ÎCCJ, decizie (scj.ro #232184)

Cerere de recunoaștere a unei hotărâri pronunțate în materia răspunderii părintești într-un stat membru al Uniunii Europene. Neînștiințarea părții pârâte cu privire la desfășurarea procesului. Judecarea cauzei în lipsă. Motiv de refuz

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procesul civil internațional. Eficacitatea hotărârilor străine

Index alfabetic: recunoașterea hotărârii străine

dreptul la apărare

judecarea în lipsă

motiv de refuz

Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, art. 23 alin. (1) lit. c), art. 37

Din cuprinsul dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003 reiese faptul că, instanței, căreia i se solicită să recunoască o hotărâre pronunțată într-un alt stat, îi incumbă obligația de a efectua verificări de natură a conferi certitudinea respectării dreptului la apărare al părții pârâte, care nu a fost prezentă la judecata în urma căreia a fost pronunțată respectiva hotărâre. Această obligație este reflectată și de dispozițiile art. 37 alin. (2) din Regulament, conform cărora, în cazul în care este vorba de o hotărâre care s-a pronunțat în lipsa părții pârâte, partea care solicită recunoașterea sau încuviințarea executării trebuie să prezinte originalul sau copia certificată a documentului care stabilește că actul de sesizare a instanței sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părții care nu s-a prezentat sau orice document care arată că pârâtul a acceptat hotărârea în mod neechivoc.

Astfel, pentru a se constata îndeplinită cerința respectării dreptului la apărare, nu este suficientă dovada emiterii unei citații sau a altor înscrisuri de către instanța străină, ci este necesar ca partea pârâtă să fie în realitate înștiințată de proces, prin comunicarea actului de sesizare a instanței sau a unui act echivalent.

Or, în condițiile în care reclamanta nu a depus dovezile despre care se face vorbire la art. 37 alin. 2 din Regulament, din care să rezulte că partea adversă a fost înștiințată despre desfășurarea procesului care s-a derulat în absența acesteia din urmă, este incident motivul de refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești în materia matrimonială și a răspunderii părintești reglementat de art. 23 alin. (1) lit. c) din Regulament.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 263 din 05 februarie 2025

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la 06.03.2023, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună încuviințarea recunoașterii de plin drept a sentinței nr. 126/2021 pronunțate de Judecătoria de Primă Instanță și Instrucție nr. l din Gernika - UPAD, definitivă, prin care s-a dispus ca autoritatea părintească asupra minorelor C. și D. să se exercite exclusiv de A.; a atribuit numitei A. custodia asupra minorelor C. și D.; nu a  stabilit un regim de ședere între C. și D. și numitul B. ; a dispus obligarea lui B. să plătească sub formă de pensie alimentară pentru fiicele sale, C. și D., suma de 200 euro lunar (100 euro pentru fiecare dintre ele). De asemenea, a solicitat să se dispună încuviințarea recunoașterii de plin drept și a hotărârii de îndreptare eroare materială a sentinței nr. 126/2021, în sensul că acolo unde apare E., ar trebui să apară C.

Prin sentința civilă nr. 299 din 22.03.2023, Tribunalul Caraș-Severin a admis cererea de exequator formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a recunoscut de plin drept în România sentința nr. 126/2021 pronunțată de Judecătoria de Primă Instanță și Instrucție nr. 1 din Gernika - UPAD, hotărâre rămasă definitivă, a recunoscut de plin drept în România hotărârea de îndreptare eroare materială atașată, a sentinței nr. 126/2021 pronunțată de Judecătoria de Primă Instanță și Instrucție nr. 1 din Gernika - UPAD, hotărâre rămasă definitivă.

La termenul de judecată din 12.03.2024, Curtea de Apel Timișoara a respins excepția tardivității depunerii cererii de apel reținând că, în temeiul dispozițiilor art. 468 și art. 184 alin. 2  C.proc.civ., în raport de înscrisurile existente la dosarul tribunalului și de modul în care s-a desfășurat procedura de citare și de comunicare în prima instanță, că hotărârea nu a fost comunicată, în mod legal, și totodată, situația de fapt invocată pe cale de întâmpinare nu se încadrează în  niciunul dintre cazurile de echipolență prevăzute de lege, situație în care nu s-a declanșat curgerea termenului de apel, cererea de repunere în termen fiind lipsită de interes.

Prin încheierea din 07.05.2024, Curtea de apel Timișoara a respins excepția tardivitității depunerii de către apelantul pârât a  interogatoriului luat reclamantei A.

Prin decizia civilă nr. 165 din 14.06.2024 Curtea de Apel Timișoara–Secția I civilă a admis apelul formulat de pârâtul B., în contradictoriu cu reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 290/2023 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, a anulat sentința primei instanțe și în rejudecare, a respins acțiunea, a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă și a luat act de opțiunea apelantului-pârât de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva deciziei nr. 165/2024, și a încheierii din 07.05.2024 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara–Secția I civilă, a declarat recurs reclamanta A.

Invocând incidența dispozițiilor art.488 alin.1 pct.5 și pct. 8 C.proc.civ., pe de o parte reclamanta a criticat soluția instanței de respingere a excepției tardivității depunerii cererii de apel, iar pe de altă parte, a susținut că, în mod greșit, s-a constatat de către instanță că prevederile art. 1095 C.proc.civ. nu sunt incidente cauzei, reținându-se incidența dispozițiilor art. 23 lit. c din Regulamentul nr. 2201/2023.

În argumentarea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a arătat că apelul a fost exercitat de pârât cu nerespectarea termenului procedural, peste termenul legal de 30 de zile de la care i-a fost comunicată sentința civilă nr.299/22.03.2023, termenul pentru exercitarea căii de atac împlinindu-se la 26.05.2023, iar cererea de apel a fost formulată la 27.10.2023.

În privința comunicării sentinței primei instanțe, a susținut că aceasta a fost transmisă la domiciliul pârâtului din județul Caraș-Severin, conform mențiunilor din cartea de identitate, unde locuiește efectiv împreună cu familia sa și, deși cunoștea despre existența litigiului, nu a efectuat actele procedurale în termenul legal, aspect confirmat de împrejurarea că citația pentru dosarul nr. x/290/2023 având ca obiect încuviințarea executării silite a sentinței civile nr. 126/2021 pronunțată Judecătoria de Primă Instanță si Instrucție nr.l din Gernika – UPAD a fost comunicată la aceeași adresă.

În legătură cu această chestiune, a criticat respingerea de către instanța de apel a cererii privind atașarea dosarului nr. x/290/2023 având ca obiect încuviințarea executării silite a sentinței civile nr. 126/2021 pronunțată Judecătoria de Primă Instanță si Instrucție nr.l din Gernika – UPAD pentru a proba această împrejurare, reținându-se, în mod nelegal, prin încheierea de la termenul de judecată din 07 mai 2024 că sentința nu a fost comunicată, în mod legal pârâtului, iar calea de atac a apelului a fost exercitată în termenul legal.

Contrar reținerilor curții de apel, termenul pentru exercitarea căii de atac a apelului a început să curgă cel mai târziu, la data comunicării citației din dosarul nr. x/290/2023 al Tribunalului Caras-Severin, moment la care, în mod incontestabil, pârâtul a aflat de existența dosarului.

Or, neadministrarea de către instanța de apel a probei constând în atașarea dosarului nr. x/290/2023 al Tribunalului Caras-Severin pentru a se verifica data la care s-a comunicat citația atrage incidența motivului de casare invocat.

În privința motivului de nelegalitate reglementat prin dispozițiile art. 488 alin.1  pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia curții de apel din perspectiva înlăturării de la aplicare a dispozițiilor art. 1095 C.proc.civ. având în vedere că în cauză, în opinia acesteia, nu există elemente de extraneitate iar dispozițiile legale nu sunt în contradictorialitate cu cele din dreptul Uniunii Europene.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, a criticat reținerea de către instanța de apel a incidenței prevederilor art. 23 lit. c din Regulamentul nr. 2201/2003 având în vedere că în cauză, nu sunt întrunite condițiile legale pentru a constata aplicabilitatea acestor dispoziții, în contextul în care instanța din Spania a făcut demersurile legale pentru comunicarea actelor procedurale către pârâtul B.

Conform prevederilor legale, hotărârea judecătorească nu se recunoaște în ipoteza în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat și astfel încât aceasta să își poată pregăti apărarea, cu excepția cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc, condiție care în cauză nu este întrunită, neexistând la dosar dovezi că actele procedurale nu au fost comunicate în timp util sau că pârâtul a acceptat în mod neechivoc hotărârea străină, în condițiile în care instanța nu a pus în discuție necesitatea administrării acestor probe.

Examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:

În privința recursului exercitat împotriva încheierii din 07.05.2024, Înalta Curte constată că în expunerea argumentelor în susținerea nelegalității acestei hotărâri, recurenta reclamantă a criticat soluția de respingere de către instanța de apel a cererii de probatorii constând în atașarea dosarului nr. x/290/2023 aflat pe rolul Tribunalului Caraș-Severin.

Examinând conținutul încheierii de ședință de la termenul de judecată din  07.05.2024, Înalta Curte constată însă, că la respectivul termen de judecată instanța de apel, respingând excepția tardivității depunerii de către pârât a înscrisului reprezentat de cererea reclamantei de înscriere a minorei C. la reședința din Belgia, a amânat judecarea cauzei la 04.06.2024 pentru a permite comunicarea răspunsului la interogatoriu și pentru a se lua act de conținutul acestuia, fără a fi puse în discuție aspecte dintre cele contestate prin cererea de recurs, așa cum, în mod nereal, se susține.

Astfel, Înalta Curte reține că prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă nu a criticat soluția de respingere a excepției tardivității depunerii de către intimatul-pârât a respectivului înscris, ci a argumentat nelegalitatea încheierii de ședință pronunțate la termenul de judecată din 07.05.2024 din perspectiva respingerii unei solicitări de administrare a unui probatoriu (referitor atașarea dosarului nr. x/290/2023 aflat pe rolul Tribunalului Caraș-Severin), chestiune invocată și soluționată la un alt termen de judecată, astfel cum reiese din conținutul încheierii de ședință din 12.03.2024 care, de altfel, nu a fost recurată.

În ceea ce privește critica, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C.proc.civ., vizând respingerea, de către instanța de apel, a excepției tardivității cererii de apel, Înalta Curte reține că aceasta aduce în discuție o pretinsă încălcare a prevederilor art. 153 alin. 1 pct. 6, art. 166, art. 184 alin. 2 și art. 468 C.proc.civ.

Totodată, Înalta Curte observă că aspectele criticate de reclamantă au făcut obiectul dezlegărilor instanței de apel prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din 12.03.2024 când instanța în temeiul art. 468 și art. 184 alin. 2 C.proc.civ., față de înscrisurile existente la dosarul tribunalului și de modul în care s-a desfășurat procedura de citare și de comunicare în prima instanță, a respins excepția tardivității, invocată de reclamantă, prin întâmpinare, constatând că sentința atacată nu a fost comunicată în mod legal, situația de fapt invocată pe cale de întâmpinare neîncadrându-se în  niciunul dintre cazurile de echipolență prevăzute de lege, împrejurare în raport de care a reținut că nu a început curgerea termenului de apel față de pârât.

De asemenea, Curtea de Apel Timișoara, examinând materialul probatoriu în raport și de susținerile intimatei din întâmpinare, a mai reținut că, în primă instanță, procedura de citare cu pârâtul s-a realizat la domiciliul menționat în cartea de identitate, din județul Caraș-Severin, ȋnsă potrivit mențiunilor din procesul verbal aflat la dosarul de fond, procedura de citare cu pârâtul nu s-a îndeplinit, acesta fiind plecat din țară, fără ca prima instanță să facă demersurile prevăzute de art. 166 și art. 167 C.proc.civ.

A mai constatat că potrivit înscrisurilor depuse în apel, pârâtul a făcut dovada că la momentul soluționării cauzei în prima instanță, în perioada 04.09.2019-04.09.2024, avea stabilită reședința în Belgia, așa cum rezultă din copia e-cardului cu nr.x, unde se impunea a fi citat.

Înalta Curte reține că, în drept, conform art. 87 C.civ., „

Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală.”

Totodată, dispozițiile art. 91 C.civ. prevăd că „

Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate. (2) În lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane. (3) Dispozițiile

alin. (2)

nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reședința a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.”

Conform art. 155 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. care reglementează locul citării, persoanele fizice vor fi citate la domiciliul lor, iar "în cazul în care nu locuiesc la domiciliu, citarea se va face la reședința cunoscută ori la locul ales de ele; în lipsa acestora, citarea poate fi făcută la locul cunoscut unde își desfășoară permanent activitatea curentă".

Pe de altă parte, potrivit art. 166 din același cod „Când comunicarea actelor de procedură nu se poate face deoarece imobilul a fost demolat, a devenit nelocuibil sau de neîntrebuințat ori destinatarul actului nu mai locuiește în imobilul respectiv sau atunci când comunicarea nu poate fi făcută din alte motive asemănătoare, agentul va raporta cazul grefei instanței spre a înștiința din timp partea care a cerut comunicarea despre această împrejurare și a-i pune în vedere să facă demersuri pentru a obține noua adresă unde urmează a se face comunicarea.”

Coroborând aspectele de fapt, astfel cum au fost reținute de instanța de apel, cu dispozițiile legale anterior referite, Înalta Curte constată că soluția respingerii excepției tardivității cererii de apel nu încalcă normele procesuale, contrar susținerilor recurentei-reclamante.

Astfel, orientarea jurisprudențială a instanțelor de judecată cu privire la modalitatea în care se aplică, în practică, aceste prevederi legale este constantă, statuând în sensul că noțiunea de domiciliu se raportează la locuința unde se găsește în fapt acea persoană, și nu corespunde elementelor ce interesează evidența populației, prin raportare la mențiunile din cartea de identitate, care au numai un caracter de evidență a persoanei respective, potrivit art. 91 C.civ., aceasta, întrucât scopul dispozițiilor art. 87 C. civ. este acela ca părțile aflate în litigiu să poată fi înștiințate de existența procesului.

În sprijinul acestei concluzii stă garantarea dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Este evident că reclamantei nu i se poate obiectiv impune să cunoască locul unde pârâtul și-a stabilit "în fapt" locuința statornică la momentul sesizării instanței cu cererea de chemare în judecată.

În ipoteza, însă, în care aceasta ajunge să cunoască "prin alte mijloace" faptul că starea de fapt este diferită decât cea înregistrată la serviciul public local de evidență a persoanelor, devin incidente dispozițiile art. 91 alin. (3) C.civ.

Raportat la circumstanțele factuale ale cauzei, se poate constata că din procesul verbal de înmânare a citației emise de tribunal pentru termenul de judecată din 22.03.2023, rezultă că pârâtul B. nu mai locuia la adresa din județul Caraș Severin, cu care figura în evidențele populației, fiind plecat din țară, dovada de comunicare a sentinței primei instanțe fiind returnată la dosar cu această mențiune, conform dovezii aflate la fila 27, fără ca instanța însă să facă demersurile impuse de dispozițiile art. 166 și art. 167 C.proc.civ.

Conform art. 468 alin.1 C.proc.civ., termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Prin urmare, legiuitorul a condiționat începerea curgerii termenul procedural de 30 de zile pentru exercitarea apelului de comunicarea hotărârii, nevalabilitatea actului de procedură al comunicării hotărârii judecătorești fiind lipsit de aptitudinea de a declanșa, în mod valabil, curgerea termenului de declarare a apelului.

Prin urmare, întrucât comunicarea sentinței civile către pârât a fost viciată, procesul verbal de înmânare fiind restituit cu mențiunea „destinatar plecat din țară”, contrar susținerilor recurentei-reclamante, nu se poate reține că termenul pentru apel s-a împlinit la 26.05.2023, având în vedere că, față de cele anterior relevate, termenul pentru exercitarea apelului nici nu a început să curgă atât timp cât sentința civilă nu a fost comunicată în condiții de legalitate.

În acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanțele interne trebuie să dea dovadă de diligență în ceea ce privește asigurarea informării părților cu privire la termenele de judecată și să își respecte obligația de a le asigura participarea efectivă la proces, în caz contrar, dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa materială esențială - dreptul de acces la un tribunal independent și imparțial, garantat de dispozițiile convenționale ale art. 6 par. 1, putând fi afectat în substanța sa, devenind unul formal și iluzoriu.

În privința susținerii recurentei-reclamante conform căreia termenul pentru exercitarea apelului a început să curgă la data comunicării citației într-un alt dosar, respectiv dosarul nr. x/290/2023 al Tribunalului Caraș Severin, Înalta Curte reține că această afirmație nesocotește, în mod nepermis, dispozițiile din cuprinsul art. 468 alin. 1 C.proc.civ. care prevăd, în mod imperativ, momentul de început al curgerii termenului pentru exercitarea căii de atac ca fiind data comunicării sentinței apelate.

În același sens este și jurisprudența Curții Constituționale. Astfel, în Decizia nr. 512 din 4.07.2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 468 alin. (3) C.proc.civ., instanța de control constituțional a reținut următoarele: "comunicarea reprezintă garanția unui proces echitabil și transparent, scopul acesteia fiind acela ca părțile să ia act de conținutul hotărârii și să-și poată formula, dacă este cazul, criticile împotriva acesteia pe calea apelului sau a recursului, după caz.”

În acest context factual, instanța de control reține că nu sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., constatând că instanța de apel nu a încălcat regulile de procedură privitoare la termenul de declarare a apelului, întrucât pârâtului nu i-a fost legal comunicată sentința tribunalului, la o adresă la care nu mai locuia în fapt, împrejurare ce a condus la amânarea începerii curgerii termenului de apel.

Se reține că recurenta a invocat și critici vizând greșita înlăturare de la aplicare a art.1095 și  urm. C.proc.civ., respectiv, interpretarea greșită a dispozițiilor art.23 lit. c din Regulamentul (CE) nr.2201/2003, circumscrise motivului de recurs prevăzut la art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”, fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Cadrul legislativ prin care este reglementată recunoașterea și executarea pe teritoriul României a hotărârilor judecătorești pronunțate în Spania este reprezentat de Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești (denumit în continuare „Regulamentul”), act normativ ce cuprinde dispoziții uniforme pentru determinarea normelor de competență jurisdicțională între statele membre și care facilitează libera circulație în Uniunea Europeană a hotărârilor judecătorești, a actelor autentice și a acordurilor, stabilind prevederi cu privire la recunoașterea și încuviințarea executării (exequatur) într-un alt stat membru.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în speță, sunt incidente dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, contrar susținerilor recurentei-reclamante, întrucât prin hotărârea a cărei recunoaștere se solicită, pronunțată la data de 29 septembrie 2021, în cauza nr. x/2021 de către de Judecătoria de Primă Instanță și instrucție nr.1 Gernika-UPAD, au fost rezolvate chestiuni de încredințare minori și stabilire obligații de întreținere, instanța de apel apreciind în mod corect inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 1095 C.proc.civ.

Procedând la verificarea deciziei atacate prin prisma modalității de aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat că este incident motivul de refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești în materia matrimonială și a răspunderii părintești prevăzut de art.23 lit.c din Regulament, întrucât pârâtul nu a fost înștiințat efectiv despre desfășurarea procedurii și nici nu i s-a comunicat sentința, reclamanta declarând în procesul din Spania că nu are cunoștință de adresa unde locuiește pârâtul.

Conform art. 23 alin. 1 lit c din Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, un motiv de refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești în materia răspunderii părintești este în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat și astfel încât aceasta să își poată pregăti apărarea, cu excepția cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc.

Din cuprinsul acestor norme regulamentare reiese faptul că se impune instanței căreia i se solicită să recunoască o hotărâre pronunțată într-un alt stat, obligația de a efectua verificări de natură a-i conferi certitudinea respectării dreptului la apărare a pârâtului, care nu a fost prezent la judecata în urma căreia a fost pronunțată respectiva hotărâre, această obligație fiind reflectată și de dispozițiile art.37 alin.2 din Regulament, conform cărora, în cazul în care este vorba de o hotărâre care s-a pronunțat în lipsa părții pârâte, partea care solicită recunoașterea sau încuviințarea executării trebuie să prezinte originalul sau copia certificată a documentului care stabilește că actul de sesizare a instanței sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părții care nu s-a prezentat sau orice document care arată că pârâtul a acceptat hotărârea în mod neechivoc.

Pentru a se constata îndeplinită cerința respectării dreptului la apărare nu este suficientă dovada emiterii unei citații sau a alor înscrisuri de către instanța străină, așa cum susține recurenta-reclamantă, fiind necesar ca pârâtul să fie în realitate înștiințat de proces, prin comunicarea actului de sesizare a instanței sau unui act echivalent. Se reține că la dosar nu au fost depuse dovezile menționate de art.37 alin.2 din Regulament, din care să rezulte că pârâtul a fost înștiințat despre desfășurarea procesului în Spania sau dovada comunicării actului de sesizare către acesta, având în vedere că nu a fost prezent la judecata finalizată prin hotărârea a cărei recunoaștere se solicită, fiind declarat în lipsă, procedura derulându-se în contumacie.

Verificând modalitatea de interpretare și aplicare a acestor dispoziții legale în speță, Înalta Curte constată că, în mod corect, a stabilit instanța de apel că recurenta nu a depus dovezile enumerate în articolul menționat pentru a se putea da o dezlegare favorabilă cererii sale, în sensul recunoașterii în România a hotărârii pronunțate în Spania.

Potrivit mențiunilor cuprinse în hotărârea 29.09.2021, în cauza nr. x/2021 de către de Judecătoria de Primă Instanță și instrucție nr.1 Gernika-UPAD., în procesul derulat în Spania, judecata s-a derulat în absența intimatului despre care reclamanta a declarat că nu cunoaște unde se află.

Sub un alt aspect, se observă că, în speță, nu se regăsește situația de excepție, prevăzută de art.23 lit.c din Regulament, potrivit căruia hotărârea poate fi recunoscută în cazul în care se constată că persoana care nu a fost notificată a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc.

Critica recurentei vizând aplicarea greșită a acestor dispoziții, motivat de faptul că instanța nu a pus în discuție necesitatea de a proba această împrejurare subsumabilă prevederilor art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., nu poate fi primită.

Potrivit regulilor probațiunii, regăsite în cuprinsul art. 249 C.proc.civ., „Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.”. Reiese, așadar, că sarcina probei incumbă celui celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă (

probatio incumbit el qui dicit non qui negat

).

Cum recurenta reclamantă este cea care susține că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc, acesteia îi revine sarcina probei pe acest aspect, potrivit principiului și regulilor probațiunii mai sus menționate.

Instanța de apel, în rejudecare,  a stabilit că actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului care nu s-a prezentat cu prilejul soluționării cererii finalizată prin Sentința nr. 126/2021 pronunțată de Judecătoria de Primă Instanță și instrucție nr.1 Gernika-UPAD.

Cu privire la aceste concluzii nu au fost formulate critici de nelegalitate, ci de netemeinicie care nu pot forma obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel este lipsită de vicii de legalitate și, în baza dispozițiilor art. 496 alin. 1 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii de ședință din 07.05.2024 și a deciziei civile nr. 165 din 14.06.2024 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara–Secția I civilă.

Notă: În același sens, a se vedea și deciziile nr. 389/2021, nr. 1643/2021, nr. 2402/2021 și nr. 2403/2021, pronunțate de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.