ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1379/2025

Ședința publică din data de 30 iunie 2025

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16 octombrie 2023, sub nr. x/2023, reclamanții A., B., C., D., E. și F., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, au solicitat instanței obligarea pârâtului să emită o decizie, în termenul de 30 de zile, prin care să se efectueze plățile reprezentând despăgubirile materiale și morale pentru întreaga familie, pensia de întreținere pentru minorul A. și cheltuielile de judecată provenite din titlurile executorii ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2021 al Judecătoriei Cornetu.

Prin sentința civilă nr. 211 din data de 12 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, secția civilă.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că raportul juridic dedus judecății este supus Legii nr. 213/2015, în cuprinsul căreia legiuitorul a optat pentru competența instanțelor civile în materia plății, de către Fondul de Garantare a Asiguraților, a sumelor cuvenite creditorilor de asigurare.

Astfel, a operat transferul competenței de la secția de contencios administrativ și fiscal a curților de apel către instanțele civile, iar normele de competență materială și teritorială din C. proc. civ. sunt aplicabile în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 123/2015, pentru a distinge între aceste instanțe civile. Intenția de modificare a competenței de soluționare a contestațiilor referitoare la activitatea administrativă a Fondului de Garantare a Asiguraților reiese din Expunerea de motive a Legii privind aprobarea O.U.G. nr. 102/2021 în care se vorbește despre modificarea căilor de atac din contencios în civil.

Instanța a apreciat că, din perspectiva competenței teritoriale, aceasta aparține instanțelor de la sediul Fondului de Garantare a Asiguraților, iar față de valoarea pretenției din cauza de față (mai mică de 200.000 RON), litigiul este de competența Judecătoriei Sectorului 2 București.

Prin sentința civilă nr. 7004 din 10 mai 2024, Judecătoria Sectorului 2 București, secția civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanții A., B., C., D., E. și F., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în favoarea Curții de Apel București. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că fundamentul litigiului nu comportă neclarități, întrucât reclamanții au formulat o acțiune pentru obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de soluționare a cererilor de plată a despăgubirilor.

Deși în jurisprudență s-au conturat două opinii referitoare la instanța competentă să soluționeze astfel de cauze, Judecătoria Sectorului 2 București a apreciat că normele instituite prin O.U.G. nr. 102/2021 de modificare a Legii nr. 213/2015 sunt speciale, derogatorii și nu pot fi interpretate extensiv, potrivit principiului general de drept specialia generalibus derogant. De asemenea, nici raționamentul expus în decizia nr. IX din 20 martie 2006 și decizia nr. XX din 19 martie 2007, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unor recursuri în interesul legii, nu pot fi transpuse în prezenta speță, de vreme ce au avut la bază o ipoteză fundamental distinctă.

Fondul de Garantare a Asiguraților este o instituție publică centrală, iar art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în varianta sa inițială, a acordat plenitudine de competență în privința soluționării contestațiilor formulate împotriva deciziilor acestui organism nu doar instanțelor de contencios administrativ, ci direct curților de apel.

Nu se poate pune semnul egalității între raporturile juridice soluționate de instituția în discuție, prin actele administrative emise, și raporturile juridice cu instituția în sine, pentru a se determina pe cale de prezumtive intenții de legiferare regimul juridic aplicabil unor acte/tuturor actelor emise de către o instituție publică centrală.

Mai mult, prin modificarea realizată prin O.U.G. nr. 102/2021, legiuitorul a înlăturat doar norma de trimitere către Legea nr. 503/2004 și a dat în competența instanțelor civile de la sediul Fondului de Garantare a Asiguraților doar litigiile având ca obiect contestațiile împotriva deciziilor de respingere motivate. Or, teza premisă, invocată ca și fundament pentru declinarea competenței, nu este incidentă în cauză, întrucât nu există o decizie de respingere a Fondului de Garantare a Asiguraților, care să facă obiectul contestației, pentru a se atrage competența expres indicată de legiuitor în favoarea instanțelor civile de la sediul acestuia.

În opinia Judecătoriei Sectorului 2 București, stabilirea competenței materiale, în cauză, trebuie să țină seama și de forța juridică a actelor normative și de ierarhia acestora. Potrivit dispozițiilor art. 73 alin. (1) și (3) din Constituția României, Parlamentul adoptă legi organice și legi ordinare, iar contenciosul administrativ este reglementat prin lege organică. La data motivării sentinței de declinare a competenței, O.U.G. nr. 102/2021 a fost aprobată printr-o lege ordinară, respectiv Legea nr. 511/2021, astfel că nu poate fi vorba despre o transformare a judecătoriilor în instanțe de contencios administrativ.

De asemenea, față de economia generală a Legii nr. 213/2015, omisiunea legislativă de a prevedea toate situațiile care pot să apară în practică, nu poate fi îndreptată, în virtutea principiului simetriei, decât printr-un act normativ de aceeași valoare juridică, prerogativa aparținând emitentului. În lipsa unei astfel de intervenții legislative, litigiile decurgând din pasivitatea unei autorități administrative este necesar a fi calificate având în vedere raportul juridic de drept substanțial public pe care se grefează și care se distinge, în mod vădit, de cel aferent "obligațiilor de a face" civile proprii executării dintre particulari aflați pe poziții de egalitate juridică.

În condițiile în care reclamanții au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015 și s-au adresat Fondului de Garantare a Asiguraților, în calitate de persoană juridică de drept public, care își exercită atribuțiile și competențele, potrivit legii, reținând și incidența prevederilor art. 12 din același act normativ, instanța a apreciat că situația dedusă judecății excedează competenței instanțelor civile.

Prin urmare, având în vedere împrejurarea că Fondul de Garantare a Asiguraților este o autoritate centrală, iar adresa de domiciliu a reclamanților este în municipiul Giurgiu, Judecătoria Sectorului 2 București și-a declinat competența, la rândul său, în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Examinând conflictul negativ de competență, Înalta Curte reține că Judecătoriei Sectorului 2 București îi revine competența de soluționare a cauzei, în considerarea următoarelor dispoziții legale și argumente:

Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și Judecătoria Sectorului 2 București, secția civilă și-au declinat, reciproc, competența de soluționare a cauzei, ivirea prezentului conflict negativ de competență fiind determinată de modul diferit în care cele două instanțe au interpretat dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015, precum și natura juridică a cererii de chemare în judecată, ca fiind civilă sau de contencios administrativ.

Obiectul prezentului demers judiciar îl constituie solicitarea reclamanților A., B., C., D., E. și F. de obligare a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la soluționarea, în termen de 30 de zile, a cererii de plată menționate în cuprinsul acțiunii.

Potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2021, în vigoare la data de 27 iunie 2023, când cererea reclamanților a fost înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților, "(1) În termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege. (3) În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. (4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 123; comisia specială poate dispune suspendarea soluționării cererii de plată, în condițiile art. 16 alin. (3). (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (5

1

) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

În cauză, Înalta Curte reține că demersurile reclamanților se află în etapa prevăzută de textul legal mai sus citat, pârâtul fiind sesizat de către aceștia în scopul obținerii despăgubirilor materiale și morale pentru întreaga familie, a pensiei de întreținere pentru minorul A. și a cheltuielilor de judecată provenite din titlurile executorii ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2021 al Judecătoriei Cornetu.

Se reține, totodată, că problema care a generat prezentul conflict de competență este de a stabili dacă această procedură are caracter civil sau de contencios administrativ.

Alin. (5) al art. 13 din Legea nr. 213/2015 prevede că decizia de respingere poate fi contestată la instanțele civile de la sediul Fondului de Asigurare a Asiguraților, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Totodată, alin. (5

1

) stabilește că hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de dreptul comun.

Înalta Curte reține că ipoteza mai sus menționată, reglementată de art. 13 din Legea nr. 213/2015, presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraților, ipoteză care nu se regăsește în speță, iar reclamanții se plâng de refuzul nejustificat al pârâtului de soluționare a unei cereri de plată.

În condițiile în care actul normativ menționat nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraților nu emite decizia, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului pârâtului nu poate rămâne necenzurată pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră îndreptățit la despăgubiri de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, art. 21 alin. (2) din Constituția României prevede că acest drept poate fi exercitat neîngrădit.

Sub aspectul determinării instanței competente, trebuie avut în vedere că, astfel cum s-a menționat, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, competente să soluționeze contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul acestui act normativ, precum și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației, sunt instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare a Asiguraților.

De aceea, se impune ca, și în cazul refuzului acestei instituții de a soluționa cererea, să poată fi formulată acțiunea, împotriva acesteia, tot la instanțele civile de la sediul său, simetric regulilor prevăzute în actul normativ menționat.

Totodată, trebuie reținut că natura juridică a pretențiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților este una civilă, invocându-se un drept de creanță izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este un raport între persoana vătămată în drepturi și autoritatea publică emitentă a actului administrativ vătămător, astfel că sunt aplicabile normele de competență generală prevăzute de C. proc. civ.

Drept urmare, rezultă că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

Cum, potrivit art. 94 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., judecătoria judecă cererile privind obligațiile de a face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe și, raportat la împrejurarea că Fondul de Garantare a Asiguraților are sediul în sectorul 2 al Municipiului București, competentă să soluționeze prezenta cauză este Judecătoria Sectorului 2 București.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 din C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 30 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform dispozițiilor art. 402 din C. proc. civ.