Decizia nr. 582/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — Imobil restituit în natură. Contract de concesiune

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a civilă, în data de 22.10.2014, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei societatea B. SA la plata sumei de 50.000 euro, sumă estimativă (respectiv 220.850 lei, calculată la cursul euro de 4.417 lei/euro), reprezentând valoarea lipsei de folosință a imobilului-teren în suprafață de 187,26 mp, proprietatea sa, situat în București, de la data de 22.10.2011 și până la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, respectiv obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate prevederile art. 1349 și art. 1357 C.civ. Pârâta B. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, și cerere de chemare în garanție a Municipiului București si a Consiliului General al Municipiului București, pentru ca, în situația în care pârâta ar cădea în pretenții, să fie obligați chemații în garanție să suporte sumele de bani pretinse de reclamantă. Prin încheierea de ședință din 11.06.2015, Tribunalului București - Secția a V-a civilă a admis în principiu cererea de chemare în garanție.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 1564 din 22.12.2016, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a chemaților în garanție Municipiul București, prin Primar General, și Consiliul General al Municipiul București, ca nefondată; a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, ca nefondată; a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată; a obligat-o pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 19.182,8 lei către pârâta B. SA.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 441/A din 02.05.2018, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă; a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis excepția prescripției și a respins, ca atare, acțiunea reclamantei sub aspectul faptei ilicite a construirii; a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție a pârâtei; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 8.566 lei, reprezentând taxe judiciare timbru aferente cererii de chemare în garanție; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate; a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulate în apel de către reclamantă, ca nefondată, și a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 10.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecății în apel.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 907 din 15.05.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție -Secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta B. SA împotriva deciziei, pe care a casat-o, și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București în cel de-al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 316/A din 23.02.2021, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins cererea precizatoare formulată la termenul din 19.01.2021, ca inadmisibilă; a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă B. SA împotriva sentinței nr. 1564/2016 pronunțate de Tribunalul București - Secția V-a civilă, ca nefondat; a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 1564/2016 pronunțate de Tribunalul București - Secția V-a civilă, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată la data de 13.09.2016, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 111.053 euro (echivalentul sumei de 496.052 lei), reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului; a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 31.317 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cel de-al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 1105 din 18.05.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a admis recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva deciziei, pe care a casat-o, în parte, sub aspectul soluției date apelului declarat de pârâta SC B. SA, și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel, pentru soluționarea cererii de chemare în garanție; a obligat-o pe recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 8.787,56 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București în cel de-al treilea ciclu procesual Prin decizia nr. 1061/A din 20.09.2023, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul pârâtei B. SA împotriva sentinței, în contradictoriu cu intimații-chemați în garanție Municipiul București, prin Primar General, și Consiliul General al Municipiului București, iar, în soluționarea cererii de chemare în garanție a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a chematului în garanție Consiliul General al Municipiului București și a respins cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu acest pârât, pentru lipsa capacității sale procesuale de folosință; a admis cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, pe care l-a obligat să plătească pârâtei suma de 111.053 euro (echivalentul sumei de 496.052 lei) și suma de 40.104,56 lei, cu titlu de pretenții admise reclamantei în soluționarea cererii principale; l-a obligat pe chematul în garanție Municipiul București să plătească pârâtei B. SA suma de 90.806,48 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate de aceasta din urmă în prezenta cauză; a luat act de rezervarea dreptului de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată de către chematul în garanție Municipiul București.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal chematul în garanție Municipiul București, prin Primar General, iar, în data de 13.03.2024, pârâta B. SA a formulat recurs incident împotriva aceleiași decizii. i. În ceea ce privește recursul principal formulat de către chematul în garanție Municipiul București, prin Primar General: Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., recurentul-chemat în garanție a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce privește soluția de admitere a cererii de chemare în garanție a Municipiului București și de admitere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată. Printr-o primă critică, întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art.488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurentul a invocat că decizia atacată este nemotivată, prin aceea că instanța de apel nu a răspuns apărărilor formulate de Municipiul București pentru respingerea cererii de chemare în garanție formulate prin concluziile scrise depuse în data de 15.09.2023, respectiv că instanța de apel nu a arătat în ce mod sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale pentru răspunderea locatorului pentru evicțiunea provenind din fapta terțului. În dezvoltarea acestui prim motiv de recurs, recurentul a făcut trimitere la literatura de specialitate și la jurisprudență, în ceea ce privește standardul de motivare al hotărârilor judecătorești, pentru ca ulterior să concluzioneze că decizia atacată nu este motivată având în vedere că instanța de apel nu a analizat în mod efectiv apărările pe care le-a formulat. Printr-o altă critică, întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentul a afirmat că instanța de apel a încălcat regulile de drept care stabilesc remediile procesuale disponibile pe care titularul locațiunii le are în ipoteza în care a fost tulburat în deplina și liniștita sa folosință de către un terț. A arătat recurentul că, în temeiul dispozițiilor art. 1.426 - 1.428 C.civ. 1864 referitoare la garanțiile pe care locatorul le datorează locatarului, aplicabile și în situația garanțiilor concedentului față de concesionar, doctrina a recunoscut în mod unanim că locatarul are dreptul la două remedii alternative, respectiv poate solicita rezilierea contractului de locațiune dacă evicțiunea este totală ori, dacă este parțială, iar continuarea contractului nu mai prezintă interes pentru acesta, poate opta pentru menținerea contractului, cu o reducere proporțională a prețului locațiunii, acestea fiind, așadar, posibilitățile pe care titularul locațiunii le are în ipoteza în care a fost tulburat în deplina și liniștita sa folosință de către un terț. Or, pârâta B. SA nu a apelat la niciunul din aceste mecanisme, solicitând doar repararea întregului prejudiciu la care a fost obligată față de reclamantă. Însă, potrivit dispozițiilor legale incidente, cele două posibilități evocate sunt singurele prin care locatorul (în speță concedentul) poate repara o eventuală evicțiune cauzată locatarului (concesionarului). Pe cale de consecință, instanța de apel a încălcat regulile de drept care stabilesc remediile procesuale disponibile pe care titularul locațiunii le are în ipoteza în care a fost tulburat în deplina și liniștita sa folosință de către un terț. Printr-o altă critică, subsumată aceluiași motiv de casare, recurentul a invocat aplicarea greșită, de către instanța de apel, a regulilor de drept material privind condițiile pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune survenind din fapta terțului și a condițiilor răspunderii civile contractuale cu privire la soluția de admitere a cererii de chemare în garanție. În argumentarea acestor susțineri, a arătat că intră în sfera controlului de legalitate și situația în care instanța de fond conferă o calificare juridică faptelor reținute, deoarece nu se contestă factualitatea în sine, ci efectele juridice ale respectivelor fapte, ceea ce intră în domeniul legalității. A mai menționat că pârâta nu a demonstrat îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile, iar instanța de recurs a stabilit în cauză că instanțele au fost învestite doar cu analiza faptei ilicite constând în ocuparea terenului. Așadar, din moment ce s-a stabilit definitiv că fapta ilicită pentru care pârâta a fost obligată la repararea prejudiciului față de reclamantă constă în ocuparea efectivă a terenului, este evident că această faptă ilicită nu poate să fie în mod exclusiv cauzată de o pretinsă conduită contrară contractului de concesiune din partea Municipiului București. În aceste condiții, era necesar ca pârâta B. SA să demonstreze atât fapta ilicită a Municipiului București (constând în neexecutare contractuală) care a condus la nașterea prejudiciului intimatei-reclamante, cât și, ulterior, prejudiciul suportat de aceasta și gradul său de vinovăție. Cu toate că garanția pentru evicțiune invocată de pârâta B. SA se fundamentează pe dreptul potrivnic invocat de reclamanta A. asupra terenului, concedentul Municipiul București nu poate fi obligat să garanteze acele prejudicii care decurg dintr-o faptă ilicită personală a concesionarului. Astfel, instanța de apel a considerat în mod corect că există atât o faptă ilicită proprie, cât și o vinovăție proprie a pârâtei B. SA. Chiar apelând la mecanismul garanției contra evicțiunii, pârâta B. SA era datoare să individualizeze care este cuantumul din prejudiciu care se datorează faptei sale proprii de edificare a unei construcții pe terenul unei alte persoane și care este prejudiciul reparat intimatei-reclamante și datorat efectiv neexecutării contractului de concesiune din partea Municipiului București. Municipiul București nu poate fi, așadar, ținut să repare, în temeiul garanției contra evicțiunii, acele prejudicii care sunt consecința directă a faptei ilicite a concesionarului, constând în ocuparea terenului pe care a cunoscut că îl ocupă fără drept. Printr-o ultimă critică, întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., recurentul a invocat greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 451 alin.(2) C.proc.civ., prin aceea că nu a redus onorariul avocațial solicitat de către intimați cu titlu de cheltuieli de judecată. A arătat, totodată, că instanța a aplicat în mod greșit prevederile art. 453 alin. (1) C.proc.civ. atunci când a dispus obligarea sa la plata tuturor cheltuielilor de judecată, în cuantum total de 90.806,48 lei, reprezentând atât taxele judiciare de timbru, cât și onorariile avocaților și ale experților. Or, mențiunea instanței potrivit căreia chematul în garanție este cel „a cărui atitudine a generat procesul” este incorectă și lipsită de orice relevanță în aprecierea modului de suportare a cheltuielilor de judecată de către părțile implicate în proces. Soluția legală privind suportarea cheltuielilor de judecată trebuie să țină cont de întregul ansamblu al relațiilor care se nasc între părțile litigiului, fie acestea inițiale (reclamantul și pârâtul) sau forțate (precum chematul în garanție). Este nelegal ca o parte survenită, precum chematul în garanție să fie obligat la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată, fiind de datoria instanței de apel să analizeze cheltuielile de judecată prin raportare la părțile implicate în soluționarea raporturilor juridice deduse judecății, aspect stabilit de la caz la caz. Or, este evident abuzivă și nelegală imputarea întregii culpe procesuale chematului în garanție, din moment ce culpa procesuală trebuie stabilită în principal prin raportare la partea care a determinat intentarea acțiunii și care s-a opus recunoașterii pretențiilor reclamantului. Din această cauză, de vreme ce pârâta B. SA a formulat inclusiv apărări ce priveau cererea de chemare în judecată, având așadar o atitudine potrivnică față de reclamant, culpa procesuală a chematului în garanție trebuie stabilită doar prin raportare la cheltuielile de judecată suplimentare suportate de pârâtă, nicidecum prin raportare la întreg cadrul procesual. În aceste condiții, legalitatea deciziei atacate este strâns legată de stabilirea în concret a părții din cheltuielile de judecată care revin chematului în garanție. ii. În ceea ce privește recursul incident formulat de către pârâta B. SA: Prin recursul incident formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce privește soluția de admitere a excepției lipsei capacității procesuale de folosință a chematului în garanție Consiliul General al Municipiului București. A arătat recurenta-pârâtă că a invocat, ca apărare în fața instanței de apel, aspectul că excepția lipsei capacității de folosință este îndepărtată prin efectul admiterii în principiu a cererii de chemare în garanție din primul ciclu procesual, iar acest act de procedură nu a făcut obiectul vreunei căi de atac, astfel încât a devenit definitiv, însă instanța de apel nu a analizat această apărare. Odată admisă în principiu cererea de chemare în garanție, partea chemată în garanție a devenit parte în judecată, astfel încât, în condițiile speciale ale chemării în garanție, dispozițiile generale ale art. 56 alin. (1) C.proc.civ. nu pot fi aplicate, instanța pronunțându-se printr-o hotărâre interlocutorie asupra calității de parte în judecată, încheiere care nu a fost atacată. Drept urmare, odată dispusă admiterea în principiu, rezultă că au fost analizate condițiile prevăzute de lege ca persoana respectivă să devină parte în proces, astfel încât nu este posibilă scoaterea ulterioară a acesteia din cauză, prin admiterea unei excepții cu acest scop. De asemenea, achiesând implicit la încheierea de admitere în principiu, prin nedeclararea unei căi de atac, părțile au achiesat și la hotărâre, însușindu-și calitatea de parte în proces și raportul juridic în temeiul căruia au fost introduse în cauză. A mai arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 56 C.proc.civ. și din altă perspectivă, întrucât verificarea normei juridice s-a oprit la primul alineat, deși norma de drept se interpretează în întregul său, pornind de la primul către ultimul alineat, aplicând o interpretare sistematică a normei pentru a se identifica materia reglementată, ipoteza premisă a reglementării, caracterul general al normei și existența vreunei derogări, ca reglementare specială față de norma generală. Dacă s-ar fi procedat în acest mod, s-ar fi observat că alin. (1) conține o normă generală (care declară că poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile), iar alin. (3) cuprinde o normă specială (care vizează asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică și care pot sta în judecată, atât ca reclamante, cât și ca pârâte, sub condiția de a fi constituite potrivit legii). Rezultă că lipsa capacității de folosință (elementul determinant al personalității juridice) nu este un impediment ca o entitate să devină parte în judecată atât timp cât constituirea sa concordă cu legea. Or, Consiliul General al Municipiului București este constituit potrivit legii, astfel încât, aplicând principiul specialia generalibus derogant , rezultă că norma cuprinsă în alin. (3) îndepărtează de la aplicare norma cuprinsă în alin. (1) al art. 56 C.proc.civ., soluția dată excepției fiind evident nelegală. Rezultă că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept procesual inclusiv prin aceea că a considerat că nu există nicio prevedere legală care să îi consacre personalitate juridică Consiliului General al Municipiului București, recurenta-pârâtă nesusținând că acesta ar avea personalitate juridică, ceea ce interesează pentru analizarea excepției fiind capacitatea de a sta în judecată, iar nu personalitatea juridică a chematului în garanție, deci considerentul nu este apt să susțină soluția pronunțată. A mai arătat recurenta-pârâtă și că instanța de apel a făcut o greșită identificare a legii de drept material incidente în cauză, prin invocarea dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, deși acestea nu sunt aplicabile raportului juridic analizat în cauză. Consiliul General al Municipiului București este continuatorul X. RA, cu care a fost încheiat contractul nr. 4003/1993, și parte a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1171/1996, prin care s-a transmis cota de proprietate de 9,9% asupra construcției și dreptul de concesiune asupra terenului. Astfel, raportul juridic invocat de recurenta-pârâtă în raport cu Consiliul General al Municipiului București își are concretizarea în contractul nr. 4003/1993 și în contractul autentificat sub nr. 1171/04.06.1996, dată la care Legea nr. 215/2001 nu era în vigoare. Raportul juridic trebuia analizat în concordanță cu dispozițiile Legii administrației publice locale nr. 69/1991, astfel încât instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material incidente în speță. Conform Legii nr. 69/1991, consiliile locale și primarii funcționează ca autorități administrative autonome (art. 6), au dreptul să instituie și să perceapă impozite și taxe locale (art. 9), administrează domeniul public și privat al comunei ori al orașului și exercită drepturile prevăzute de lege cu privire la regiile autonome pe care le-au înființat (art. 20 lit. g), hotărăsc asupra concesionării sau închirierii de bunuri sau de servicii (art. 20 lit. h), exercită și alte atribuții stabilite prin lege sau prin statutul comunei sau al orașului (art. 20 alin. 3). În această calitate, Consiliul General al Municipiului București a exercitat drepturile cu privire la regia RA X., pe care a înființat-o și a decis asupra concesionării bunului ce face obiect al prezentului dosar, stabilind și încasând taxa de concesiune. Ca urmare, mențiunea din contract nu este o simplă „chestiune de ordin terminologic”, care ar avea la bază „practica administrativă din acea perioadă”, ci reprezintă o chestiune de fond, care impune menținerea în cauză a chematului în garanție și judecarea cererii pe fond, obligându-l la suportarea daunelor provocate în solidar cu Municipiul București. Asumarea calității procesuale de către Municipiul București, ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului, nu conduce la concluzia că celălalt chemat în garanție nu ar avea, la rândul său, calitățile necesare pentru a sta în judecată în prezenta cauză. A arătat că instanța de apel a înlăturat apărarea sa legată de faptul că prin sentința primei instanțe a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, soluție rămasă definitivă prin neapelare, considerându-se că soluția respectivă nu are semnificația reținerii capacității procesuale de folosință. Însă, instanța de apel nu putea să ignore puterea de lucru judecat sub aspectul existenței unui raport juridic între părți, constatat prin hotărâre definitivă, raport juridic în temeiul căruia recurenta-pârâtă are dreptul de a formula cererea de chemare în garanție. Cererea de chemare în garanție se fundamentează pe existența unui raport juridic preexistent sesizării instanței de judecată, încheiat între una din părțile procesului, ce are ca obiect cererea principală, și terțul, care ar putea fi atras în litigiu prin acest mijloc procedural, în vederea obligării acestuia din urmă la plata despăgubirilor pe care le-ar avea de suportat cel obligat în litigiul principal. Din moment ce exista un raport juridic între recurenta-pârâtă și cel chemat în garanție (CGMB), înseamnă că acesta din urmă și-a asumat anumite obligații pe care prima instanță le-a stabilit ca fiind necesare, dar și suficiente pentru a respinge excepția lipsei calității sale procesuale pasive și a admite în principiu cererea de chemare în garanție, tocmai în vederea judecării pe fond a pretențiilor recurentei-pârâtei și în raport cu acesta.

Apărări formulate în cauză În data de 13.03.2024, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul chematului în garanție, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Referitor la cel dintâi motiv de recurs invocat, a arătat că apărările chemaților în garanție trebuiau să fie făcute cunoscute pârâtei, numai în acest mod putând fi respectat dreptul său la un proces echitabil. Ca urmare, apărările sunt cele formulate față de cererea de chemare în garanție în fața primei instanțe, ele neputând fi extinse în cel de-al treilea ciclu procesual și mai ales în etapa concluziilor scrise, întrucât cercetarea judecătorească era terminată și dezbaterile închise. În speță, s-au explicat clar faptele și chestiunile asupra cărora completul trebuie să se pronunțe, decizia atacată fiind amplu motivată, lipsită de ambiguități și de contradicții și evocă normele incidente și aplicarea lor în speță, în mod detaliat, cu o deplină și corectă interpretare logico-juridică. A mai precizat și că instanța de apel a arătat în ce mod sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale. Astfel, prejudiciul a fost analizat și stabilit în concret, așa cum rezultă din motivarea aflată la pagina 8 a deciziei, unde instanța de apel constată că pârâta-recurentă a fost tulburată prin obligarea la plata sumei de 111.053 euro (echivalentul sumei de 496.052 lei), reprezentând valoarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 187,26 mp pentru perioada 22.10.2011-07.04.2016 (momentul efectuării expertizei), către adevăratul proprietar, reclamanta A. De asemenea, s-a stabilit că prejudiciul cuprinde și cheltuielile de judecată pe care pârâta-recurentă a fost obligată să le achite adevăratului proprietar. În ceea ce privește fapta delictuală, aceasta este analizată pe larg în tot conținutul motivării, arătându-se diferența dintre fapta pârâtei-recurente în raport cu reclamanta și fapta de încălcare a raportului contractual, care privește părțile contractului de concesiune. Instanța de apel a subliniat obligația contractuală de asigurare a liniștitei folosințe și antrenarea răspunderii pentru evicțiune, întrucât tulburarea provine de la un terț, care se întemeiază pe propriul său drept. În ceea ce privește vinovăția, aceasta este, la rândul său, expusă în motivare, instanța de apel reținând că a fost cunoscut, de către chematul în garanție-recurent, că o altă persoană pretinde că este proprietar al terenului, că fapta pârâtei este ilicită numai în raport cu adevăratul proprietar, că locatorul a pierdut dreptul său într-o altă modalitate, precum și neasigurarea de către locator a unei „liniștite folosințe”, sintagmă ce implică și inexistența unor alte prestații în sarcina locatarului în afara celei convenite cu locatorul. Legătura de cauzalitate este expusă și aceasta în mod repetat și detaliat, inclusiv prin aceea că pârâta-recurentă ar fi putut uza de arătarea titularului dreptului în numele căruia posedă, situație în care acesta ar fi suportat în mod direct pretențiile reclamantei. În acest context, a arătat că a rămas în proces pentru că niciunul dintre chemații în garanție nu a făcut nimic pentru a-i apăra dreptul de concesiune, sperând că, prin participarea sa, acțiunea va fi respinsă, motiv pentru care nu i se poate opune nici exceptio mali processus . În cadrul justificării legăturii de cauzalitate, instanța de apel a reținut că obligația de garanție pentru evicțiune este prevăzută în toate contractele cu caracter oneros, că, în temeiul acestei obligații, locatorul trebuie sa facă tot ce este necesar pentru a asigura în mod constant locatarului folosința liniștită și utilă a bunului, că în sarcina chematului în garanție s-a născut direct, în temeiul legii, obligația de a garanta liniștita folosință a terenului de către pârâta-recurentă, că solicitarea unei despăgubiri are semnificația neasigurării de către locator a unei liniștite folosințe, că „întrucât locatorul nu l-a putut apăra pe locatar de pretențiile bănești ale terțului proprietar al imobilului, va trebui să le suporte el însuși, că „în temeiul răspunderii locatorului pentru evicțiunea provenind din fapta terțului, chematul în garanție Municipiul București trebuie să suporte, cu titlul de dezdăunări, în cadrul executării indirecte, toate pretențiile bănești ale reclamantei la care a fost obligată pârâta B. SA”. Drept urmare, menționează că toate elementele răspunderii chematului în garanție față de recurenta-pârâtă au fost analizate pe larg în hotărâre. Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs invocat, a arătat că cele două remedii la care face trimitere recurentul-chemat în garanție privesc desfășurarea raportului juridic de locațiune pentru viitor, beneficiarul locațiunii având posibilitatea de a continua sau nu contractul, iar în cazul continuării, are dreptul la o reducere a prestației sale, prin micșorarea taxei de concesiune. A precizat că prevederile art. 1426-1428 C.civ. 1864 nu pot fi în niciun caz interpretate ca o interdicție legală de a invoca garanția pentru evicțiune (care este cuprinsă în conținutul art. 1428) și nici nu înlătură de la aplicare dispozițiile art. 1073 C.civ. 1864, corect reținute de instanța de apel (și neatacate prin prezenta cale de atac). Întrucât cele două remedii privesc exclusiv desfășurarea pentru viitor a raporturilor juridice între locator și locatar, ulterioare evicțiunii, nu au cum să fie remedii ale prejudiciului anterior, acesta urmând a fi reparat prin plata daunelor provocate pârâtei-recurente. Această garanție a liniștitei folosințe se concretizează în garanția pentru evicțiune, astfel încât recurentul-chemat în garanție este obligat să suporte prejudiciul în mod similar cu situația în care recurenta-pârâtă ar fi ales să iasă din proces, arătând titularul dreptului, temeiul de drept (art. 1428, teza finală, C.civ. 1864) fiind corect reținut de instanța de apel, astfel încât rezultă că recurentul-chemat în garanție este la originea întregului raport juridic conflictual, prin neîndeplinirea obligațiilor care îi reveneau. Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, arată că instanța de apel a analizat corect și legal îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale (a faptei de nerespectare a contractului) în persoana recurentului, acesta considerând nefondat că instanța ar fi fost învestită exclusiv cu analiza faptei ilicite constând în ocuparea terenului, ignorând învestirea instanței cu cererea de chemare în garanție ce face obiect al judecății. Recurentul denaturează efectele admiterii acțiunii reclamantei, susținând nefondat că fapta de ocupare a terenului nu poate fi cauzată de o pretinsă conduită contrară contractului de concesiune din partea sa, în condițiile în care ocuparea terenului a fost cauzată de încheierea contractului de concesiune și de eliberarea autorizației de construire de către Primarul Municipiului București, recurenta-pârâtă nemaiocupând terenul dacă chemații în garanție nu ar fi garantat liniștita folosință a acestuia, astfel încât la originea ocupării nu stă o faptă ilicită a recurentei-pârâte care, în realitate, s-a încrezut în efectele contractului de concesiune. A arătat că dacă Municipiul București ar fi avut o atitudine activă, combătând cu mijloace pertinente redobândirea terenului de către reclamantă, nu s-ar mai fi ajuns la actualul litigiu. În mod corect, instanța de apel a subliniat că fapta recurentei-pârâte are caracter ilicit doar în raportul cu actualul proprietar, iar nu în raport cu contractul de concesiune, situație în care obligația de garanție revine concedentului. În ceea ce privește cel de-al patrulea motiv de recurs, invocă excepția inadmisibilității acestuia în raport cu dezlegările date prin Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. În data de 25.04.2024, recurentul-chemat în garanție a depus întâmpinare la recursul incident al pârâtei, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, cu ocazia verificării condițiilor pentru admiterea în principiu a cererii de chemare în garanție, instanța realizează o verificare prima facie a cererii de chemare în garanție. Acest lucru presupune că analiza instanței se rezumă în mod legal doar la acele aspecte care fac ca solicitarea de chemare în garanție să poată fi judecată și analizată ulterior pe fond de către instanță. Chiar dacă s-ar accepta că instanța poate să verifice condițiile privind exercițiul acțiunii civile, această verificare poate presupune exclusiv verificarea condițiilor de exercițiu cu privire la partea din litigiu care formulează cererea de chemare în garanție, în aplicarea art. 32 C.proc.civ.. În orice caz, latura pasivă a cererii de chemare în garanție formulate de recurenta-pârâtă nu poate să facă obiectul unei analize finale și definitive a instanței la momentul pronunțării asupra admisibilității în principiu a cererii de chemare în garanție. O soluție contrară ar lipsi chematul în garanție de posibilitatea de a invoca, odată devenit parte în litigiul în curs, excepții care privesc condițiile de exercitare a acțiunii civile, precum lipsa capacității procesuale pasive sau lipsa calității procesuale pasive. Or, excepția lipsei capacității procesuale pasive poate fi invocată, potrivit art. 56 alin. (3) C.proc.civ., „în orice stare a procesului”. Mai mult, a nu recunoaște chematului în garanție posibilitatea de a invoca excepții de ordine publică, precum excepția lipsei capacității procesuale pasive, ar reprezenta o încălcare a dispozițiilor art. 56 alin. (3) C.proc.civ., legea neimpunând o excepție în situația chematului în garanție. Faptul că persoana chemată în garanție devine parte în procesul în curs decurge logic din admiterea în principiu a cererii de chemare în garanție, dar nu poate lipsi partea de drepturile procesuale recunoscute, inclusiv de dreptul de a formula cereri și excepții de ordine publică privitoare la exercitarea cererii de chemare în garanție. Aspectul că soluția de admitere în principiu a cererii de chemare în garanție nu a făcut obiectul unei căi de atac nu poate justifica lipsirea chematului în garanție de posibilitatea de ridica excepția lipsei capacității procesuale de folosință în orice stare a procesului. Or, astfel cum a reținut și instanța de apel, capacitatea procesuală de folosință este transpunerea în plan procesual a capacității subiectelor de drept de a avea drepturi și obligații. Consiliul General al Municipiului București este într-adevăr constituit potrivit legii, în speță OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ, dar fără a beneficia de o personalitate juridică generală pentru a putea avea drepturi și obligații distincte, iar potrivit art. 3 și art. 5 pct. 13 din OUG nr. 57/2019, are calitatea de organ deliberativ la nivelul Municipiului București, fiind lipsit de capacitate procesuală de folosință. De asemenea, are anumite competențe cu privire la administrarea domeniului public ori privat al unității administrativ-teritoriale, precum și cu privire la valorificarea bunurilor prin concesionare, însă nu conduce la reținerea unei capacități de folosință cu privire la bunurile asupra cărora se exercită gestiunea sa. Concluzionând, a susținut că, în lipsa unui patrimoniu propriu, Consiliul General nu are personalitate juridică proprie care să îi permită să își asume drepturi și obligații în mod autonom. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin raportare la lucrările dosarului și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: II.1 Asupra recursului declarat de recurentul-chemat în garanție Municipiul București: Printr-o primă critică de nelegalitate, subsumabilă prevederilor art.488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., date fiind limitele judecății recursului, prefigurate prin încheierea de admitere în principiu din 22 ianuarie 2025, recurentul a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1426-1428 din Codul civil de la 1864 care stabilesc remediile procesuale disponibile pe care le are titularul locațiunii în ipoteza în care a fost tulburat în deplina și liniștita sa folosință de către un terț, precum și a normelor de drept material privind condițiile pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune survenind din fapta terțului și condițiile răspunderii civile contractuale cu privire la soluția de admitere a cererii de chemare în garanție formulate de pârâtă. Critica are caracter nefondat. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a formulat, în temeiul răspunderii civile delictuale, pretenții constând în contravaloarea lipsei de folosință asupra imobilului-teren în suprafață de 187,26 mp din București, indicând drept cauză juridică a acestora fapta ilicită a pârâtei de ocupare abuzivă, fără niciun fel de titlu, a bunului reclamantei ce i-a fost restituit în natură prin sentința civilă nr.3338/1999 a Judecătoriei Sector 1 București, al cărei dispozitiv a fost rectificat și lămurit prin sentința civilă nr. 5857/1999. Totodată, se constată că, așa cum s-a reținut și în ciclurile procesuale anterioare, obiectul contractului de asociere nr. 4003/1993, încheiat între X. SA și SC Y. SA, l-a reprezentat „terminarea execuției lucrărilor de construcții, punerea în funcțiune și exploatare în comun de către părțile contractante a blocului x - Tronsoanele 1 și 2 din ansamblul Piața Victoriei - Iancu de Hunedoara”, la art. 10 din contract părțile prevăzând obligația pentru SC Y. SA de plată, anual, a taxei de concesionare a terenului pe durata de existență a contrucției. Prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1171/1996, SC Y. SA a dobândit dreptul de proprietate asupra întregului bun ce a făcut obiectul contractului de asociere nr. 4003/1993, la art. 5 din contract fiind prevăzut că societatea dobândește concesiunea terenului în condițiile contractului de asociere menționat. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2768/1999, SC Y. SA a vândut către SC B. SA, pârâta în prezenta cauză, dreptul de proprietate asupra blocului x, cu mențiunea că terenul aferent blocului în suprafață de 976 m.p. este concesionat SC Y. SA pe perioada existenței construcției conform contractului de asociere nr. 4003/1993, iar ulterior acestui contract și anterior solicitării înregistrate sub nr. 1905/22.08.2001 la Primăria Municipiului București, cele două societăți comerciale au stabilit printr-un acord transferul dreptului de concesiune asupra terenului către cumpărător, acord care a fost acceptat de Municipiul București, acesta continuând să încaseze taxa de concesionare de la pârâta din prezenta cauză. Prin decizia de casare nr. 1105 din 18.05.2022, instanța de recurs, urmare a admiterii recursului declarat de pârâta SC B. SA, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a fi analizată cererea de chemare în garanție a Municipiului București și a Consiliului General al Municipiului București, formulată de pârâtă pentru situația în care ar cădea în pretenții, prin care s-a solicitat ca aceștia să fie obligați să suporte sumele cerute de reclamanta A. pentru lipsa de folosință a terenului, prin atingerea adusă dreptului său de proprietate prin fapta ilicită de ocupare abuzivă a bunului. În rejudecare, în soluționarea cererii de chemare în garanție, instanța de apel a reținut că cele două contracte (de asociere și cel de vânzare-cumpărare din 1996) includ și un contract de concesiune asupra terenului pe care a fost construit blocul x -Tronsoanele 1 și 2 din ansamblul Piața Victoriei – Iancu de Hunedoara, atâta vreme cât s-a stabilit obligația în sarcina societății care folosește terenul, de a plăti o taxă de concesiune pe durata existenței construcției, astfel că a stabilit natura juridică a contractului de concesiune reglementat de Legea nr. 50/1991 în forma în vigoare la data încheierii contractului de asociere (19.05.1993) și a contractului de vânzare-cumpărare (04.06.1996). Fiind vorba despre un contract de concesiune pentru care legiuitorul nu a prevăzut obligația de garanție contra evicțiunii în legea specială, instanța de apel a aplicat situației particulare din speță, prin analogie, regulile care guvernează contractul de locațiune și obligația locatorului de garanție contra evicțiunii reglementată de art. 1420 pct. 3 C.civ. 1864. Aceasta întrucât, în contextul unui contract de concesiune, garanția contra evicțiunii nu este aplicabilă direct prin legea specială, însă principiile acestui mecanism juridic pot fi adaptate, deoarece concesionarul trebuie să aibă parte de o stăpânire netulburată a bunului concesionat, iar eventualele tulburări sau pierderi ale dreptului de folosință, circumscrise pretențiilor unui terț sau faptelor concesionarului, pot fi considerate, prin analogie, un caz de evicțiune. Constatându-se în sarcina chematului în garanție Municipiul București obligația de a garanta liniștita folosință de către pârâtă a imobilului și reținându-se că aceasta a fost tulburată, prin obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului către adevăratul proprietar (reclamanta din cauză), instanța de apel a apreciat corect că o asemenea situație poate fi asimilată unei tulburări de drept din partea unui terț. În acest sens, cercetând modalitatea în care funcționează răspunderea locatorului pentru evicțiunea provenind din fapta terțului, instanța de apel a pornit de la regula generală prevăzută la art. 1073 C.civ. 1864 care reglementează executarea obligațiilor prin echivalent și a analizat ipotezele prevăzute la art. 1427-1428 C.civ. 1864, norme legale pretins încălcate în opinia recurentei, arătând că art. 1427 din cod se referă la situația în care o parte din imobil reintră în posesia adevăratului proprietar, iar pentru că locatarul nu mai poate folosi acea parte din imobil, are dreptul la reducerea corespunzătoare a chiriei (ipoteză care nu se identifică în speță), iar cu privire la art. 1428 din cod a reținut că tot s-ar fi ajuns la această situație (a garanției pentru evicțiune) chiar și dacă pârâta s-ar fi prevalat de aceste dispoziții legale în procesul cu reclamanta, în sensul arătării titularului dreptului (de proprietate). În speță, pârâta s-a prevalat de instituția chemării în garanție, reglementată în art. 72-74 C.proc.civ., care consacră o formă de intervenție forțată într-un proces prin utilizarea căreia se eficientizează administrarea justiției, întrucât oferă părții interesate posibilitatea de a solicita judecarea în cadrul aceluiași proces atât a acțiunii principale, cât și a acțiunii în garanție sau în despăgubiri pe care ar putea să o formuleze și în mod separat, prin promovarea unei acțiuni distincte. Scopul părții care apelează la acest procedeu de extindere a cadrului procesual este acela de a-și asigura despăgubirea în cazul în care soluția pronunțată i-ar fi defavorabilă, valorificându-și pe cale incidentală dreptul de a fi garantat sau despăgubit. Constatând că, în temeiul principiului răspunderii locatorului pentru evicțiunea provenind din fapta terțului, locatorul (chematul în garanție Municipiul București) nu l-a putut apăra pe locatar (pârâtă) de pretențiile bănești ale terțului proprietar al imobilului (reclamanta), a fost corect obligat cel dintâi să suporte cu titlu de dezdăunări în cadrul executării indirecte, toate pretențiile bănești ale reclamantei la care a fost obligată pârâta B. SA. Prin urmare, este nefondată critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material pentru angajarea răspunderii civile pentru evicțiune survenind din fapta terțului cu privire la soluția de admitere a cererii de chemare în garanție formulate de pârâtă. În ceea ce privește critica privind neîndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale pentru răspunderea locatorului pentru evicțiunea provenind din fapta terțului, astfel cum s-a reținut prin încheierea de admitere în principiu, această critică denotă mai degrabă simpla nemulțumire a părții în raport cu soluția pronunțată, neconstituind un veritabil aspect de nelegalitate, din moment ce, în susținerea criticii, partea se rezumă la a indica doar că „decizia atacată nu este motivată având în vedere că instanța de apel nu a analizat în mod efectiv apărările formulate de Municipiul București”, fără a arăta, pe de o parte, care dintre acestea ar fi rămas în afara analizei instanței de rejudecare și, pe de altă parte, de a argumenta caracterul determinant al acestora în conturarea dezlegării jurisdicționale a cauzei, în acord cu exigențele impuse de art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ., pentru a permite exercitarea controlului judiciar de legalitate de către instanța de recurs. În ceea ce privește critica privind obligarea chematului în garanție la plata cheltuielilor de judecată, deși se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., este, de asemenea, nefondată. Potrivit art. 453 alin. (1) și (2) C.proc.civ., “(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.” Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, care va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă care a câștigat procesul. Contrar criticilor recurentului, prevederile art. 453 au fost interpretate și aplicate corect, întrucât, în circumstanțele cauzei pendinte, reținute de instanța de apel - formularea unei pretenții împotriva chematului în garanție, pretenție care a fost admisă în considerarea soluției adoptate în privința admiterii cererii de chemare în judecată - raportul juridic de drept procesual s-a legat doar între pârâtă și terța persoană beneficiară a despăgubirilor plătite de pârâtă (reclamanta), astfel că nu există un raport juridic procesual direct între reclamantă și chematul în garanție, întrucât pretențiile reclamantei nu au vizat obligarea acestuia la o anumită conduită. Tocmai în considerarea principiului disponibilității, părțile cu interese contrare și-au formulat și susținut cererile, respectiv apărările, în formele prescrise de lege, în cadrul procesual stabilit de către reclamantă în urma promovării cererii de chemare în judecată, demers judiciar prin care a solicitat intervenția instanței pentru rezolvarea unei situații litigioase. Altfel spus, deși cererea de chemare în garanție nu are un caracter autonom, depinzând de existența și de modul în care se soluționează cererea de chemare în judecată, totuși nu își pierde celelalte caracteristici specifice unei cererii de chemare în judecată, printre acestea numărându-se și aceea că este supusă principiului disponibilității, cât și aceea că determină raporturi juridice doar între titularul acestei cereri și persoana chemată în judecată, neexistând un raport juridic procesual direct între reclamant și chematul în garanție, întrucât reclamantul nu a avut vreo pretenție față de acesta, susținerea recurentului-chemat în garanție, în sensul că trebuia să se țină cont de întregul ansamblu al relațiilor ce se nasc între părțile litigiului, neputând conduce spre nicio concluzie favorabilă acestuia, întrucât este un raționament impropriu naturii și specificului acestei cereri. Este de observat că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel că din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanție a unor persoane străine de proces, acestea pot fi puse în situația de a suporta cheltuieli de judecată, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată și respectiv a cererii de chemare în garanție. Cu privire la nemulțumirile recurentului referitoare la cuantumul onorariului de avocat care nu a fost redus, fiind astfel încălcat în opinia sa art. 451 alin. (2) C.proc.civ., se reține că reprezintă critici care au în vedere temeinicia și reaprecierea probelor administrate (așa cum s-a reținut prin încheierea de admitere în principiu), aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, prin raportare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3/20.01.2020, statuând că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C.proc.civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din același cod, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod. În considerentele acestei decizii, instanța supremă a reținut că stabilirea în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C.proc.civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, în raport cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. Pentru