ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1063/2025

Ședința publică din data de 27 februarie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la 10.01.2024, reclamanta Comuna Lăzarea a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) și A., anularea Hotărârii nr. 332/2023, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 672 din 22 aprilie 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâta A., ca neîntemeiată.

A respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta Comuna Lăzarea a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, și în rejudecare, să fie admisă cererea de chemare în judecată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că toate prevederile legale pe care se bazează sentința primei instanțe sunt străine de natura cauzei.

În susținerea acestui motiv de recurs, a arătat că inscripțiile care fac obiectul acestui dosar sunt informații de interes public, dar nu de ordin general, ci speciale, în concret, denumiri de străzi, deci nume proprii.

Or, un nume de stradă reprezintă o denumire unică, care nu este într-o limbă anume și nu se traduce în vreo altă limbă, astfel că, în speță, nu sunt relevante prevederile din Codul Administrativ care se referă la limba oficială sau la utilizarea în administrație a limbilor minorităților naționale.

Recurenta-reclamantă a apreciat că nu este relevant, în cauză, art. 6 din Legea 500/2004, care prevede obligativitatea traducerii în limba română a textelor afișate în alte limbi, din simplul motiv că denumirile de străzi nu sunt într-o altă limbă, mai mult, nu sunt în nici o limbă, fiind nume proprii, care nu au astfel de atribut (de a fi în vreo limbă).

De asemenea, nici prevederile O.G. nr. 137/2000 nu sunt aplicabile, neputându-se vorbi despre discriminare, întrucât denumirile străzilor din comuna Lăzarea nu sunt în limba maghiară (și netraduse în limba română).

Astfel, fiecărui cetățean - fie local sau în trecere, român sau maghiar - i se oferă pe plăcuțele criticate de către A. aceași denumire unică, deci nu se face nici o distincție între cetățeni în funcție de limba lor maternă, fiind evident că problema în discuție are la bază o apreciere incorectă a stării de fapt din partea A., apreciere preluată atât de către CNCD, cât și de prima instanță.

Referitor la acest aspect, a arătat că este adevărat că, în unele cazuri, anumite străzi au ca denumire un nume comun (cum ar fi "str. x", etc.), situație în care, dat fiind faptul că pe lângă identificarea străzii, mai conține o informație suplimentară privind o instituție care se află acolo, este indicat ca denumirea ei oficială să fie în limba română, limba oficială a statului, ca acea informație suplimentară să fie accesibil tuturor.

Acesta a fost și motivul pentru care, în punctul de vedere depus la CNCD, a menționat că, dacă va/vor exista astfel de caz/cazuri în comună și Consiliul Local va decide modificarea unei/unor denumiri față de cele existente în proiectul făcut public, atunci vor fi înlocuite plăcuțele afectate.

Însă, prima instanță, în mod eronat, a reținut că reclamanta a recunoscut că plăcuțele actuale ar fi nelegale și că urmează să le înlocuiască cu plăcuțe legale.

Tot referitor la acest aspect, a arătat că, în astfel de cazuri, nu există nici o prevedere legală care ar obliga Consiliul Local să adopte drept denumire legală varianta în limba română, consiliul fiind suveran în a atribui denumiri străzilor din comună.

Prin urmare, este lipsit de relevanță faptul că unele denumiri de străzi din comună pot fi traduse în limba română, iar faptul că inițiatorii hotărârii privind denumirea străzilor nu au procedat astfel, nu este nici nelegal și nici discriminatoriu.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a pronunțat soluția recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) lit. d) și art. 154 alin. (1) din Codul Administrativ, art. 11 din Convenția-Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale, ratificată prin Legea 33/1995, art. 11 din Constituția României, art. 5 din Legea 500/2002, prevederi legale incidente în cauză, în opinia recurentei.

Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) lit. d) din Codul Administrativ, a arătat că acest text de lege prevede că este în competența consiliilor locale atribuirea de denumiri de străzi și, astfel, nimeni nu poate contesta în fața niciunei autorități denumirile de străzi din comună.

În ceea ce privește interpretarea greșită a dispozițiilor art. 154 alin. (1) din Codul Adminstrativ, care prevăd că primarul are obligația de a pune în aplicare hotărârile Consiliului Local, a susținut că s-ar încălca aceste prevederi în situația afișării pe tăblițele criticate de către A. de alte denumiri decât cele care au fost adoptate (sau sunt în curs de adoptare) de Consiliul Local.

Art. 11 din Convenția-Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale, ratificată prin Legea 33/1995, prevede în mod expres că România va depune eforturi pentru utilizarea denumirilor de străzi tradiționale, cum sunt cele reclamate la CNCD de către A..

Totodată, art. 11 din Constitutie prevede că România se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Astfel, statul nu este îndreptățit să ia vreo măsură împotriva denumirilor străzilor din comuna reclamantă, denumiri acordate inclusiv în baza unui tratat internațional ratificat de România.

Potrivit art. 5 din Legea 500/2002, obligația de a traduce în limba română un anunț de interes public nu se referă la "denumirile... reglementate ca atare prin actele normative în vigoare", cum sunt denumirile de străzi din comuna reclamantă, reglementate de actele normative la care a făcut referire, astfel că nu se poate pretinde traducerea unor denumiri de străzi.

Din perspectiva ambelor motive de casare invocate, recurenta-reclamantă a arătat că nu prezintă relevanță faptul că, la data la care A. a depus petiția care face obiectul acestui dosar la CNCD, denumirile de pe plăcuțele reclamate nu au tost încă adoptate prin hotărâre de către Consiliul Local, ci este relevant faptul că procesul de adoptare a nomenclatorului a fost demarat (acesta necesitând timp pentru a fi finalizat, inclusiv pentru o fază de afișare care să permită localnicilor să-și spună părerea), respectiv că denumirile de pe plăcuțe sunt nume proprii. Astfel, nefiind într-o anumită limbă, nu se poate vorbi de discriminare, iar solicitarea de a le traduce reprezintă un nonsens.

Intimații-pârâți, legal citați, nu au formulat întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată, în raport cu dispozițiile legale incidente și cu argumentele prezentate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Controlul judiciar declanșat de recurenta-reclamantă Comuna Lăzarea are ca obiect verificarea legalității Hotărârii nr. 332/19.07.2023, prin care emitentul acesteia, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a constatat că faptele prezentate în obiectul petiției constituie fapte de discriminare, conform art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, dispunând sancționarea cu avertisment a Unității Administrative Comuna Lăzarea, jud. Harghita.

Legalitatea actului administrativ emis de pârât a fost confirmată de prima instanță, prin respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii, iar împotriva acestei soluții reclamanta a declarat recurs, formulând critici de nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, potrivit textului de lege menționat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În speță, recurenta-reclamantă a invocat acest motiv de casare, susținând că toate prevederile legale pe care se bazează sentința primei instanțe sunt străine de natura cauzei, în sensul că: inscripțiile care fac obiectul acestui dosar sunt informații de interes public, dar nu de ordin general, ci speciale, fiind nume proprii, care nu pot fi traduse, astfel că nu sunt relevante prevederile din Codul Administrativ care se referă la limba oficială sau la utilizarea în administrație a limbilor minorităților naționale; nu este relevant, în cauză, art. 6 din Legea 500/2004, care prevede obligativitatea traducerii în limba română a textelor afișate în alte limbi; nu sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 137/2000, neputându-se vorbi despre discriminare.

Examinarea considerentelor primei instanțe invalidează, însă, aceste susțineri ale recurentei-reclamante.

Astfel, din analiza hotărârii recurate Înalta Curte constată că motivarea primei instanțe răspunde cerințelor imperative ale legii în ceea ce privește motivarea hotărârii judecătorești, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, în limitele permise de normele legale aplicabile, ceea ce face ca motivul de casare invocat să nu-și găsească incidența în cauză.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, argumentarea hotărârii sub aspectul soluției criticate este logică, clară, coerentă și în acord cu prevederile legale aplicabile cauzei. Faptul că afirmațiile acesteia nu sunt în acord cu raționamentul expus de judecătorul fondului, nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate invocat, deoarece acest text de lege se referă la pronunțarea hotărârii exclusiv în baza unor temeiuri străine de natura pricinii, ipoteză care, așa cum s-a arătat, nu se verifică în speță, fiind posibil controlul hotărârii în căile de atac datorită judecăților de valoare, formulărilor concrete, specifice, față de exigențele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ.. În concluzie, nu pot fi primite criticile ce vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta nefiind întrunit în cauză.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de către recurenta-reclamantă pe această cale s-ar putea reține că partea a invocat o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate și analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată se întemeiază numai pe motive străine de natura pricinii nu poate fi primită.

Procedând la verificarea sentinței de fond și din perspectiva criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că instanța fie a denaturat sensul textelor de lege aplicabile speței, în litera sau în spiritul lor, fie le-a aplicat greșit în cadrul raportului juridic dedus judecății.

În cauza de față, aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Cu titlu de premisă, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 16 și art. 17 din O.G. nr. 137/2000, care prevăd că Consiliul National pentru Combaterea Discriminării este un organ cu activitate administrativ-jurisdicțională, care are rolul de a preveni, media, investiga, constata și sancționa faptele de discriminare, dar și de a monitoriza cazurile de discriminare, precum și de a acorda asistență de specialitate victimelor discriminării, reține, în dezacord cu judecătorul fondului, că procedura reglementată în art. 20 din O.G. nr. 137/2000 este una administrativ jurisdicțională.

Înlăturarea din hotărârea recurată, a considerentului prin care judecătorul fondului a reținut că procedura în fața CNCD, deși este caracterizată de oralitate, nu este administrativ-jurisdicțională, nu ar fi însă de natură să ducă la reformarea sentinței, acel considerent neavând un rol decisiv în economia acesteia.

Înalta Curte reține din actele dosarului că, prin Hotărârea nr. 332/19.07.2023, emisă în dosarul nr. x/2022, Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a admis sesizarea formulată de petenta A., dispunând sancționarea cu avertisment a Unității Administrative Comuna Lăzarea, jud. Harghita.

După cum a precizat și instanța de fond, prin hotărârea contestată în cauză, CNCD a reținut că fapta reclamată este o faptă de discriminare pe criterii etnice la adresa cetățenilor români necunoscători ai limbii maghiare.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că, raportat la situația de fapt stabilită în cauză prin probatoriul corespunzător administrat, instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale aplicabile în cauză.

Înalta Curte reamintește dispozițiile legale incidente, avute în vedere și de prima instanță:

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 "prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice."

Art. 10 din același act normativ prevede următoarele: "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenței acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin: (…) h) refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilități."

Conform art. 31 din Constituția României:

"(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit. (2) Autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal. (...)".

Potrivit dispozițiilor art. 195 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2019, în raporturile dintre cetățeni și autoritățile administrației publice locale se folosește limba română.

Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 500/2004 privind folosirea limbii române în locuri, relații și instituții publice prevede că orice text scris sau vorbit într-o limbă străină, indiferent de dimensiuni, având caracter de interes public, trebuie să fie însoțit de traducerea sau de adaptarea în limba română.

Coroborând dispozițiile legale invocate, instanța de control judiciar constată ca fiind corectă concluzia judecătorului fondului, în sensul că a fost încălcat dreptul cetățenilor nevorbitori de limba maghiară de a accesa informații de interes public prezentate ca provenind de la autoritatea publică locală urmare a inscripționării plăcuțelor cu denumirile străzilor exclusiv în limba maghiară, fără a fi însoțite de o traducere în limba română a textului.

Exercitarea dreptului de acces la informațiile de interes public, respectiv cunoașterea denumirii străzilor, este condiționată de cunoașterea limbii maghiare, context în care tratamentul diferențiat are ca efect restrângerea exercitării în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege, iar acest tratament nu este justificat obiectiv de un scop legitim, în contextul în care dispozițiile legale incidente în speță impun obligația traducerii sau de adaptare în limba română a oricărui text scris sau vorbit într-o limbă străină, având caracter de interes public.

Dreptul cetățenilor la informații de interes public nu poate fi îngrădit/limitat, decât în ipoteza în care astfel de îngrădiri sunt prevăzute de lege, sunt necesare într-o societate democratică și sunt proporționale cu scopul urmărit.

De asemenea, pentru a nu fi apreciate discriminatorii, în sensul O.G. nr. 137/2000, îngrădirile dreptului cetățeanului la informațiile de interes public trebuie să fie aplicate nediferențiat, fără legătură cu naționalitatea/etnia persoanei și fără a fi de natură a o poziționa pe aceasta într-o poziție dezavantajoasă în raport de cetățeanul aparținând altei naționalități/etnii.

Or, în speță, inscripționarea plăcuțelor cu numele străzilor exclusiv în limba maghiară este de natură a defavoriza în mod nejustificat un grup de persoane/o comunitate, compusă din cetățeni vorbitori de limbă română și necunoscători ai limbii maghiare, având în vedere că pentru aceștia este necesară cunoașterea efectivă a denumirii respectivei străzi, pentru a se putea localiza în spațiu.

Așa fiind, nu pot fi primite susținerile recurentei, în sensul că pe plăcuțele conținând denumirile străzilor este menționat cuvântul "str. " ce reprezintă o prescurtare în limba română a cuvântului "strada", urmat de cuvântul "utca" ce reprezintă un termen echivalent în limba maghiară, acest unic element nefiind suficient pentru a reține îndeplinirea cerinței inscripționării bilingve a denumirii străzii.

Recurenta solicită, în realitate, instanței de control judiciar să reaprecieze probele, ceea ce nu este permis în recurs, conform prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) lit. d) din Codul Administrativ, art. 11 din Convenția-Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale, ratificată prin Legea 33/1995 și art. 11 din Constituție, recurenta-reclamantă a susținut că denumirile străzilor au fost stabilite conform dorințelor comunității, oficializând denumiri tradiționale, folosite de localnici de sute de ani, precum și faptul că există un nomenclator și obligația legală de a amplasa plăcuțe cu denumiri oficiale, obligație pe care primarul și-a îndeplinit-o astfel că nu putea fi sancționat.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a reținut că, în cauză, nu a fost contestată competența legală a Consiliului local de a decide asupra denumirilor străzilor, nefiind cenzurată decizia de a utiliza denumiri tradiționale sau toponime, ci, ceea ce s-a constatat de către CNCD este faptul că unele dintre străzi pot fi traduse în limba română, iar pe plăcuțele conținând denumirile străzilor este indicată denumirea numai în limba maghiară, ceea ce are drept consecință necunoașterea pentru un nevorbitor de limbă maghiară, localnic sau turist, a denumirii străzii pe care se află.

Or, dreptul minorităților naționale de a-și exprima identitatea etnică, culturală, lingvistică și religioasă nu justifică și nu poate fi folosit ca argument pentru a nu fi respectate drepturi garantate prin lege tuturor cetățenilor, în speță fiind dreptul de acces la informații de interes public.

Cu privirile la susținerile recurentei-reclamante referitoare la inaplicabilitatea art. 5 lit. h) din Legea nr. 500/2004, prevedere ce vizează denumirile reglementate ca atare prin actele normative în vigoare, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, constată că textul legal evocat nu este incident, deoarece denumirile străzilor nu au fost stabilite prin acte normative.

În aceste condiții, în mod legal, instanța de fond a stabilit că Hotărârea nr. 332/19.07.2023 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării este legală și temeinică, fiind identificată o faptă de discriminare pe criterii etnice la adresa cetățenilor români necunoscători ai limbii maghiare.

Prin urmare, aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Comuna Lăzarea împotriva sentinței nr. 672 din 22 aprilie 2024 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.