ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2733/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1 martie 2022, pe rolul Judecătoriei Cluj - Napoca, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate că, în dosarul execuțional nr. x deschis de pârâte, a intervenit termenul de prescripție de 5 ani. Prin sentința civilă nr. 5576 din 30 septembrie 2022, Judecătoria Cluj - Napoca a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin încheierea din data de 16 decembrie 2022, Tribunalul Cluj a respins, ca neîntemeiată, excepția netimbrării, având în vedere că a fost admisă cererea de ajutor public judiciar formulată de către reclamant, sub forma scutirii de la plata taxei de timbru; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, având în vedere că în actele de executare figurează și această pârâtă, și a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității, apreciind că o astfel de solicitare se poate formula pe calea unei acțiuni în constatare, nu doar în cadrul unei contestații la executare. Prin sentința civilă nr. 16 din data de 13 ianuarie 2023, Tribunalul Cluj a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și Administrația Finanțelor Publice Cluj, și, în consecință, a constatat prescris dreptul de executare silită în dosarul execuțional nr. x, ce are la bază Titlul executoriu nr. x din 30 august 2014 și Somația nr. 78270 din 30 august 2014 emise în temeiul Deciziei de impunere nr. x/2014. A luat act de declarația reclamantului de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. A obligat, în solidar, pârâtele la plata, în favoarea statului, a sumei de 9.068,35 RON reprezentând taxa judiciară de timbru pentru care reclamantul a beneficiat de scutire cu titlu de ajutor public judiciar.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 40A din 1 februarie 2024, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins apelul declarat de pârâtele Direcția Regională a Finanțelor Publice Cluj - Napoca și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj împotriva încheierii civile din data de 16 decembrie 2022 și a sentinței civile nr. 16 din 13 ianuarie 2023, ambele pronunțate de Tribunalul Cluj, pe care le-a menținut în întregime.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 40A din 1 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj - Napoca și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, cu consecința admiterii apelului și respingerii cererii de chemare în judecată. Acestea apreciază ca fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs, recurentele arată că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 220 și următoarele din Codul de procedură fiscală, coroborate cu cele ale art. 30 din același act normativ. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj - Napoca, învederează că aceasta a fost, în mod greșit, respinsă. Astfel, în cadrul contestațiilor la executare, calitatea procesuală pasivă aparține organelor de executare silită, potrivit dispozițiilor art. 220 din Codul de procedură fiscală. Or, recurenta - pârâtă nu este organ de executare silită și nici nu emite acte în cadrul acestei proceduri, neavând nici calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. Referitor la excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, recurentele apreciază că și aceasta a fost respinsă, în mod greșit. Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, verificarea împlinirii prescripției dreptului de a cere executarea silită se poate face doar în cadrul contestației la executare, iar nu pe calea unei acțiuni în constatare. Prin urmare, demersul reclamantului este inadmisibil. În ceea ce privește fondul cauzei, recurentele arată că, în aprecierea lor, soluția la care s-a oprit instanța de apel încalcă prevederile legale incidente. Astfel, în legislația fiscală, termenul de a cere executarea silită a unei creanțe începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere obligația de plată. Acest termen poate fi întrerupt prin recunoașterea datoriei de către debitor, prin plata parțială a datoriei. În cauză, a fost emisă Decizia de impunere nr. x din 22 iulie 2014 prin care s-a stabilit, în sarcina reclamantului, obligația de plată a sumei de 366.550 RON alcătuită din debitul principal în cuantum de 241.567 RON și accesoriile în cuantum de 124.983 RON. Aceasta a fost contestată, fără ca demersul reclamantului să conducă la anularea actelor de executare. La data de 30 august 2014, a fost emisă Somația nr. 78270, pentru sumele menționate, care, însă, nu a fost ridicată de la oficiul poștal. Prin urmare, s-a procedat la publicarea ei, prin Anunțul colectiv din 1 octombrie 2014. Ulterior, au fost emise periodic decizii de calcul pentru accesorii și somații, trimise prin oficiul poștal, apoi publicate. La data de 8 decembrie 2014, au fost înființate popriri la terțe persoane, pentru debitul principal, iar, despre această măsură a fost înștiințat și reclamantul, prin anunțul publicat la data de 5 ianuarie 2015, care se consideră comunicat în termen de 15 zile de la afișare, respectiv la data de 20 ianuarie 2015. Prin urmare, în opinia recurentelor, un nou termen de prescripție de 5 ani a început să curgă de la data de 1 ianuarie 2016 și s-a împlinit la data de 1 ianuarie 2021. În interiorul acestui termen de prescripție a fost încheiat procesul-verbal de insolvabilitate, astfel că, de la data de 15 ianuarie 2020, a început să curgă un nou termen de 5 ani, care s-a împlinit la data de 15 ianuarie 2025. Recurentele învederează că, la data de 4 iunie 2020, reclamantul a formulat o cerere, înregistrată la sediul Administrației Județene a Finanțelor Publice Cluj, prin care a solicitat încetarea executării silite, pentru pretinsa împlinire a termenului de prescripție a executării silite. Or, prin formularea cererii, a recunoscut existența datoriei, împrejurare care a întrerupt acest termen. Prin urmare, de la data comunicării adresei de înființare a popririi, reclamantul nu a efectuat nicio plată, sperând că datoria sa se va prescrie. Însă, întreruperile termenului de prescripție nu conduc la intervenirea acesteia. În consecință, recurentele arată că instanța de apel a constatat, în mod eronat, prescripția dreptului de a cere executarea silită, în cadrul unei acțiuni în constatare. De aceea, solicită admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, cu consecința admiterii apelului și respingerii cererii de chemare în judecată.

Apărări formulate în cauză La data de 15 mai 2024, intimatul a depus întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluția din data de 2 iulie 2024, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 28 noiembrie 2024. La termenul din data de 28 noiembrie 2024, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției nulității căii extraordinare de atac, invocată de intimat, prin întâmpinare, și asupra recursului declarat de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj împotriva deciziei civile nr. 40/A din 1 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Analizând, cu prioritate, excepția nulității căii extraordinare de atac, invocată de intimatul A., prin întâmpinare, Înalta Curte urmează a o respinge, pentru următoarele argumente: Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) și alin. (3) din C. proc. civ., "(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: a) numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele și domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și numele și prenumele consilierului juridic care întocmește cererea. Prezentele dispoziții se aplică și în cazul în care recurentul locuiește în străinătate; b) numele și prenumele, domiciliul sau reședința ori, după caz, denumirea și sediul intimatului; c) indicarea hotărârii care se atacă; d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; e) semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic. (3) Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității". Art. 489 alin. (1) din același act normativ prevede că "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar alin. (2) al aceluiași articol dispune că "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că motivarea recursului înseamnă, pe de o parte, arătarea motivelor de recurs, prin indicarea uneia dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, formularea unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivele de nelegalitate invocate. În cauza pendinte, se constată că se indică motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar argumentele expuse vizează încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 30, art. 215-218 și art. 220 din Legea nr. 207/2015 și ale art. 131-134 din O.U.G. nr. 92/2003. Astfel, cererea de recurs conține critici la adresa hotărârii atacate, se raportează la ceea ce s-a statuat prin decizia recurată, iar motivele de recurs au corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Prin urmare, excepția nulității recursului, invocată de intimatul A., prin întâmpinare, este nefondată, urmând a fi respinsă. Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj - Napoca și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Obiectul căii extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 40A din 1 februarie 2024 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, prin care a fost respins apelul declarat de către apelantele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj - Napoca și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj împotriva încheierii din data de 16 decembrie 2022 și a sentinței civile nr. 16 din 13 ianuarie 2023, ambele pronunțate de Tribunalul Cluj. Recurentele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj - Napoca și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj critică hotărârea instanței de apel, invocând incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În primul rând, subsumat cazului de casare menționat, acestea arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 220 din Codul de procedură fiscală, coroborate cu cele ale art. 30 din același act normativ, întrucât a apreciat că Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj - Napoca are calitate procesuală pasivă în cauză. Înalta Curte reține că aceste argumente, care vizează neregularități de ordin procedural, se circumscriu motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Însă, ele sunt nefondate. Prin demersul său judiciar, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj - Napoca și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, să se constate că dreptul de a cere executarea silită în dosarul execuțional nr. x, ce are la bază Decizia de impunere nr. x/2014 și Titlul executoriu nr. x din 30 august 2014, este prescris. Soluția primei instanțe, de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj - Napoca, a fost validată de instanța de prim control judiciar, care a reținut că, față de obiectul cauzei, și această entitate este implicată în raportul juridic dedus judecății. Constatările instanței de apel sunt corecte, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj - Napoca justificând legitimatio ad causam din perspectiva dispozițiilor art. 36 din C. proc. civ., potrivit cărora calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum este acesta dedus judecății și care, în speță, se referă la constatarea stingerii dreptului de executare silită pentru valorificarea unei creanțe fiscale, ca urmare a intervenirii prescripției extinctive. Există o corelație între părțile litigante și subiectele de drept ale raportului juridic de drept material invocat. Înalta Curte reține că prezentul dosar, neavând ca obiect o contestație la executare, nu atrage incidența dispozițiilor art. 136 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care fac referire la organele de executare fiscală, iar prevederile art. 220 din Legea nr. 207/2015, pe care le invocă recurentele în susținerea căii extraordinare de atac nu au aplicabilitate, prin prisma aplicării legii în timp. Acțiunea în constatarea stingerii dreptului de a cere executarea silită a fost promovată în contradictoriu cu cele două autorități fiscale întrucât acestea sunt menționate atât în antetul deciziei de impunere, în baza căreia a fost emis titlul executoriu, cât și în cel al actelor de executare silită emise în dosarul de executare nr. x. Mai mult, organul fiscal central este cel care asigură administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului statului, iar acțiunea în constatare declaratorie nu vizează validitatea actelor de executare silită, ci însuși dreptul de valorificare a creanței fiscale pe calea executării silite. Prin urmare, configurația juridică a demersului procesual formulat de către partea reclamantă permite identificarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj ca subiect pasiv al raportului juridic dedus judecății, ce presupune, drept premisă, existența deciziei de impunere prin care s-a stabilit creanța fiscală, alcătuită din debitul principal și accesorii, și a actelor de executare emise în baza acesteia. În consecință, acest prim argument din cererea de recurs este nefondat. În al doilea rând, subsumat cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentele arată că instanța de apel a reținut, în contradicție cu normele legale incidente cauzei și cu jurisprudența Curții Constituționale, că acțiunea promovată de reclamant este admisibilă. Înalta Curte constată că nu se susține nelegalitatea deciziei recurate prin prisma unor dispoziții legale pretins încălcate de către instanța de apel, deși dezvoltarea motivelor de recurs implică nu doar determinarea greșelilor imputate instanței, ci și o minimă argumentare a criticii în drept. Or, recurentele se limitează a afirma că soluția dată excepției inadmisibilității încalcă dispozițiile legale incidente, fără a arăta care ar fi acestea și care este nelegalitatea pe care o susțin. De asemenea, în argumentarea acestui motiv de recurs, recurentele fac referire la jurisprudența Curții Constituționale, pe care o indică exemplificativ. Însă, prin decizia nr. 857 din 17 decembrie 2019 pronunțată de Curtea Constituțională, invocată în cererea de recurs, s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 teza a doua din C. proc. civ.. Instanța de control constituțional a statuat că "Aprecierea cu privire la existența căii legale de realizare a dreptului aparține exclusiv instanțelor sesizate cu soluționarea acțiunilor în constatare, urmând să fie analizată de la caz la caz, în funcție de împrejurările specifice cauzei. Este adevărat că, uneori, în practică, ridică dificultăți problema de a stabili dacă partea are sau nu la îndemână calea unei cereri în realizarea dreptului. Astfel, dacă o acțiune în constatare ar fi admisibilă atunci când debitorul solicită, înainte de declanșarea executării silite, să se constate că a intervenit prescripția dreptului creditorului de a cere și obține executarea silită, o eventuală contestație la executare ar urma să fie respinsă ca prematură, deci debitorul nu are la îndemână o cerere în realizare decât după ce s-a declanșat executarea silită." Astfel, prin decizia menționată, Curtea Constituțională nu a tranșat chestiunea admisibilității acțiunii în constatarea dreptului de a cere executarea silită ci, dimpotrivă, a lăsat la latitudinea instanțelor de judecată modul de gestionare a actului de justiție, în funcție de particularitățile speței. Or, așa cum corect a reținut și instanța de apel, anterior prezentei cauze, reclamantul A. a învestit instanța de judecată și cu o contestație la executare care a vizat valabilitatea actelor de executare silită. Prin încheierea civilă nr. 4349/2021 a Judecătoriei Cluj - Napoca, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 107/2022 a Tribunalului Cluj, s-a statuat că problema prescripției dreptului de a obține executarea silită va putea fi analizată doar pe calea unei acțiuni de drept comun. Prin urmare, prin raportare la particularitățile speței, în mod corect, instanța de apel a respins critica referitoare la inadmisibilitatea demersului judiciar. În consecință, nici aceste argumente nu sunt fondate. În al treilea rând, recurentele arată că soluția ce vizează fondul cauzei este rezultatul încălcării prevederilor cuprinse în O.G. nr. 92/2003 sau în Legea nr. 207/2015 referitoare la instituția prescripției creanței fiscale. Înalta Curte constată că, din moment ce, în litigiul de față, se solicită a se constata prescris dreptul de a cere executarea silită a creanței fiscale pretinse de organele fiscale, în dosarul execuțional nr. x din 2014, instanța de apel a reținut corect că sunt aplicabile dispozițiile care reglementează prescripția extinctivă cuprinse în O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Recurentele susțin că dreptul de a cere executarea silită nu s-a prescris întrucât au existat mai multe acte care au determinat întreruperea și suspendarea termenului de creanță de 5 ani prevăzut de legislația fiscală. Aceste susțineri sunt nefondate. Pentru analiza argumentelor din cererea de recurs, referitoare la cursul prescripției extinctive, Înalta Curte apreciază că este necesară prezentarea cronologică a actelor întocmite de recurente. Astfel, organul fiscal a emis, pe numele reclamantului A., Decizia de impunere nr. x din 22 iulie 2014, pentru o creanță totală de 366.550 RON, din care debitul principal de 241.567 RON și accesoriile de 124.983 RON. În baza acestui act fiscal, s-a constituit dosarul execuțional nr. x și au fost emise Titlul executoriu nr. x din 30 august 2014 și Somația nr. 78279 din 30 august 2014. Pentru aceste sume, organul fiscal a dispus, la data de 8 decembrie 2014, măsura popririi, adresa aferentă fiind comunicată reclamantului printr-un anunț colectiv la data de 5 ianuarie 2015. Deși se susține contrariul prin cererea de recurs, comunicarea acestui act de executare nu s-a realizat în conformitate cu dispozițiile legale, astfel încât acesta nu a produs efectele pentru care a fost emis. Înalta Curte reține că actul fiscal este o manifestare unilaterală de voință care, chiar dacă apare în contextul realizării puterii publice, presupune asigurarea unui echilibru ce implică respectarea intereselor private legitime, a drepturilor conferite de lege destinatarului actului administrativ fiscal, precum și asigurarea condițiilor necesare exercitării de către instanțele judecătorești a controlului de legalitate a actului respectiv. În acest context, natura unilaterală a actului a impus reglementarea condițiilor de emitere, comunicare, precum și a modalităților de asigurare a opozabilității acestuia. Potrivit dispozițiilor art. 149 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003, "Poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau persoane juridice se înființează de către organul de executare, printr-o adresă care va fi comunicată terțului poprit, dispozițiile art. 44 cu privire la comunicarea actului administrativ fiscal aplicându-se în mod corespunzător. Totodată, va fi înștiințat și debitorul despre înființarea popririi." Astfel, comunicarea actului emis de organul fiscal, indiferent că este de stabilire sau de executare a creanței, către destinatarul său reprezintă o garanție importantă împotriva arbitrarului și, totodată, cea mai eficientă modalitate de aducere la cunoștință a conținutului său. Prin urmare, comunicarea reprezintă o condiție preliminară pentru opozabilitate, respectiv pentru a determina data de la care actul emis de organul fiscal poate produce efecte pentru contribuabil. În ceea ce privește modalitatea de efectuare a comunicării, prin Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală au fost reglementate mai multe modalități de transmitere a acestor tipuri de acte. Așa fiind, legiuitorul a prevăzut că actele fiscale pot fi comunicate prin publicitate și în cazul în care domiciliul contribuabilului este cunoscut. În acest caz, însă, trebuie ca, anterior recurgerii la această modalitate, să fi fost respectată cu strictețe ordinea prevăzută în art. 44 alin. (2) lit. a)-c) din același act normativ, astfel încât comunicarea prin publicitate să reprezinte doar o modalitate ultimă și subsidiară. Cu privire la această chestiune, s-a pronunțat și Curtea Constituțională care, prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 482 din 7 iulie 2011, a statuat că "Procedând la o interpretare teleologică a acestor dispoziții legale, Curtea observă că enumerarea pe care o conțin nu este întâmplătoare, ci modalitățile de comunicare a actelor administrative fiscale sunt menționate într-o ordine de prioritate în ceea ce privește aplicarea lor. Astfel, prima dintre acestea, care asigură certitudinea absolută a luării la cunoștință a contribuabilului de conținutul actului administrativ fiscal, este cea de la lit. a), constând în prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent și primirea actului administrativ fiscal de către acesta sub semnătură. De asemenea, un grad înalt de certitudine îl conferă și modalitatea prevăzută la lit. b), și anume remiterea către contribuabil, sub semnătură, a actului administrativ fiscal de către persoanele împuternicite ale organului fiscal. Urmează, potrivit lit. c), comunicarea prin poștă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum și prin alte mijloace, cum sunt fax, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului administrativ fiscal și confirmarea primirii acestuia. În fine, la lit. d) se menționează comunicarea prin publicitate, a cărei descriere se găsește în textul de lege criticat în cauza de față. În mod evident, intenția legiuitorului a fost de a institui o anumită ordine pentru modalitățile de comunicare a actelor administrative fiscale, prefigurând, prin succesiunea menționată la lit. a)-d), obligația organului fiscal de a proceda la comunicare doar cu respectarea ordinii de utilizare a acestora prevăzută în art. 44 alin. (2)…. Instanțele vor trebui să examineze, însă, dacă această comunicare prin publicitate a fost îndeplinită doar ca urmare a imposibilității realizării procedurii de comunicare prin celelalte modalități, în ordinea în care acestea sunt enumerate la art. 44 alin. (2) lit. a)-c). Interpretarea prevederilor art. 44 alin. (2) din Codul de procedură fiscală potrivit căreia enumerarea cuprinsă în acesta constituie și ordinea de prioritate pentru realizarea modalităților de comunicare a actelor administrativ fiscale, la respectarea căreia instanțele de judecată trebuie să vegheze, este singura care poate înlătura viciul de neconstituționalitate de care textul suferă prin lipsa unei mențiuni exprese în acest sens". Or, în speță, adresa de înființare a popririi nu a fost comunicată decât prin anunțul colectiv din data de 1 ianuarie 2015, fără a ține cont de regula comunicării actului pe hârtie și, doar în mod excepțional, prin publicitate. Prin urmare, în mod corect, a reținut instanța de apel că înființarea popririi din 8 decembrie 2014 nu a fost legal comunicată, astfel că nu produce efectul întreruperii termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită pretins de organele fiscale. Față de data deciziei de impunere și a titlului executoriu, termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a început să curgă la data de 1 ianuarie 2015 și s-a împlinit la data de 1 ianuarie 2020. Prin urmare, cursul prescripției extinctive nu putea fi suspendat, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 29/2020 și ale O.U.G. nr. 48/2020, așa cum susțin recurentele. La data intrării în vigoare a acestor acte normative, termenul de prescripție era împlinit. De asemenea, nici procesul-verbal de insolvabilitate, din data de 15 ianuarie 2020, și nici pretinsa recunoaștere a datoriei de către reclamant, din data de 4 iunie 2020, nu au avut efect întreruptiv, fiind ulterioare împlinirii termenului de prescripție. În ceea ce privește actele de executare emise după data de 1 ianuarie 2015, de care se prevalează recurentele în cererea de recurs, fără a le indica în concret, ele au vizat accesorii, iar nu debitul principal, astfel că nici ele nu pot afecta cursul prescripției dreptului de a cere executarea silită. Funcția extinctivă ori sancționatorie a prescripției extinctive, antrenând consecințe juridice grave, constând în pierderea dreptului titularului de a obține constrângerea debitorului în a-și executa obligația, presupune pe de o parte, posibilitatea efectivă a acestuia de a acționa și, pe de altă parte, nevalorificarea, din neglijență sau pasivitate, a acestei posibilități. Or, în speță, se regăsesc aceste premise în ceea ce le privește pe recurente, câtă vreme nu au realizat actele de urmărire silită împotriva debitorului, în concordanță cu dispozițiile legale. Prin urmare, soluția instanței de apel de respingere a criticilor organelor fiscale referitoare la fondul cauzei și de menținere a soluției instanței de fond este legală, argumentele din cererea de recurs fiind nefondate și sub acest aspect. În consecință, întrucât dispozițiile legale invocate de recurente au fost, în mod corect, aplicate în cauză, nefiind incident niciun motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.