin urmare, în opinia autoarei recursului, instanța de apel, în rejudecare, procedând astfel, a nesocotit conținutul dreptului de administrare întrucât nu a reflectat în mod corect delimitarea între dreptul de administrare general al organelor statului sau al unității administrativ-teritoriale, conform art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, și dreptul de administrare reglementat de C. civ. (Titlul V. Administrarea bunurilor altuia, art. 792 și urm. C. civ.), în conținutul căruia nu intră și dreptul de dispoziție.

În acest sens, a arătat că, fiind în prezența dreptului de administrare generală a proprietății publice, incidente sunt dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001 coroborate cu art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, din care rezultă clar dreptul consiliului local de a trece bunurile din domeniul public în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale.

În cauză, fiind în prezența bunurilor din domeniul public al Municipiului Iași și în administrarea Consiliului local al Municipiului Iași, conform H.G nr. 104/2002, trecerea acestor bunuri din domeniul public în domeniul privat al Municipiului Iași se putea realiza prin hotărârea consiliului local, în exercitarea dreptului său de administrare. Astfel că, odată ce bunul a fost trecut din domeniul privat al statului în domeniul public al unității administrativ-teritoriale, Guvernul, ca organ executiv al statului, nu mai avea competențe în ce priveste administrarea bunurilor din domeniul public al municipiului, organul competent fiind consiliul local.

A menționat că H.G nr. 104/2002, reținută de instanța de apel ca reprezentând titlul Municipiului Iași și ca având prevalență față de hotărârile consiliului local, face parte din șirul de transferuri de proprietate și reprezintă chiar temeiul hotărârilor de consiliu local contestate.

Astfel, a arătat că, în baza H.G. nr. 104/2002, Consiliul Local Iași a dobândit dreptul de administrare, drept ce i-a permis să emită mai departe hotărârile de consiliu local și să dispună trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat al municipiului. La rândul său, H.C.L. nr. 272/2002 s-a fundamentat pe dispozițiile O.U.G nr. 78/2002, act normativ care instituia în sarcina autorităților locale obligația înregistrării societăților comerciale și preluarea de către acestea a activelor și pasivelor entităților preluate. Ca atare, în exercitarea dreptului de administrare constituit prin H.G. nr. 104/2002 și a obligațiilor instituite prin O.U.G nr. 78/2002, consiliul local a procedat la trecerea bunurilor în domeniul privat al municipiului și apoi constituirea acestora ca aport la capitalul social al C.E.T. S.A. Iași.

În raport de argumentele prezentate, a învederat că raționamentul instanței de apel conduce la lipsirea acesteia de posibilitatea reparării prejudiciilor suferite, cu îngrădirea gravă și nejustificată a exercitării drepturilor recunoscute de lege și de contractul de locațiune, în condițiile în care există o succesiune de acte administrative, respectiv de gestiune privată emise de diferite instituții ale Statului, care consfințesc dreptului de proprietate al acesteia asupra bunurilor supuse restituirii. Or, de vreme ce operațiunea de aportare este valabilă, ea nu poate fi negată pur și simplu ori lipsită de orice relevanță juridică, astfel cum se sugerează prin decizia recurată.

A subliniat că inclusiv reprezentantul Municipiului Iași a admis în mod explicit, într-un alt litigiu asociat dosarului de faliment - dosarul nr. x/2012 - faptul că C.E.T. S.A. Iași este proprietarul bunurilor. De altfel, părțile au recunoscut calitatea de proprietar a locatorului prin chiar semnarea contractului de locațiune.

A concluzionat în sensul că instanta de apel în rejudecare nici măcar nu mai putea pune în discuție regimul juridic al bunurilor, aceste aspecte fiind tranșate definitiv prin efectul conjugat al deciziei de casare și al hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în dosarele nr. x/2012, nr. y/2019 și nr. 3205/99/2020, respectiv că instanțele de fond au analizat în mod corect condițiile legale pentru a opera denunțarea contractului de locațiune, ca efect al prerogativelor speciale recunoscute administratorului și lichidatorului judiciar. În plus, instanța de casare a confirmat, în mod explicit, în considerentele deciziei de casare, că acest contract a fost denunțat în conformitate cu dispozițiile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

În fine, a precizat că este incidentă ipoteza reținerii cauzei spre rejudecare în fond, întrucât nu urmează a se proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea ori readministrarea probatoriului, conform statuărilor obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din cuprinsul Deciziei nr. 79/2022 privind examinarea sesizării formulate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019, publicată în M. Of., Partea I nr. 61 din 25 ianuarie 2023.

În drept, recursul de întemeiază pe dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ.

IV. Apărările formulate:

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

V. Soluția instanței de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta este nelegală, iar recursul declarat de recurenta-reclamantă este fondat.

Reține Înalta Curte că, prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar, reclamanta Centrala Electrică de Termoficare (C.E.T.) S.A. Iași a solicitat constatarea încetării de drept a contractului de locațiune nr. x/10.10.2011, în conformitate cu dispozițiile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, obligarea pârâtului Municipiul Iași la predarea bunurilor care au făcut obiectul contractului, precum și la plata daunelor moratorii până la data îndeplinirii efective a obligației de predare, în conformitate cu dispozițiile art. 1536 C. civ.

În ceea ce privește primul capăt de cerere, acesta fost admis de către prima instanță, dispoziția fiind menținută și de către instanța de apel în rejudecare, nefăcând obiectul căii de atac a recursului. În cauză, recursul a fost exercitat doar de către reclamantă și exclusiv cu privire la capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la restituirea bunurilor și la plata daunelor interese moratorii.

Prin intermediul unui prim motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (ce vizează situația când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), recurenta-reclamantă a învederat nesocotirea de către instanța de apel a prevederilor art. 501 C. proc. civ., respectiv a dezlegărilor obligatorii date de către instanța de recurs în primul ciclu procesual. Critica este nefondată.

Conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.

Aceste prevederi legale instituie regula potrivit căreia dezlegările instanței de recurs cu privire la problemele de drept analizate trebuie respectate de către instanța de fond care rejudecă procesul. În cauza de față, însă, recurenta-reclamantă nu invocă nesocotirea de către instanța de apel, în rejudecare, a dezlegărilor date de către instanța de recurs, ci analizarea și a altor aspecte, care nu au fost tranșate pe calea recursului. Or, art. 501 C. proc. civ. nu interzice instanțelor de fond analiza altor chestiuni decât cele dezlegate de către instanța de recurs.

Mai mult, astfel cum reiese din decizia civilă nr. 496/03.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în primul ciclu procesual, hotărârea recurată a fost casată în întregime, iar din considerentele acestei decizii reiese că, în rejudecare, este necesar a fi analizate criticile privind inadmisibilitatea acțiunii în constatare, data punerii în întârziere a pârâtului precum și valoarea prejudiciului, fără însă a se statua că acestea au caracter exclusiv în cadrul analizei instanței de rejudecare.

Subsumat aceleiași critici, recurenta-reclamantă a invocat omisiunea instanței de apel de a analiza data punerii în întârziere a Municipiului Iași și valoarea prejudiciului, deși erau enumerate printre indicațiile instanței de recurs. Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat, în principal, criticile referitoare la capătul de cerere privind obligarea la predarea bunurilor, considerând că acestea sunt fondate și că se justifică respingerea acestui petit, întrucât bunurile respective se regăsesc în proprietatea publică a pârâtului. Deși nu au fost analizate în mod expres chestiunile invocate de către recurenta-reclamantă, acestora li s-a oferit un răspuns implicit, în condițiile în care erau relaționate cu petitul privind daunele moratorii, iar acesta se află în raport de accesorialitate cu cel privind predarea bunurilor, acesta din urmă fiind socotit nefondat de către instanța de apel.

Nu poate fi reținută nici critica recurentei-reclamante din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă a arătat, pe de o parte, că, raportat la apelul formulat de C.E.T. S.A. Iași, hotărârea este complet nemotivată în privința capătului de cerere referitor la daunele moratorii, iar raportat la apelul formulat de Municipiul Iași, decizia recurată cuprinde motive contradictorii. Și aceste critici sunt nefondate.

Astfel cum deja s-a argumentat în cadrul analizei motivului de casare anterior, lipsa unor considerente ale instanței de apel cu privire la capătul de cerere având ca obiect daune moratorii este justificată prin caracterul accesoriu al acestuia în raport cu petitul privind predarea bunurilor. Or, atât timp cât instanța de apel a apreciat ca fiind nefondat acest petit, în mod implicit a socotit că reclamantei nu i se cuvin nici daune moratorii pentru neîndeplinirea obligației de predare a respectivelor bunuri. Așadar, justificarea soluției pronunțate asupra capătului de cerere accesoriu rezultă în mod implicit din cuprinsul hotărârii recurate, neputându-se reține incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Deopotrivă, considerentele instanței de apel nu sunt contradictorii, aceasta realizând o interpretare proprie a celor statuate prin decizia nr. 649/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019, reținând că nu a fost tranșată, prin această hotărâre judecătorească, natura dreptului de proprietate asupra celor două termocentrale și nici calitatea de proprietar al acestora. Prin urmare, nu există, din această perspectivă, contradictorialitate între considerentele instanței de apel, iar nesocotirea sau nu a autorității de lucru judecat va fi analizată în cadrul altui motiv de casare, invocat de către recurenta-reclamantă.

Deopotrivă, nu există contradicție nici din perspectiva soluțiilor pronunțate asupra primelor capete de cerere, instanța de apel socotind că deși a operat încetarea contractului de locațiune încheiat între părți, pârâtul, în calitate de locatar, nu poate fi obligat la restituirea bunurilor, atât timp cât aceste bunuri fac obiectul dreptului său de proprietate publică.

Pe de altă parte, însă, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante referitoare la nesocotirea de către instanța de apel a limitelor devoluțiunii în apel (subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) și a autorității de lucru judecat (subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.).

Astfel, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Pe de altă parte, art. 479 alin. (1) teza I C. proc. civ. prevede că instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Aceste prevederi legale dau expresie principiului tantum devolutum quantum appellatum, conform căruia instanța de apel va cerceta cauza doar din perspectiva criticilor invocate în mod expres sau implicit de către apelant.

În prezenta cauză, Înalta Curte constată că motivul pentru care instanța de apel a socotit întemeiat apelul declarat de pârâtul Municipiul Iași și a schimbat sentința apelată în sensul respingerii capătului de cerere privind predarea bunurilor este reprezentat de natura juridică a respectivelor bunuri, care ar face obiectul dreptului de proprietate publică al intimatului-pârât.

Pe de altă parte, însă, cercetând cuprinsul cererii de apel formulate de către pârâtul Municipiul Iași, se observă că o astfel de critică nu a fost formulată împotriva hotărârii primei instanțe, care admisese acest capăt de cerere. Mai mult, prin apel nici măcar nu a fost adus în discuție un atare aspect, motivele invocate privind inadmisibilitatea acțiunii în constatare din perspectiva art. 35 C. proc. civ., lipsa încheierii de dezbateri, nemotivarea sentinței, încălcarea prevederilor art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, omisiunea instanței de a proceda la administrarea tuturor probelor necesare pentru soluționarea cauzei (în concret, a probei cu expertiză, în vederea identificării în mod corespunzător a bunurilor), excepția de neexecutare a contractului, neatingerea scopului maximizării averii debitoarei din cauza imposibilității conservării bunurilor de către CET S.A. Iași.

Deopotrivă, din dosarul de apel nu reiese că apelantul-pârât și-ar fi completat, în termenul legal, cererea de apel cu un nou motiv, referitor la dreptul său de proprietate publică asupra bunurilor ce fac obiectul cererii de restituire, la fel cum nu rezultă invocarea de către instanța de apel, din oficiu, a acestui motiv, în condițiile art. 479 alin. (1) teza a II C. proc. civ.. Dimpotrivă, astfel cum s-a consemnat în încheierea de dezbateri, instanța de apel a acordat cuvântul părților asupra apelurilor deduse judecății prin prisma dezlegărilor date de către instanța de recurs în primul ciclu procesual, apelanta-reclamantă formulând concluzii în acest cadru, fără referiri la natura juridică și la titularul dreptului de proprietate.

Prin urmare, reținând drept motiv de apel determinant pentru admiterea căii de atac și schimbarea sentinței atacate împrejurarea că pârâtul Municipiul Iași este titularul dreptului de proprietate publică asupra bunurilor solicitate spre restituire de către reclamantă, în lipsa invocării acestuia pe calea apelului ori din oficiu, în ședință publică, însoțită de punerea lui în discuția contradictorie a părților, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 477 alin. (1) și ale art. 479 alin. (1) teza I C. proc. civ., anterior redate, cercetând cauza cu nerespectarea limitelor devoluțiunii în apel.

Pe cale de consecință, din această perspectivă, este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care justifică admiterea recursului și casarea deciziei recurate.

A mai invocat recurenta-reclamantă și cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., ce vizează situația când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, motivat de nesocotirea de către instanța de apel a celor statuate prin decizia civilă nr. 649 din 21 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2012 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, decizia civilă nr. 18 din 11 ianuarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2019 de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, respectiv decizia civilă nr. 482 din 16 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Și această critică este fondată.

Constată Înalta Curte că între părțile din prezenta cauză au existat mai multe litigii, printre care și cel din dosarul nr. x/2012, având ca obiect revendicarea de către Municipiul Iași, de la S.C. Centrala Electrică de Termoficare (C.E.T.) S.A. Iași, chiar a bunurilor ce fac obiectul solicitării de predare din prezenta cauză (centralele de termoficare CET I și CET II). Dosarul nr. x/2012 a fost soluționat definitiv prin decizia civilă nr. 649/21.03.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în sensul respingerii acțiunii în revendicare ca neîntemeiată.

În considerentele acestei decizii au fost analizate titlurile invocate de către fiecare dintre părți, respectiv chiar actele la care s-a făcut referire prin decizia recurată în prezenta cauză (H.G. nr. 104/2002, HCL Iași nr. 133/2002 și nr. 136/2002). Instanța a reținut că ambele părți se prevalează de titluri valabile, neanulate în cadrul altor proceduri desfășurate pe cale separată. De asemenea, a reținut că reclamantul Municipiul Iași a justificat dreptul său de proprietate asupra bunurilor revendicate conform H.G. nr. 104/2002, prin care au fost transmise, din domeniul privat al Statului, în domeniul public al unității administrativ teritoriale, imobilele din prezentul litigiu, până la momentul la care a pierdut acest drept ca urmare a aportării bunurilor la capitalul societății CET S.A. Iași, în baza unor acte necontestate potrivit legii procesuale (HCL Iași, actul constitutiv al societății).

A reținut instanța, în continuare, că de la data înmatriculării sale în registrul comerțului, pârâta a devenit titulara dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu, în condițiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. S-a concluzionat că recurenta-pârâtă (CET S.A. Iași) este singura care are titlu de proprietate asupra bunurilor în discuție, prin efectul legii și în baza actului de aportare, precum și a actului constitutiv, reclamantul pierzând acest drept ca urmare a transmiterii către societatea astfel constituită.

Conform art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

În continuare, art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, dispunând în sensul că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Înalta Curte constată că instanța de apel, în rejudecare, a nesocotit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei civile nr. 649/21.03.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2012. Prin această decizie s-a statuat asupra persoanei care deține calitatea de proprietar al bunurilor ce formează obiectul prezentului dosar, stabilindu-se, în mod definitiv, că singura care deține titlu de proprietate asupra celor două centrale de termoficare este CET S.A. Iași, care a dobândit aceste bunuri chiar de la Municipiul Iași, pe calea aportării la capitalul său social.

Fiind întrunită condiția identității de părți, statuările definitive ale deciziei nr. 649/21.03.2019 se impun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, existând o legătură evidentă între acestea și cel de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată din prezentul dosar, având ca obiect predarea celor două centrale de termoficare. Atât timp cât s-a reținut, în mod definitiv, că Municipiul Iași nu mai este titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor, ca urmare a aportării acestora la capitalul social al CET S.A. Iași, invocarea acestui pretins drept de proprietate nu poate constitui temei pentru refuzul de restituire a acelorași bunuri în cadrul acțiunii personale ce formează obiectul prezentului dosar, acțiune care este justificată de încetarea contractului de locațiune încheiat între CET S.A., în calitate de locator, și Municipiul Iași, în calitate de locatar.

Concluzionând, calitatea de proprietar asupra bunurilor în discuție a fost tranșată definitiv prin decizia civilă nr. 649/21.03.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2012, astfel că nu mai poate fi repusă în discuție, atât timp cât nu a intervenit un element de natură a schimba situația juridică a acestora.

Din această perspectivă, se impune a fi subliniat că intimatul-pârât Municipiul Iași nu a făcut dovada anulării ori desființării actelor juridice care au stat la baza dobândirii de către recurenta-reclamantă a dreptului de proprietate asupra bunurilor în discuție.

Astfel, acțiunea formulată de Municipiul Iași, având ca obiect constatarea nulității absolute a HCL Iași nr. 272/2002, prin care s-a aprobat trecerea din domeniul public local în domeniul privat al municipiului a patrimoniului CET și constituirea ca aport la capitalul social al CET Iași a acestor bunuri, a fost respinsă ca tardivă prin sentința civilă nr. 957/2020 a Tribunalului Iași, pronunțată în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia nr. 238/26.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cererea având ca obiect nulitatea actului constitutiv al CET Iași și a încheierii judecătorului delegat de înmatriculare a acestei societăți, formulată de Municipiul Iași, a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, fiind respinsă ca inadmisibilă prin sentința nr. 230/19.11.2020, pronunțată de Tribunalul Iași, rămasă definitivă prin decizia nr. 482/16.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În ceea ce privește hotărârile Consiliului Local Iași nr. 133/2002, nr. 136/2002 și nr. 211/2002, acestea au făcut obiectul dosarului nr. x/2019, acțiunea în constatarea nulității, formulată de Municipiul Iași, fiind respinsă ca lipsită de interes, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 18/11.01.2023, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal. În cuprinsul acestei decizii, invocată de către recurenta-reclamantă în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., s-a reținut că "transferul dreptului de proprietate asupra celor două centrale electrice de termoficare în patrimoniul pârâtei S.C. CET Iași S.A. a avut loc printr-un amplu complex de operațiuni efectuate cu ocazia constituirii societății comerciale pârâte, respectiv de aportare propriu-zisă (prin HCL Iași nr. 133/2002 și HCL Iași nr. 136/2002), încheierea unui act constitutiv și parcurgerea procedurii de autorizare și de înmatriculare în registrul comerțului".

S-a mai reținut, în cuprinsul acestei decizii, că în contextul în care cererea de constatare a nulității absolute a actului constitutiv și a încheierii judecătorului delegat a fost respinsă ca inadmisibilă, în mod definitiv, prin sentința nr. 230/2020 a Tribunalului Iași, menținută prin decizia nr. 482/16.06.2021 a Curții de Apel Bacău, iar soluția de respingere ca tardivă a acțiunii formulate de reclamant împotriva HCL Iași nr. 272/2002 a rămas definitivă prin decizia nr. 238/2021, demersul judiciar de contestare doar a actelor de aportare propriu-zisă (HCL nr. 133/2002 și HCL nr. 136/25002), ca acte care au stat la baza constituirii aportului în natură la capitalul social al societății CET S.A., nu mai poate conduce la finalitatea urmărită de reclamant, respectiv cea de invalidare/desființare a transferului de proprietate asupra centralelor electrice de termoficare din patrimoniul unității