Decizia nr. 17/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — Înțelesul noțiunii de „autor” și al sintagmei „titular al dreptului de autor”

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna – Secția civilă, la data de 10.07.2018, reclamanta A. SRL a chemat în judecată pârâta B. SRL, solicitând instanței să dispună în condițiile art. 188 alin. 3 și 4 din Legea nr. 8/1996, raportat la art. 979 C.proc.civ., încetarea provizorie de către pârâtă a utilizării în activitatea sa comercială a lucrării „Raport de evaluare și tratare a riscurilor la securitatea fizică”, copiate fără drept, iar pe fond, a solicitat să se constate dreptul de autor asupra lucrării Raport de evaluare și tratare a riscurilor la securitatea fizică și încălcarea acestui drept de către pârâtă, în principal, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului cauzat, prejudiciu reprezentând triplul sumelor încasate de pârâtă în urma faptei ilicite de încălcare a dreptului de autor, iar în subsidiar, plata sumelor încasate pe nedrept de pârâtă prin utilizarea lucrării copiate fără drept, obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 50.000 lei precum și la scoaterea din circuitul comercial, prin distrugere, a copiilor efectuate ilegal, obligarea pârâtei la publicarea prezentei sentințe, pe cheltuiala sa, într-un ziar de circulație locală și unul de circulație națională. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 188 din Legea nr. 8/1996, art. 1357 și următ. C.civ. I.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Covasna - Secția civilă Prin sentința civilă nr. 25 din 19.01.2023, Tribunalul Covasna - Secția civilă, a hotărât următoarele: a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă prin întâmpinare; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, invocată de pârâtă prin întâmpinare; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta B. SRL; a constatat dreptul de autor al reclamantei A. SRL asupra lucrării „Raport de evaluare și tratare a riscurilor la securitatea fizică” întocmit în baza Contractului de antrepriză seria CVG nr. 5/12.09.2014; a obligat pârâta B. SRL la plata către reclamantă a sumei de 100.000 lei cu titlu de despăgubiri; a dispus obligarea pârâtei la publicarea prezentei sentințe, pe cheltuiala sa, într-un ziar de circulație locală și unul de circulație națională; a respins restul pretențiilor ca neîntemeiate; a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul C. în contradictoriu cu pârâta B. SRL; a obligat pârâta la plata sumei de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta A. SRL și pârâta B. SRL. I.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă Prin decizia civilă nr. 1204/Ap din 12.07.2023, Curtea de Apel Brașov – Secția civilă a admis cererea de apel formulată de apelanta B. SRL, împotriva sentinței civile nr. 25 pronunțate de Tribunalul Covasna - Secția civilă, la data de 19.01.2022; a schimbat în tot sentința apelată, după cum urmează: a admis excepția lipsei calității procesuale active; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta B. SRL, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul C.; a respins cererea pârâtei B. SRL privind obligarea reclamantei A. SRL la plata cheltuielilor de judecată aferente judecății în primă instanță; a respins cererea de apel formulată de apelanta A. SRL împotriva sentinței civile nr. 25, pronunțate de Tribunalul Covasna - Secția civilă, la data de 19.01.2022; a obligat intimata A. SRL să îi plătească apelantei B. SRL suma de 10.150 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1204/Ap/2023 au formulat recurs reclamanta A. SRL și intervenientul C. I.4.1 Recursul formulat de reclamanta A. SRL Prin cererea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel; de asemenea a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul recurs. În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a invocat drept motiv de casare dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., susținând că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, în sensul că a îmbrățișat opinia apelantei-pârâte și a interpretat eronat textul de lege incident, fără a ține seama de toate probele administrate. Recurenta-reclamantă a apreciat că, față de prevederile art.36 C.proc.civ., raportul juridic litigios s-a născut odată cu săvârșirea faptei ilicite, respectiv odată cu copierea și utilizarea fără drept a raportului de evaluare și tratare a riscurilor la securitatea fizică realizat de asociatul reclamantei, C., dar a fost adus la cunoștința publică pentru prima dată de societatea reclamantă prin contractul de antrepriză seria CVG nr. 5/12.09.2014. Astfel, potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, se poate conchide că, cel puțin până la proba contrară, societatea reclamantă este deținătoarea drepturilor de autor în ceea ce privește acest raport. Totodată, se poate observa că există identitate între titularul dreptului și subiectul raportului juridic litigios. S-a mai susținut că societatea reclamantă avea calitate procesuală activă, așa cum temeinic și legal a constatat instanța de fond, întrucât intervenientul accesoriu C. a cedat drepturile de autor în condițiile Legii nr. 8/1996 societății A. SRL, prin contractul de cesiune a drepturilor de autor din data de 01.08.2014. Prin urmare, a învederat că nu va combate raționamentul instanței de apel, referitor la art. 5 din Legea nr. 8/1996, privind opera comună și drepturile de autor în cazul operei comune, precum și la art. 6 din același act normativ, referitor la opera colectivă, întrucât nu sunt în legătură cu cauza. A mai susținut recurenta-reclamantă că instanța de apel a făcut referire la art. 201 lit. b) din Legea nr. 8/1996. Or, și din perspectiva acestui text de lege societatea reclamantă face parte din categoria persoanelor protejate. Instanța de apel a reținut în mod corect că C., în calitate de evaluator atestat, înscris în RNERSF din data de 28.07.2014, la poziția nr. 239, este cel ce a realizat raportul de evaluare și tratare a riscurilor la securitatea fizică a obiectivului Hotel X, întocmit în baza contractului de antrepriza seria CVG nr. 5/12.09.2014, acesta fiind și intervenientul din prezentul dosar, cum de altfel acesta a și susținut în fața instanței de fond și a instanței de apel. Chiar dacă instanța de apel a considerat că societatea nu poate fi titulară de drepturi de autor fără o cesiune (deși nu s-a pus în discuție), totuși și acest aspect este realizat în cauză prin încheierea contractului de cesiune din 01.08.2014. Mai mult, fără societatea reclamantă, intervenientul C. nu ar fi putut, în calitatea sa de expert, să valorifice expertiza în domeniu decât printr-o legătură directă cu societatea, respectiv dacă era angajat sau asociat al acesteia. Expertul nu poate să întocmească documentații în nume personal, așa cum rezultă din legislația care reglementează domeniul, respectiv Legea nr. 333/2003, H.G. nr. 301/2012 și instrucțiunile MAI 9/2013. Se poate observa cu ușurință că în RNERSF, la poziția unde este înscris evaluatorul, este înscrisă și societatea în cadrul căreia acesta își desfășoară activitatea, cu toate datele de identificare. Astfel instanța de apel, cu aplicarea greșită a normei de drept, a admis cererea de apel formulată de apelanta-pârâtă B. SRL și a admis excepția lipsei calității procesuale active invocată de apelanta-pârâtă și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată a reclamantei, ca fiind introdusă de o persoana fără calitate procesuală activă; totodată, a respins cererea de apel formulată de reclamantă și a obligat-o pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru și onorariul de avocat în sumă de 10.150 lei. Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În probațiune, a solicitat încuviințarea probelor aflate la dosar, precum și încuviințarea probelor pe care le depune în condițiile art. 492 C.proc.civ., anexând recursului copie conformă cu originalul a contractului de cesiune a drepturilor de autor din data de 01.08.2014. În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8, art. 492 și art. 497 C.proc.civ.. I.4.2 Recursul formulat de intervenientul C. Prin cererea formulată, recurentul-intervenient a solicitat casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru soluționarea apelului reclamantei A. SRL și a restului motivelor de apel ale pârâtei B. SRL. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată aferente. În susținerea recursului său, recurentul-intervenient a învederat că instanța de apel a admis apelul pârâtei reținând că „Art. 3 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, stabilește că este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera, iar în alin. 2 al aceluiași articol menționează că, în cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecția acordată autorului persoanele juridice și persoanele fizice, altele decât autorul, în timp ce la alin. 3 al amintitului articol se face referire la posibilitatea transmiterii, în condițiile legii, a calității de subiect al dreptului de autor. Conform art. 4 alin. 1 din aceeași lege este prezumat a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștință publică.” Or, față de această constatare și ținând cont de data la care societatea reclamantă a adus la cunoștință publică lucrarea Raport de evaluare conform contractului de antrepriză seria CVG nr. 5/12.09.2014, instanța de apel trebuia să admită apelul societății reclamante și să respingă integral apelul pârâtei. Pentru a dovedi calitatea sa de asociat în cadrul societății reclamante, recurentul-intervenient a învederat că a anexat cererii de recurs certificatul constatator nr. 200717/14.02.2024. Nici Legea nr. 333/2003 și nici Instrucțiunile nr. 9/2013 privind efectuarea analizelor de risc la securitatea fizică a unităților ce fac obiectul Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, nu prevăd obligația existenței unui contract de muncă sau de colaborare cu persoana juridică titulară a contractelor de prestări servicii încheiate cu beneficiarii finali ai Rapoartelor de evaluare. Recurentul-intervenient a mai susținut că instanța de apel a reținut că împrejurarea că intervenientul accesoriu are calitatea de asociat în cadrul societății reclamante nu îi conferă acestei persoane juridice calitatea de autor al lucrării în discuție, nici în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. 3 din Legea nr. 8/2006, deoarece nu s-a făcut dovada transmiterii, în condițiile legii, a acestui drept, reținerile primei instanțe sub aspectul cesionării dreptului de către intervenient în favoarea reclamantei nefiind susținute de probele administrate în cauză. Or, nici la fond și nici în apel nu s-a pus în discuție dacă s-a realizat transmiterea dreptului de autor de la intervenient la societatea reclamantă. Prin urmare, acest aspect este străin de natura prezentei spețe. În realitate, între intervenient și societatea reclamantă a fost încheiat contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor din 01.08.2014. Așa cum reiese din Registrul Național al Evaluatorilor de Risc la Securitate Fizică, intervenientul, în calitate de evaluator atestat, este înscris din data de 28.07.2014 la poziția nr. (...), fiind persoana care a realizat raportul de evaluare și tratare a riscurilor la securitatea fizică a obiectivului Hotel X, în baza contractului de antrepriza seria CVG nr. 5/12.09.2014. Aceeași poziție din Registrul Național al Evaluatorilor de Risc la Securitate Fizică cuprinde și reclamanta A. SRL ca persoană juridică în cadrul căreia intervenientul își desfășoară activitatea, fiind evident că autoritatea publică care autorizează înscrierea experților în Registru a recunoscut și autorizat ca lucrările să fie aduse la cunoștința publicului de către reclamantă. Înscrierea reclamantei în Registrul Național al Evaluatorilor de Risc la Securitate Fizică nu este condiționată de existența unui raport de muncă sau de colaborare, fiind evident că intervenientul a realizat Raportul de evaluare pentru reclamanta A. SRL, în desfășurarea activității comerciale a acesteia. În calitate de asociat al societății reclamante, recurentul-intervenient poate presta orice tip de activități pentru persoana juridică în cauză, fără a fi necesară existența unor raporturi contractuale. De altfel, un expert înscris în Registrul Național al Evaluatorilor de Risc la Securitate Fizică nu poate valorifica un raport de evaluare decât printr-o formă autorizată de desfășurare a activității comerciale, respectiv societate comercială sau PFA, persoană juridică titulară de drepturi patrimoniale. În acest sens se interpretează și dispozițiile art. 4 alin. 3 din Instrucțiunile nr. 9/2013 privind efectuarea analizelor de risc la securitatea fizică a unităților ce fac obiectul Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, potrivit cărora „procesul de efectuare a analizei de risc începe după semnarea contractului de prestări de servicii dintre beneficiar și prestator (...)” (deci nu experți). În condițiile în care beneficiile aferente contractelor de presări servicii aparțin societății reclamante, este evident că reclamanta deține calitate procesuală în prezenta cauză, instanța aplicând evident greșit dispozițiile art. 36 C.proc.civ.. Pe de altă parte, instanța de apel a interpretat vădit eronat dispozițiile art. 2 alin. 3 din Instrucțiunile nr. 9/2013 afirmând că intimata-reclamantă A. SRL nu este o structură de specialitate, deoarece textul legal prevede că „adoptarea măsurilor de securitate prevăzute la alin. (1) se realizează în conformitate cu analiza de risc efectuată de unitate prin structuri de specialitate...”. Deci, fiecare din unitățile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 333/2003 își poate organiza departamente interne în cadrul cărora să își desfășoare activitatea un expert înregistrat în RNERSF, fiind evident că nu poate fi pusă în discuție în cazul externalizării serviciului de evaluare prin încheierea unui contract de prestări servicii. Totodată, fără să precizeze temeiul de fapt sau legal, instanța de apel consideră eronat că, dacă ar fi avut angajați sau colaboratori înregistrați în RNERSF, societatea poate fi titulară a drepturilor de autor asupra unui Raport de evaluare, însă, dacă un asociat în societatea reclamantă are calitatea de expert înregistrat în RNERSF, societatea nu ar putea fi titulară de drepturi de autor. Or, sub acest aspect hotărârea instanței de apel nu este motivată, fiind astfel incidente dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.. Recurentul-intervenient a susținut că este corect punctul de vedere al instanței de fond, care a reținut că raportul de evaluare și tratare a riscurilor la securitatea fizică reprezintă o creație intelectuală ce intră sub protecția dreptului de autor, precum și că reclamanta are calitate procesuală activă să solicite constatarea dreptului său de autor, întrucât opera a fost comercializată și adusă la cunoștința publică de către societatea reclamantă. A mai susținut că Raportul de evaluare obiect al contractului de antrepriză seria CVG nr. 5/12.09.2014 a fost adus la cunoștința publică sub numele reclamantei, raportat la dispozițiile imperative ale art. 4 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, precum și ale art. 3 alin. 3 și 4 din Legea nr. 8/1996. De altfel, prin similitudine, practica judiciară a stabilit că situațiile în care persoanele fizice sau juridice străine pot invoca prevederile legale în această materie se desprind din art. 202 (vechiul art. 147) din Legea nr. 8/1996. În susținerea argumentelor, recurentul-intervenient a invocat și Convenția de la Berna privind operele literare si artistice, ratificată (în ultima ei formă revizuită de la Paris) de statul român prin Legea nr. 77/1998, care obligă statele semnatare la protejarea reciprocă a drepturilor de autor asupra „tuturor lucrărilor din domeniul literar științific și artistic, oricare ar fi modul sau forma de exprimare” (art. 2 alin. 1 din Convenție), opere enumerate ulterior în mod exemplificativ, și nu limitativ. În probațiune, a solicit administrarea probei cu înscrisuri, sens în care a anexat certificatul constatator nr. 200717/14.02.2024. În drept, și-a întemeiat recursul pe dispozițiile legale menționate în cuprinsul acestuia. I.

Apărările formulate I.5.1 Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă B. SRL Prin întâmpinarea formulată la cererile de recurs, intimata-pârâtă B. SRL a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică, precum și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă, intimata-pârâtă a susținut că deși s-a invocat încălcarea normelor de drept material, aceste norme nu au fost indicate. De asemenea, contractul de cesiune din data de 01.08.2014, atașat cererii de recurs, a fost depus pentru prima dată la dosar în faza recursului, sens în care intimata-pârâtă înțelege să conteste acest înscris, apreciind că a fost întocmit pro causa , înscrisul respectiv fiind scris cu caracterele folosite la redactarea recursului, deși se susține că este întocmit în data de 01.08.2014. Totodată, în vederea verificării autenticității respectivului înscris și a datei la care acesta a fost încheiat, intimata-pârâtă a solicitat să i se pună în vedere recurentei-reclamante să depună la dosar originalul contractului de cesiune menționat, precum și registrul societății în care acest contract a fost înregistrat în anul 2014. A mai susținut că respectivul contract nu poartă niciun număr de înregistrare, situație care creează premisa că acesta a fost întocmit pro causa , întrucât nu respectă standardele obișnuite pentru acte juridice valabile. În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-intervenient, intimata-pârâtă a susținut că acesta este motivat în esență de faptul că între reclamantă și intervenient a fost încheiat contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor din data de 01.08.2014, contract care a fost depus pentru prima dată în prezenta cale de atac. Intimata-pârâtă a arătat că își menține în integralitate cererea de înscriere în fals cu privire la contractul de cesiune din data de 01.08.2014. În ceea ce privește celelalte mențiuni din recursul formulat de intervenient, intimata-pârâtă a susținut că nu sunt incidente în cauză, motiv pentru care nu va face nicio referire la acestea. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, așa cum a solicitat și prin cererea de apel pe a redat-o în continuare în cererea de recurs. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 206-209 C.proc.civ.. În probațiune, a solicitat proba cu înscrisuri, sens în care a solicitat obligarea recurenților să depună la dosar originalul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor din 01.08.2014 și Registrul de înregistrări intrări-ieșiri documente din anul 2014 al reclamantei; de asemenea a solicitat efectuarea unei expertize grafologică pentru stabilirea autenticității și datei întocmirii contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale din data de 01.08.2014. I.5.2 Întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă la recursul declarat de intervenient Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 09.04.2024, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului formulat de intervenientul C., susținând că achiesează la cererile formulate de acesta. I.5.3 Întâmpinarea formulată de recurentul-intervenient la recursul declarat de reclamantă Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 29.04.2024, recurentul-intervenient a solicitat admiterea recursului formulat de reclamantă, susținând că își însușește în totalitatea cererea și motivele de recurs ale acesteia. I.5.4 Răspunsul formulat de recurenta-reclamantă la întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă La data de 11.04.2024, recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă, prin care a solicitat admiterea recursului, având în vedere că apărările intimatei-pârâte sunt neîntemeiate. Se reiterează susțineri expuse și în cererea de recurs. În ceea ce privește probele propuse de intimata-pârâtă prin întâmpinare, recurenta-reclamantă solicită încuviințarea probei cu înscrisuri și respingerea probei cu expertiza grafologică ca nefiind necesară și utilă soluționării cauzei. Recurentul-intervenient nu a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prealabil, Înalta Curte reține că, în speță, criticile formulate de către cei doi recurenți sunt în mare parte similare, astfel că, va proceda la o analiză comună a acestora. Invocând incidența cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenții critică hotărârea instanței de apel pe motiv că au fost aplicate greșit normele de drept material reprezentate de art. 3 și art. 4 alin. 1 din Legea nr. 8/1996 atunci când a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active. Sub aspectul calității procesuale active, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat această chestiune prin raportare la ipotezele reglementate de art. 5, art. 6 alin. 1 și 2, art. 4 alin. 1 și art. 3 alin. 3 din Legea nr. 8/1996, respectiv a verificat dacă sunt îndeplinite condițiile în care aceasta putea avea calitatea de autor sau de titular al dreptului de autor. Astfel, pentru a infirma calitatea procesuală activă a reclamantei, în cadrul situației de fapt stabilite în temeiul probelor administrate și interpretării acestora, de care prezenta instanță de recurs este ținută în mod obligatoriu, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului său jurisdicțional, configurate prin art. 483 alin. 3 C.proc.civ. și art. 488 din același Cod, instanța de apel a reținut că „Raportul de evaluare și tratare a riscurilor la securitatea fizică a obiectivului Hotel X, întocmit în baza Contractului de antrepriză seria CVG nr. 005/12.09.2014, pentru beneficiarul SC Y. SRL, a fost realizat integral de către intervenientul C., în calitate de evaluator atestat în acest sens, înscris în Registrul Național al Evaluatorilor la Risc la Securitate Fizică în data de 28.07.2014, intervenientul fiind cel care a conceput, redactat și semnat lucrarea, în calitate de evaluator atestat, după cum însuși acesta a susținut prin cererea de intervenție.” A mai reținut că „astfel de lucrări (rapoarte) de evaluare și tratare a riscurilor la securitatea fizică se puteau realiza numai de structurile de specialitate sau experții abilitați, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. 3 și 4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor adoptate prin HGR 301/2012, precum și că analizele de risc se efectuează de experți înscriși în RNERSF care trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 8 alin. 2 din Instrucțiunile nr. 9 din 01.02.2013 privind efectuarea analizelor de risc la securitatea fizică a unităților ce fac obiectul Legii nr. 333/2003.” De asemenea, a constatat instanța de apel că „reclamanta nu este o structură de specialitate, nu are angajați experți abilitați să realizeze astfel de evaluări și nici nu îndeplinește cerințele impuse de art. 8 alin. 2 din Instrucțiunile nr. 9 din 01.02.2013 privind efectuarea analizelor de risc la securitatea fizică a unităților ce fac obiectul Legii nr. 333/2003, pentru a putea efectua analize de risc, precum și că nu ar avea angajați sau colaboratori înregistrați la RNERSF care, sub coordonarea, direcția, îndrumarea, responsabilitatea și sub numele său să fi procedat la întocmirea lucrării.” A apreciat că „reclamanta nu poate beneficia de recunoașterea calității de autor și subsecvent de protecția prevăzută de Legea nr. 8/1996, deoarece lucrarea în discuție nu este rezultatul muncii de creație a mai multor persoane având calitatea de experți înscriși în RNERSF, nu este o lucrare colectivă, realizată sub responsabilitatea și sub numele (denumirea) reclamantei, prin contribuțiile personale ale mai multor coautori, formând astfel un tot unitar, fără a fi posibil, dată fiind natura lucrării, să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create, ci a fost realizată exclusiv de către o singură persoană, intervenientul, fără nicio altă contribuție din partea altor persoane fizice, aspect confirmat de către acesta și reținut și de către prima instanță.” Tot în urma administrării probatoriului încuviințat, instanța de apel a reținut că „Raportul de evaluare și tratare a riscurilor la securitatea fizică, întocmit în baza Contractului de antrepriză seria CVG nr. 005/12.09.2014, a fost conceput și întocmit exclusiv de către persoana fizică autorizată în acest sens, intervenientul accesoriu C., acesta putând, eventual, pretinde un drept de autor, iar faptul că acesta are calitatea de asociat în cadrul societății reclamante, nu îi conferă acesteia din urmă calitatea de autor al respectivei lucrări, întrucât nu s-a făcut dovada transmiterii, în condițiile legii, a acestui drept, reținerile primei instanțe sub aspectul cesionării dreptului de către intervenient în favoarea intimatei-reclamante, nefiind susținute de probele administrate în cauză.” Pe calea recursului, recurenții nu au înțeles să combată raționamentul instanței de apel referitor la art. 5 și art. 6 din Legea nr. 8/1996, însăși recurenta-reclamantă precizând în mod expres că nu înțelege să critice aplicarea acestor dispoziții legale, întrucât, în opinia sa, ele nu au legătură cu cauza. Or, având în vedere că părțile recurente au înțeles să nu combată raționamentul instanței de apel cu privire la cele două texte de lege anterior menționate, referitoare la opera comună și opera colectivă, prezenta instanță de recurs nu va supune analizei interpretarea acestor texte de lege de către prima instanță de control judiciar, nefiind legal învestită cu o astfel de critică care să privească din această perspectivă decizia atacată. Însă, în ceea ce privește dispozițiile art. 3 alin. 1 și 2 și art. 4 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, recurenții au apreciat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a acestor texte de lege, în dezvoltarea acestei critici, învederând că recurenta-reclamantă A. SRL are calitate procesuală activă în cauză, întrucât Raportul de evaluare și tratare a riscurilor la securitatea fizică a fost realizat de asociatul acesteia, C., și a fost adus la cunoștința publică pentru prima dată de societatea reclamantă, aceasta din urmă fiind deținătoarea drepturilor de autor în ceea ce privește lucrarea în discuție, între titularul dreptului și subiectul raportului juridic litigios, existând identitate. În susținerea acestei critici, recurenții au mai învederat că C. i-a cedat societății reclamante drepturile de autor în condițiile Legii nr. 8/1996 prin contractul de cesiune a drepturilor de autor din data de 1 august 2014, precum și că beneficiile aferente contractelor de prestări servicii aparțin societății reclamante. Aceste susțineri referitoare la statuarea potrivit căreia recurenta-reclamantă are calitate procesuală activă în cauza de față sunt nefondate. Calitatea procesuală presupune o suprapunere între calitățile formale de reclamant, respectiv de pârât și calitatea de subiect activ, respectiv de subiect pasiv în raportul juridic litigios, astfel cum acesta este afirmat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, respectiv cum acesta este dedus judecății, așa cum prevede art. 36 teza I C.proc.civ.. Apreciind asupra susținerilor recurenților, în sensul aplicării greșite a dispozițiilor art. 3 alin. 1 și 2 din Legea nr. 8/1996, Înalta Curte reține că potrivit alin. 1 al textului de lege anterior amintit, este autor persoana fizică sau persoanele fizice care a/au creat opera, iar potrivit normei reglementate de dispozițiile alin. 2 al aceluiași text din Legea nr. 8/1996, care are în vedere calitatea de titular al dreptului de autor, persoanele juridice sau alte persoane fizice decât autorul pot beneficia de această calitate, putând deveni titulari ai dreptului de autor în condițiile și cazurile expres prevăzute de lege. Calitatea de „autor” și calitatea de „titular al dreptului de autor” sunt două concepte distincte. Astfel, calitatea de autor izvorăște din faptul creării operei și de îndată ce opera a luat o formă concretă, chiar dacă nu este încă terminată, cel care a creat-o dobândește calitatea de autor. Numai o persoană fizică poate avea calitatea de autor, nu și o persoană juridică, aceasta din urmă fiind o creație a dreptului, o abstracție juridică, fără o existență concretă, fizică, care, prin definiție, este lipsită de atributele necesare realizării unei creații a spiritului, atribute specifice oamenilor (de ex. inteligență, simțăminte, imaginație, sensibilitate, putere creatoare, facultatea de a gândi, de a formula idei și concepte și de a le exprima într-o formă personală, originală, etc.) Persoana juridică este incapabilă, prin natura sa, să creeze opere, întrucât nu își poate exprima personalitatea într-o operă, neputând fi, așadar, originală în sensul dreptului de autor. Autorul dobândește, prin faptul creației și în puterea legii, calitatea de subiect al dreptului de autor, noțiunea de „autor” fiind o chestiune de fapt, calitatea de autor izvorând dintr-un fapt juridic, pe când noțiunea de „titular al dreptului de autor” este o problemă de drept, calitatea de subiect al dreptului de autor izvorând din lege sau dintr-un act juridic. Însăși Convenția de la Berna, în mod constant, în litera și spiritul său, a recunoscut și limitat calitatea de autor numai creatorului persoană fizică. De asemenea, rezultă cu claritate din dispozițiile Convenției de la Berna că autorul este titularul originar al drepturilor economice asupra operei pe care a creat-o, deși acestea din urmă pot fi transferate pe cale contractuală sau altfel altor persoane și fără excepția limitată din art. 14bis, parag. 2, considerând că atribuirea calității de titular al drepturilor economice altor persoane decât creatorul nu ar putea avea ca efect extinderea la aceștia din urmă a calității de autor. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștința publică. Acest text de lege instituie o prezumție relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrară, ce se poate face prin orice mijloc de probă, deoarece crearea operei, act din care decurge calitatea de autor, este un fapt, un act material. La rândul său, autorul contestat, beneficiar al prezumției, va putea dovedi, prin orice mijloc de probă, că este autorul operei în litigiu. În speța pendinte , pe baza materialului probator al cauzei și raportat la situația de fapt stabilită pe baza acestuia, asupra căreia instanța de recurs nu poate face aprecieri proprii, cum s-a subliniat deja, instanța de apel a reținut că lucrarea în discuție - Raportul de evaluare și tratare a riscurilor la securitatea fizică întocmit în baza Contractului de antrepriză seria CVG nr. 005/12.09.2014 – a fost concepută și întocmită exclusiv de persoana fizică autorizată în acest sens, C. Acest aspect nu mai poate fi reanalizat în prezenta cale extraordinară de atac, în cadrul căreia nu este posibilă cenzurarea stabilirii situației de fapt de către instanța devolutivă a fondului, controlul de legalitate exercitându-se prin raportare la situația de fapt stabilită în mod suveran de instanțele devolutive. Așadar, de vreme ce s-a reținut în fapt că Raportul de evaluare și tratare a riscurilor la securitatea fizică întocmit în baza Contractului de antrepriză seria CVG nr. 005/12.09.2014 a fost conceput și întocmit exclusiv de persoana fizică autorizată în acest sens, C., și cum calitatea de subiect al dreptului de autor se poate transmite în condițiile legii, astfel cum stipulează alin. 3 al art. 3 din Legea nr. 8/1996, recurenta-reclamantă trebuia să facă dovada cesiunii dreptului de autor în persoana sa. Aceasta, întrucât procesul civil este, de regulă, un proces al intereselor private, astfel că părțile au interesul de a-și proba pretențiile și apărările. Corelativ, recurenta persoană juridică nu poate invoca în beneficiul să nici prezumția rezultată din art.4 al Legii nr. 8/1996, deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, numai o persoană fizică poate deține calitatea de autor. Cu privire la chestiunea depunerii în etapa recursului, pentru prima dată în cursul procesului ce a debutat la data de 10.07.2018, a unui contract de cesiune încheiat între reclamantă și intervenient, recurenții au susținut că instanța de apel nu a pus în discuția părților realizarea transmiterii dreptului de autor de la intervenient la societatea reclamantă, ceea ce – în teza lor – nu a făcut necesară administrarea acestei probe la un moment anterior. Această critică, ce poate fi analizată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ. – cu referire la art.14 C.proc.civ. și totodată la limitele învestirii instanței de apel, art.476-478 C.proc.civ. – este nefondată. Astfel, instanța de recurs constată, în primul rând, că prin cererea de apel (punctele 1 și 2), apelanta-pârâtă a arătat că reclamanta nu poate avea calitatea de autor și nu se poate prevala de prezumția reglementată de art.4 din Legea nr.8/1996 și totodată că nu s-a dovedit în cauză transmiterea de la intervenient sau de la o altă persoană salariată a reclamantei către aceasta din urmă a drepturilor de autor asupra operei în discuție. Odată ce această chestiune a fost adusă în discuție prin cererea de apel, ea făcea obiectul învestirii instanței de prim control judiciar și oricare dintre părțile interesate – în speță reclamanta și intervenientul – puteau să o combată adecvat, atât prin argumente dezvoltate în apărare, prin întâmpinare, cât și prin probe cerute prin același act de procedură, cu respectarea exigențelor art.478 alin.2 C.proc.civ. De aceea, nu era cerută instanței de apel o punere în discuție distinctă a existenței unui act de transmisiune între reclamantă și intervenient; dimpotrivă, dacă acesta a existat din anul 2014, cum se pretinde, exercitarea cu bună credință a drepturilor procesuale (prevăzută de art.12 C.proc.civ.), diligența rezonabilă ce poate fi arătată de un reclamant în conducerea propriului proces și totodată sfera chestiunilor de fapt și de drept ce se dezbăteau în apel impuneau ca existența acestui act să fie cel puțin menționată în apărările formulate și succesiv probată în fața instanței de apel. De aceea, se observă în al doilea rând că în fața instanței de apel nu au fost solicitate probe în acest sens. Astfel, la termenul din 16.06.2023, când pricina a fost reținută spre soluționare, reprezentantul apelantei-reclamante a susținut că nu are înscrisuri noi de administrat în apel. Acest aspect a fost consemnat în încheierea de dezbateri de la respectivul termen de judecată, instanța reținând următoarele: „Instanța constată că prin cererile de apel și prin întâmpinare s-a solicitat proba cu înscrisuri. Reprezentanții părților prezente (avocat Z. pentru apelanta-reclamantă A. SRL și avocat W. pentru apelanta-pârâtă B. SRL – nota instanței de recurs) precizează că nu au înscrisuri noi în apel. Instanța respinge proba cu înscrisuri solicitată de părți în apel, întrucât nu s-au depus la dosar înscrisuri noi”. Așa cum rezultă foarte clar din redactarea art. 254 alin. 5 teza a II-a C.proc.civ., precum și din alin. 6 al aceluiași articol, ordonarea de probe din oficiu nu este o obligație pentru judecător, ci doar o facultate, astfel că părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Așa fiind, obligația părților de a-și proba pretențiile și apărările primează față de facultatea judecătorului de a ordona probe din oficiu, fiind posibil ca instanța să soluționeze cauza numai prin raportare la probele propuse de părți. De altfel, instanța de apel nici nu putea ordona depunerea la dosar a unui înscris ce consemna încheierea unui act juridic civil a cărui existență nu i-a fost făcută cunoscută. În consecință, cum recurenții nu s-au apărat în fața instanței de apel prin invocarea existenței unui contract de cesiune încheiat anterior formulării cererii de chemare în judecată și totodată nici nu au propus în condițiile legii probe în dovedirea unei atare împrejurări, aceștia nu pot imputa instanței de apel, în recurs, omisiunea de a pune în discuția părților acest aspect, iar critica analizată sub cazul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ. este nefondată. Totodată, în prezenta cale de atac recurenții nu se pot prevala în scopul constatării nelegalității deciziei recurate de un înscris (contractul de cesiune a dreptului de autor din 1 august 2014) care exista la data soluționării pricinii atât în primă instanță, cât și în apel. Aceasta întrucât, fiind o instanță de control, iar nu de judecată în fond, instanța de recurs verifică hotărârea atacată pe baza probelor administrate la fond și, având în vedere că recursul nu are efect devolutiv, instanța de recurs nu judecă pricina, ci controlează legalitatea hotărârii instanței de fond. Așa fiind, Înalta Curte apreciază că înscrisul reprezentând contract de cesiune a dreptului de autor din 1 august 2014, de care recurenții se prevalează în prezenta cale de atac, nu vizează nici susținerea sau combaterea celuilalt motiv de recurs invocat, respectiv cazul de casare reglementat de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., care nu privește netemeinicia, ci exclusiv interpretarea sau aplicarea greșită a regulilor de drept material faptelor stabilite în mod suveran de instanțele de fond. Acest înscris privește fondul cauzei, iar examinarea situației de fapt scapă controlului instanței de recurs, astfel cum s-a menționat supra . În ceea ce privește critica subsumată cazului de casare reglementat de dispozițiile art.488 alin.1 pct.6 C.proc.civ., invocată de recurentul-intervenient, potrivit căreia hotărârea atacată este nemotivată sub aspectul că, fără să precizeze temeiul de fapt sau legal, instanța de apel a considerat eronat că dacă societatea reclamantă ar fi avut angajați sau colaboratori înregistrați la RNERSF, aceasta ar fi putut fi titulară a drepturilor de autor asupra unui raport de evaluare, însă dacă un asociat în societatea reclamantă are calitatea de expert înregistrat în RNERSF, societatea nu ar putea fi titulară a dreptului de autor, Înalta Curte constată că această critică nu este însoțită de argumente concrete care să identifice aspectele ce lipsesc din motivarea instanței de apel, în condițiile în care examinarea formală a deciziei recurate relevă existența unei construcții faptice și logico-juridice ce justifică soluția, astfel încât o eventuală nemotivare a acesteia trebuie să fie concretizată. Nici aserțiunea potrivit căreia recurenta-reclamantă face parte din categoria persoanelor protejate menționate în dispozițiile art. 201 lit. b) din Legea nr. 8/1996 și nici susținerea recurentului-intervenient potrivit căreia instanța de apel a interpretat vădit eronat dispozițiile art. 2 alin. 3 din Instrucțiunile nr. 9/2013 nu pot fi supuse controlului de legalitate al instanței de recurs, având în vedere că în dezvoltarea acestora nu se aduc critici concrete de nelegalitate, aceste texte legale fiind formal invocate. Scapă controlului instanței de recurs și susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora „fără societatea A. SRL, intervenientul C. nu ar fi putut în calitatea sa de expert să valorifice expertiza în domeniu decât printr-o legătură directă cu societatea, respectiv dacă este angajat sau asociat al acesteia”, „expertul nu poate întocmi documentații în nume personal, așa cum rezultă din legislația care reglementează domeniul, Legea nr. 333/2003, HG nr. 301/2012 și instrucțiunile MAI 9/2013”, „putem lesne observa că în RNERSF, la pozița unde este înscris evaluatorul este înscrisă și societatea în cadrul căreia acesta își desfășoară activitatea cu toate datele de identificare”, precum și susținerile recurentului-intervenient, potrivit cărora nici dispozițiile Legii nr. 333/2003 și nici Instrucțiunile nr. 9/2013 nu prevăd obligația existenței unui contract de muncă sau de colaborare cu persoana juridică titulară a contractelor de prestări servicii încheiate cu beneficiarii finali ai rapoartelor de evaluare, că atât el, cât și societatea recurentă-reclamantă sunt înscriși în Registrul național al evaluatorilor de risc la securitate fizică, fiind evident că autoritatea publică care autorizează înscrierea experților a recunoscut și autorizat ca lucrările să fie aduse la cunoștința publicului de către reclamantă, că este evident că a realizat Raportul de evaluare pentru societatea reclamantă în desfășurarea activității comerciale a acesteia, că în calitate de asociat al societății reclamante poate presta orice tip de activități pentru persoana juridică în cauză, fără a fi necesară existența unor raporturi contractuale. Toate aceste susțineri constituie critici de netemeinicie, iar nu veritabile critici de nelegalitate apte de cenzură în prezenta cale de atac. Acestea privesc situația de fapt stabilită în temeiul probelor administrate și interpretării acestora, operațiune ce este sustrasă controlului de legalitate în recurs. Rezultatul la care ultima instanță de fond ajunge sub aspectul faptelor constatate nu poate fi criticat în calea extraordinară de atac, întrucât excedează dispozițiilor art.488 C.proc.civ. În concluzie, constatând legalitatea hotărârii recurate, în temeiul art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. SRL și de recurentul-intervenient C.