ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1233/2025

Ședința publică din data de 6 martie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată înregistrată la data de 2 iunie 2022 sub dosar nr. x/2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI: - aplicarea, în sarcina conducătorului autorității publice pârâte a unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care va face venit la bugetul de stat; - acordarea de penalități în cuantum de 1.000 RON pe zi de întârziere, calculate de la data pronunțării hotărârii în prezenta cauză până la executarea obligației prevăzută în decizia nr. 2370 din 08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 2422 pronunțată la 21 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității, lipsei calității procesuale active și prescripției, ca nefondate și cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, și Prim-Ministrul României, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 2394 pronunțate la 20 decembrie 2022 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost motivată.

În cuprinsul motivelor de recurs a susținut următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 2370/08.05.2019 (a cărei punere în executare o solicită), a reținut în dispozitiv obligația pârâtului Guvernul României să adopte o hotărâre de guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor art. 9 din anexa la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003, în vederea vânzării de acțiuni ale OMV Petrom S.A. până la limita de 8% din capitalul social, la același preț la care au fost vândute acțiuni în cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării prezentei decizii și până la executarea obligației.

Astfel, în conformitate cu art. 24, alin. (1) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, pârâtul-intimat, Guvernul României, avea la dispoziție un termen de 30 de zile pentru a emite actul administrativ, obligație stabilită prin sentința arătată mai sus. Astfel, termenul începe să curgă de la data 09.05.2019 și se împlinește la data de 11.06.2019.

Începând cu data de 11.06.2019 și până la data de 07.06.2022 (data emiterii H.G. nr. 746/08.06.2022), pârâtul-intimat nu a pus în executare de bună-voie sentința civilă nr. 2370/08.05.2019, fiind culpabil de acest lucru.

În acest context pentru perioada 11.06.2019-07.06.2022, pârâtul-intimat, Guvernul României, se află în culpă, pentru neexecutarea sentinței civile nr. 2370/08.05.2019, pronunțată de către ICCJ, devenind incidente dispozițiile art. 24, alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Față de raționamentul expus mai sus, rezultă că, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, interpretarea corectă fiind aceea că, pentru perioada 11.06.2019-07.06.2022, se impunea aplicarea unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, precum și acordarea unor penalități de 1000 RON pentru fiecare zi de întârziere.

Mai mult decât atât, instanța de fond putea și trebuia să analizeze din oficiu și următoarele aspecte juridice:

În conformitate cu art. 18 din Legea nr. 55/2004 care reglementează soluțiile pe care le poate da instanța, la alin. (5) se prescrie următoare conduită: soluțiile prevăzute la alin. (1) și alin. (4), lit. b) și c) pot fi stabilite sub sancțiunea unei penalități aplicate părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere. Alin.(6) de la art. 18 din Legea 554/2004 stabilește expres faptul că, în toate situațiile, instanța poate stabili, prin dispozitiv, la cererea părții interesate un termen de executare, precum și amenda prevăzută de art. 24.

În această situație este cât se poate de evident faptul că, legiuitorul a modificat prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, prin adăugarea alin. (5) și (6) tocmai pentru ca instanța de fond să poate să dispună și aplicarea în parte a art. 24, alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 2370/08.05.2019 a stabilit, încă de la soluționarea fondului, penalitățile care trebuie aplicate, având în acest caz autoritate de lucru judecat, îndeplinindu-se în acest fel o parte a procedurii de executare prevăzută de art. 24 din Legea 554/2004, astfel că din punct de vedere juridic, există autoritate de lucru judecat.

Intimații-pârâți au depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Demersul judiciar al reclamantului A., astfel cum a fost evidențiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează solicitarea de aplicare, în sarcina conducătorului autorității publice pârâte a unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care va face venit la bugetul de stat; - acordarea de penalități în cuantum de 1.000 RON pe zi de întârziere, calculate de la data pronunțării hotărârii în cauză până la executarea obligației prevăzută în decizia nr. 2370 din 08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a respins acțiunea.

Pentru a dispune astfel prima instanță a reținut că obligația stabilită prin decizia 2370/2019 a fost realizată prin H.G. nr. 746/08.06.2022, care pune în aplicare art. 9 din anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, modificată prin O.G. nr. 55/2003, astfel că obligația din titlul executoriu a fost îndeplinită, iar temeiul aplicării măsurilor coercitive dispare, chiar dacă executarea a avut loc după expirarea termenului legal, dar anterior soluționării primei etape a procedurii de executare silită.

Recurentul-pârât a criticat soluția primei instanțe, clamând prin cererea de recurs formulată: - instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, interpretarea corectă fiind aceea că, pentru perioada 11.06.2019-07.06.2022, se impunea aplicarea unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, precum și acordarea unor penalități de 1000 RON pentru fiecare zi de întârziere; - prima instanță în mod greșit nu a observat decizia civilă nr. 2370/08.05.2019 (a cărei punere în executare o solicită) a stabilit, încă de la soluționarea fondului, penalitățile care trebuie aplicate, având în acest caz autoritate de lucru judecat, îndeplinindu-se în acest fel o parte a procedurii de executare prevăzută de art. 24 din Legea 554/2004, cu atât mai mult cu cât, legiuitorul a modificat prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, prin adăugarea alin. (5) și (6) tocmai pentru ca instanța de fond să poată dispune și aplicarea în parte a art. 24, alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004.

În drept, partea recurentă a precizat că toate criticile sale se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că instanța de fond a efectuat o analiză corectă a cauzei deduse judecății, ținând seama de conținutul actelor atacate, a coroborat dispozițiile incidente și a răspuns criticilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care a fost investită.

Instanța de recurs reține că recursul formulat de reclamant este nefondat, întrucât motivele invocate nu sunt de natură să conducă la casarea hotărârii atacate.

Prima instanță a reținut în mod corect că cererea de chemare în judecată având ca obiect stabilirea sumei datorate cu titlu de penalități este neîntemeiată, întrucât obligația de a face stabilită prin Decizia nr. 2370/2019 a fost executată anterior formulării acțiunii de către reclamant, prin adoptarea Hotărârii Guvernului nr. 746/2022. Aplicarea penalităților de întârziere reglementate de art. 24 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004 are caracter coercitiv, fiind menită să determine autoritatea publică să execute obligația stabilită prin hotărâre judecătorească, iar nu să sancționeze întârzierea în mod automat, în lipsa unei proceduri judiciare prealabile.

Criticile formulate de recurentul A. în cadrul recursului nu pot fi primite, întrucât acestea se întemeiază pe o interpretare eronată a dispozițiilor legale incidente și ignoră constatările de fond ale instanței de judecată.

În ceea ce privește susținerea că instanța de fond ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, se impune a se reține că aplicarea amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere și acordarea penalităților de 1000 RON/zi, reglementate de art. 24 alin. (3), sunt măsuri coercitive ce presupun existența unei neexecutări culpabile la momentul soluționării cererii. Or, în mod corect prima instanță a constatat că obligația stabilită prin titlul executoriu - respectiv adoptarea unei hotărâri de guvern pentru punerea în aplicare a art. 9 din anexa la O.U.G. nr. 49/1997, modificată prin O.G. nr. 55/2003 - a fost îndeplinită prin H.G. nr. 746/08.06.2022, anterior soluționării primei etape a procedurii de executare silită.

În aceste condiții, temeiul juridic al aplicării măsurilor coercitive dispare, conform interpretării consacrate de decizia nr. 12/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dispozițiile art. 18 alin. (5) și (6) din Legea nr. 554/2004, conferă instanței posibilitatea de a stabili penalități și termene de executare în cadrul soluționării acțiunii principale, însă nu impun automat aplicarea sancțiunilor în lipsa unei neexecutări culpabile. Or, în speță, instanța de fond a constatat că obligația a fost îndeplinită, iar măsurile coercitive nu mai erau justificate.

Critica formulată de recurentul-reclamant privind interpretarea dispozițiilor art. 18 alin. (5) și (6) din Legea nr. 554/2004, în corelație cu art. 24 alin. (3) și (4) din aceeași lege, este nefondată, întrucât se bazează pe o confuzie între competența instanței de fond de a stabili măsuri coercitive în cadrul soluționării acțiunii principale și competența instanței de executare de a aplica sancțiuni în cadrul procedurii de executare silită.

Este adevărat că prin modificările aduse art. 18 din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a conferit instanței de fond posibilitatea de a stabili, în dispozitivul hotărârii, penalități și termene de executare (alin. (5) și (6). Totuși, această prerogativă nu exclude și nu substituie procedura distinctă reglementată de art. 24, care presupune o analiză separată, ulterioară rămânerii definitive a hotărârii, cu privire la neexecutarea culpabilă a obligației și aplicarea măsurilor coercitive corespunzătoare.

Decizia civilă nr. 2370/08.05.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție constituie un titlu executoriu ce impunea Guvernului României adoptarea unei hotărâri de guvern pentru punerea în aplicare a art. 9 din anexa la O.U.G. nr. 49/1997, modificată prin O.G. nr. 55/2003, sub sancțiunea penalităților de 1000 RON/zi. Această sancțiune a fost stabilită în cadrul soluționării acțiunii principale, în temeiul art. 18 alin. (6), și nu în cadrul procedurii de executare silită reglementate de art. 24 alin. (3) și (4).

Așadar, penalitățile stabilite prin titlul executoriu nu echivalează cu aplicarea măsurilor coercitive prevăzute de art. 24 alin. (3), care presupun o cerere distinctă, formulată de creditor, și o constatare a neexecutării culpabile la momentul soluționării cererii de executare. Este inadmisibil, din punct de vedere juridic, să se considere că simpla existență a penalităților în titlul executoriu atrage automat aplicarea suplimentară a penalităților prevăzute de art. 24, fără parcurgerea procedurii corespunzătoare.

Mai mult, instanța de fond a constatat că obligația stabilită prin titlul executoriu a fost îndeplinită prin adoptarea H.G. nr. 746/08.06.2022, anterior soluționării cererii de executare silită, ceea ce exclude aplicarea măsurilor coercitive.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că, în același sens este și decizia nr. 12/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că amenda și penalitățile prevăzute de art. 24 alin. (3) au caracter coercitiv și se aplică doar în caz de neexecutare culpabilă, iar lichidarea sumelor se face în etapa reglementată de alin. (4), dar nu mai târziu de expirarea termenului de trei luni stabilit prin lege.

Prin urmare, critica recurentului este nefondată, întrucât ignoră distincția dintre sancțiunile stabilite în cadrul acțiunii principale și cele aplicabile în cadrul procedurii de executare silită, precum și condițiile legale pentru aplicarea acestora.

Instanța de fond a respectat cadrul normativ aplicabil, iar interpretarea sa este conformă cu dispozițiile art. 18 alin. (5) și (6), art. 24 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004, precum și cu jurisprudența relevantă.

Referitor la pretinsa ignorare de către instanța de fond a autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 2370/08.05.2019, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a invocat la fond autoritatea de lucru judecat asupra penalităților stabilite prin decizia antereferite, astfel că această critică este inadmisibilă în recurs, fiind contrară principiului disponibilității procesului civil și regulilor procedurale privind limitele caii de atac.

Potrivit legii instanța de recurs examinează cauza în limitele motivelor de nelegalitate invocate de părți, iar potrivit jurisprudenței constante, nu pot fi valorificate în recurs apărări, excepții sau argumente noi care nu au fost supuse dezbaterii în fața instanței de fond, cu excepția celor ce privesc ordine publică. Aspectul referitor la existența autorității de lucru judecat nu constituie o chestiune de ordine publică, ci o apărare substanțială ce trebuia formulată explicit în fața instanței de fond.

Pe fondul chestiunii, nici în ipoteza în care ar fi fost invocată anterior, nu poate fi reținută existența autorității de lucru judecat în privința penalităților, întrucât obiectul și cauza cererii de executare silită reglementată de art. 24 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004 sunt distincte față de cele ale acțiunii principale. Stabilirea penalităților de 1000 RON/zi prin titlul executoriu, în temeiul art. 18 alin. (6), nu împiedică formularea și examinarea unei cereri separate de executare silită pentru aplicarea măsurilor coercitive prevăzute de art. 24, care presupun constatarea unei neexecutări culpabile la un moment ulterior rămânerii definitive a hotărârii.

Prin urmare, critica recurentului vizând autoritatea de lucru judecat este atât inadmisibilă procedural, cât și nefondată în drept, motiv pentru care urmează a fi respinsă.

Înalta Curte constată că obligația stabilită în sarcina intimatului-pârât a fost executată anterior introducerii cererii de chemare în judecată pendinte, nu a fost parcursă etapa de aplicare a penalităților conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și nu există temei legal pentru stabilirea penalităților solicitate.

Prin urmare, toate motivele de recurs sunt nefondate, iar hotărârea instanței de fond se circumscrie cadrului legal și jurisprudențial aplicabil, motiv pentru care se impune menținerea acesteia în întregime.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 2422 pronunțate la 21 decembrie 2022 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 2422 pronunțate la 21 decembrie 2022 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 6 martie 2025.