ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2376/2024

Ședința publică din data de 24 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 februarie 2022, pe rolul Curții de Apel Iași – secția de contencios administrativ și fiscal sub dosar nr. x/2022, astfel cum a fost precizată prin cerere depusă la data de 22 martie 2022, reclamanții A. - Cabinet Medical Individual Medicină de Familie, A. și Patronatul Medicilor de Familie Iași, în contradictoriu cu pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate prin președinte ("CNAS"), Guvernul României prin prim-ministru și Ministerul Sănătății prin ministrul sănătății, au solicitat:

(i) anularea în parte a Hotărârii nr. 696 din 26 iunie 2021 pentru aprobarea pachetelor de servicii și a Contractului-cadru care reglementează condițiile acordării asistenței medicale, a medicamentelor și a dispozitivelor medicale, tehnologiilor și dispozitivelor asistive în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2021-2022, precum și a Notei de fundamentare, emise de către Guvernul României și obligarea pârâților la modificarea/completarea următoarelor articole: ANEXA nr. 1: Pachetul minimal de servicii și pachetul de servicii de bază, CAPITOLUL II: Pachetul de servicii de bază SECȚIUNEA 1: A. Pachetul de servicii de bază în asistența medicală primară: pct. 1.1. Servicii medicale curative, alin. (2), pct. 1.1.2.1; ANEXA nr. 2: CONTRACT-CADRU din 26 iunie 2021 care reglementează condițiile acordării asistenței medicale, a medicamentelor și a dispozitivelor medicale, tehnologiilor și dispozitivelor asistive în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2021-2022, CAPITOLUL I: Asistența medicală primară: SECȚIUNEA 1: Condiții de eligibilitate: art. 1 alin. (1) lit. c), art. 2 alin. (1) și alin. (4), art. 3, art. 4 alin. (1) și (2), art. 6 alin. (1) lit. f) și h); SECȚIUNEA 3: Obligațiile și drepturile furnizorilor de servicii medicale: art. 7 lit. e), f), g), h), i), k), 1, o, p, q, r, ș, v, w, x, y, z, art. 8 alin. (1) lit. a), b), c), d), e), și alin. (2); SECȚIUNEA 4: Obligațiile caselor de asigurări de sănătate: art. 9 lit. b), h), o); SECȚIUNEA 5: Condiții specifice: art. 10 alin. (2) teza 2, art. 12 alin. (1); SECȚIUNEA 6: Decontarea serviciilor medicale: art. 14 alin. (1), (2) și completarea cu art. 14 indice 1- conform celor arătate în cererea de chemare în judecată, art. 16 alin. (1); SECȚIUNEA 7: Sancțiuni, condiții de suspendare, reziliere și încetare a contractelor de furnizare de servicii medicale: art. 17, art. 19 lit. d), g), art. 20 pct. 4 a4, precum și a NOTEI DE FUNDAMENTARE la Hotărârea Guvernului nr. 696/2021;

(ii) anularea în parte a Ordinului ministrului sănătății și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 1068/627/2021 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare în anul 2021 a Hotărârii Guvernului nr. 696/2021, precum și a referatelor de aprobare nr. IM 4.661 din 29.06.2021 al Ministerului Sănătății și nr. DG 1.945 din 28.06.2021 al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, emise de către Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate și obligarea pârâților la modificarea/completarea următoarelor articole: ANEXA nr. 1: CONDIȚIILE ACORDĂRII PACHETULUI DE SERVICII MINIMAL ȘI DE BAZĂ ÎN ASISTENȚA MEDICALĂ PRIMARĂ, SECȚIUNEA 2: B. Pachetul de Servicii de Bază în Asistența Medicală Primară: Pct. 1.1.2, art. 1.1.1.; ANEXA nr. 1: CONDIȚIILE ACORDĂRII PACHETULUI DE SERVICII MINIMAL ȘI DE BAZĂ ÎN ASISTENȚA MEDICALĂ PRIMARĂ, SECȚIUNEA 1: A. Pachetul Minimal de Servicii Medicale în Asistența Medicală Primară: Art. 1.2., Art. 1.3., Art. 1.6.; ANEXA nr. 1: CONDIȚIILE ACORDĂRII PACHETULUI DE SERVICII MINIMAL ȘI DE BAZĂ ÎN ASISTENȚA MEDICALĂ PRIMARĂ, SECȚIUNEA 2: B. Pachetul de Servicii de Bază în Asistența Medicală Primară: Art. 1.1., Art. 1.1.1.1. Art. 1.1.2.1., Art. 1.1.3.2., Art. 1.1.4.2., Art. 1.1.4.3., Art. 1.1.4.4. Managementul bolii cronice de rinichi, Art. 1.2.1., Art. 1.2.3., Art. 1.2.3.1., Art. 1.2.3.2., Art. 1.2.4.1., Art. 1.3.3., Art. 1.4., Art. 1.5.; ANEXA nr. 2: ACTUL din 29 iunie 2021 - Modalitățile de Plată în asistența medicală primară pentru furnizarea de servicii medicale prevăzute în pachetele de servicii medicale: Art. 1, Art. 5 alin. (1) și alin. (2), Art. 6., Art. 8., Art. 12, Art. 13., Art. 15; ANEXA nr. 3: CONTRACT din 29 iunie 2021 DE FURNIZARE de servicii medicale în asistența medicală primară - model: CAPITOLUL V: Obligațiile părților, SECȚIUNEA 1: A. Obligațiile casei de asigurări de sănătate: Art. 6; ANEXA nr. 3: CONTRACT din 29 iunie 2021 DE FURNIZARE de servicii medicale în asistența medicală primară - model: CAPITOLUL V: Obligațiile părților, SECȚIUNEA 2: B. Obligațiile furnizorului de servicii medicale: Art. 7 lit. a), b), c), d), e), f), g), h), i), j), k), 1, m, n, o, p, q, r, s, ș, t, ț, u, v, w, x, y, z; CAPITOLUL VI: art. 8, art. 9; ANEXA nr. 3: CONTRACT din 29 iunie 2021 DE FURNIZARE de servicii medicale în asistența medicală primară - model, CAPITOLUL X: Suspendarea, rezilierea și încetarea contractului: art. 14 lit. g), h), i); ANEXA nr. 6: CONVENȚIE din 29 iunie 2021 DE FURNIZARE de servicii medicale în asistența medicală primară – model, CAPITOLUL V: Obligațiile părților, SECȚIUNEA 1:A. Obligațiile casei de asigurări de sănătate: art. 4 lit. a), b), c), d), e), f), g), h), i), j), k), 1; ANEXA nr. 6: CONVENȚIE din 29 iunie 2021 DE FURNIZARE de servicii medicale în asistența medicală primară – model, CAPITOLUL V: Obligațiile părților, SECȚIUNEA 2: B. Obligațiile furnizorului de servicii medicale: art. 5 lit. a), b), c), d), e), f), g), h), i), j), k), 1, m, n, o, p, q, r, s, ș, t, ț, u, v, w, x, y, z; ANEXA nr. 6: CONVENȚIE din 29 iunie 2021 DE FURNIZARE de servicii medicale în asistența medicală primară - model, CAPITOLUL VI: Modalități de plată: art. 6, art. 7; ANEXA nr. 6: CONVENȚIE din 29 iunie 2021 DE FURNIZARE de servicii medicale în asistența medicală primară - model, CAPITOLUL VI-Modalități de plată: CAPITOLUL X: Suspendarea, rezilierea și încetarea convenției: art. 12, art. 13.

(iii) obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. La data de 12 mai 20202, Colegiul Medicilor din România a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul reclamanților.

1.3. Prin încheierea din 24 mai 2022, Curtea de Apel Iași – secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de conexitate și a reunit prezenta cauză la cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2022, aflată pe rolul Curții de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal.

1.4. Prin încheierea din 28 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal a dispus disjungerea și soluționarea separată a dosarului nr. x/2022 al Curții de Apel Iași.

1.5. Prin sentința civilă nr. 403 din 13 septembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a dosarului nr. x/2022 în favoarea Curții de Apel Iași – secția de contencios administrativ și fiscal.

1.6. După declinarea competenței de soluționare a pricinii de către Curtea de Apel Timișoara, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Iași – secția de contencios administrativ și fiscal la data de 19 septembrie 2022, sub nr. x/2022*.

1.7. Prin sentința civilă nr. 131 din 4 octombrie 2022, Curtea de Apel Iași – secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestui conflict.

1.8. Prin decizia nr. 277 din 20 ianuarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași – secția de contencios administrativ și fiscal.

1.9. După pronunțarea regulatorului de competență, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Iași – secția de contencios administrativ și fiscal la data de 6 martie 2023, sub nr. x/2022**.

1.10. Prin încheierea din 11 aprilie 2023, instanța de fond a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Colegiul Medicilor din România.

Prin sentința civilă nr. 95 din 25 aprilie 2023, Curtea de Apel Iași – secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile formulate de pârâți, ca neîntemeiate, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. - Cabinet Medical Individual Medicină de Familie, A. și Patronatul Medicilor de Familie Iași, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate ca neîntemeiată și a respins cererea de intervenție accesorie formulată de Colegiul Medicilor din România ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 92 din 25 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. - Cabinet Medical Individual Medicină de Familie, A. și Patronatul Medicilor de Familie Iași au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii, astfel cum a fost formulată și precizată, precum și admiterea cererii de intervenție accesorie formulată de Colegiul Medicilor din România.

În motivare, recurenții-reclamanți au arătat, cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., că hotărârea nu cuprinde motivele pentru care a fost respins motivul de nelegalitate referitor la depășirea termenului prevăzut de art. 229 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, anume depășirea termenului de 60 de zile calculat de la intrarea în vigoare a Legii bugetului de stat pentru anul în care urmează să se aprobe un nou contract-cadru. Legea bugetului de stat pe anul 2021 a intrat în vigoare la 12.03.2021, iar contractul-cadru a fost publicat la 30.06.2021. Recurenții-reclamanți pretind că au fost vătămați prin aceea că nu au avut posibilitatea de a lua cunoștință de prevederile contractului decât după intrarea lui în vigoare.

Totodată, susțin că instanța de fond nu a motivat soluția de respingere a acțiunii și prin raportare la motivul de nelegalitate referitor la emiterea actelor atacate cu încălcarea obligației de negociere impusă de art. 229 din Legea nr. 95/2006, prin exces de putere de către pârâți.

Astfel, în esență, s-a pretins o greșită aplicare a art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004 în aprecierea invocatului exces de putere manifestat de autoritățile intimate-pârâte. În acest sens, recurenții se referă la procedura de negociere a contractului cadru, pe care o apreciază a fi fost derulată doar formal, pârâții-intimați impunând un contract de adeziune cu clauze prestabilite și refuzând nemotivat propunerile Colegiului Medicilor din România. S-a mai pretins că lipsește studiului de impact, iar nota de fundamentare a Hotărârii de Guvern și referatele de aprobare ale ordinului nu realizează analiza impactului social-economic, financiar, etc. De asemenea, nu s-a avut în vedere o documentare sau analiză științifică preliminară. Or, nemotivarea actelor nu permite efectuarea controlului legalității și oportunității.

Cu privire la motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au reluat motivele de nelegalitate din fond.

Recurenții-reclamanți au susținut o încălcare și aplicare greșite a art. 229 alin. (2), art. 439 alin. (17) din Legea nr. 95/2006, art. 1167, art. 1170, art. 1175, art. 1176, art. 1183 alin. (2) și (3), art. 1023 C. civ., afirmând o lipsă a negocierilor reale, lipsa acceptării exprese și în scris a clauzei neuzuale, iar clauzele standard nu produc efecte dacă nu sunt acceptate în scris de cealaltă parte.

Recurenții au afirmat încălcarea și aplicarea greșită a art. 1 și art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003, întrucât nu s-a organizat o dezbatere publică, astfel cum s-a solicitat de către organizațiile legal constituite.

De asemenea, instanța de fond a reținut eronat că art. 180 din Anexa 2 a H.G. nr. 696/2021 nu încalcă aplicarea legii civile în timp.

Totodată, s-a susținut încălcarea și aplicarea greșită a art. 7 din Codul administrativ, contractul-cadru aprobat prin H.G. nr. 696/2021 instituind o reală subordonare pentru medicii de familie, specifică dreptului muncii.

Referitor la încălcarea/aplicarea greșită a art. 30 indice 1 – indice 11 din Legea nr. 95/2006, se arată de către recurenții-reclamanți că măsurile adoptate în contextul epidemiei Covid sunt în vigoare în această formă și în prezent, astfel că limitarea consultațiilor la distanță contravine Legii nr. 95/2006 și O.U.G. nr. 196/2020.

Se mai susține încălcarea/aplicarea greșită a art. 7 alin. (5) din Legea nr. 185/2017, întrucât păstrarea posibilității ca unii dintre furnizori să intre în contract cu casele de asigurări de sănătate prin acreditare contravine legii.

Cât despre încălcarea/aplicarea greșită a art. 1170 C. civ., se critică folosirea alternativă a noțiunilor de "persoane asigurate" și "persoane înscrise pe listă".

Recurenții-reclamanți reiterează criticile privind art. 6 alin. (1) lit. f) și h), art. 7 lit. e), f) g), i), k), p), r), ș), art. 10, art. 10 alin. (2) teza a doua, art. 12 alin. (1) din contractul cadru, precum și sub aspectul încălcării/aplicării greșite a art. 280 alin. (1) lit. k) și alin. (2) din Legea nr. 95/2006, reiterând motivele de nelegalitate ale art. 7 lit. h), l), o), q), v), w), x) și y), art. 8 alin. (1) lit. a), b), c), d), e), art. 8 alin. (2), art. 9 lit. h) și o) din contractul cadru.

În final, s-a susținut o încălcare/aplicare greșită a art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006, reiterându-se motivele vizând art. 9 lit. b), h) o) din Contractul cadru, respectiv o încălcare/aplicare greșită a art. 381 din Legea nr. 95/2006, reluându-se din fond criticile privind art. 155 alin. (1) – (4), art. 156 alin. (1) – (9) din contractul cadru.

Intimații-pârâți Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare, în esență, s-a arătat că prima instanță a efectuat o corectă aplicare și interpretare a legii, fără a se identifica în mod real critici întemeiate de nelegalitate ale acelor acte administrative, ci în general simple nemulțumiri cu privire la conținutul lor.

Totodată, în proces au fost respectate normele de procedură civilă, iar hotărârea pronunțată a fost motivată în mod corespunzător.

II. Soluția instanței de recurs

Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. - Cabinet Medical Individual Medicină de Familie, A. și Patronatul Medicilor de Familie Iași este nefondat.

Potrivit art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 din C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie.

Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți au invocat în calea de atac exercitată critici susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În privința motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., lecturând atent sentința atacată, Înalta Curtea constată existența raționamentului logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată și, în plus, considerentele dezvoltate de curtea de apel sunt în legătură cu soluția pronunțată.

Astfel, de principiu, instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menționate în cererea părții în sprijinul aceluiași motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a unei părți nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

În concret, Curtea de Apel Iași a soluționat acțiunea cu care a fost învestită, detaliind în principiu motivele de fapt și de drept pentru care cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanță nu concordă modului în care recurenții-reclamanți apreciază că trebuia motivată hotărârea judecătorească în proces nu determină incidența motivului de casare în discuție, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către prima instanță a dreptului material.

Altfel spus, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că acele motive sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.

Referitor la acest motiv de casare/nelegalitate, recurenții-reclamanți impută curții de apel omisiunea de analiză a argumentului prin care s-a susținut nelegalitatea actelor litigioase prin prisma aprobării acestora cu nerespectarea termenului de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii bugetului de stat, precum și neanalizarea motivului de nelegalitate referitor la încălcarea obligației de negociere din perspectiva excesului de putere. Critica amintită nu este de natură să determine admiterea căii de atac și casarea sentinței recurate, întrucât motivul în discuție nu este fondat.

Astfel, din analiza considerentelor hotărârii recurate rezultă că instanța de fond a arătat cu ocazia analizei legalității actelor contestate că, în cauză, au fost respectate cerințele impuse de art. 229 din Legea nr. 95/2006, procedând așadar, în mod implicit, la verificări sub toate aspectele privitoare la etapele ce trebuiau parcurse, pentru a se aprecia îndeplinită condiția negocierii, precum și cu privire la modalitatea de desfășurare a negocierilor, din perspectiva pretinsului exces de putere.

Instanța de fond a constatat că niciuna dintre criticile formulate de reclamanți cu privire la procedura de negociere nu sunt întemeiate, fiind astfel evident faptul că, deși nu a afirmat-o literal, a apreciat că nu se confirmă excesul de putere invocat de recurenții-reclamanți, conform definiției prevăzute de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, sub aspectul încălcării drepturilor și libertăților cetățenilor. De altfel, această pretinsă încălcare a fost motivată de recurenții-reclamanți, atât în fond, cât și în recurs, prin lipsa negocierii efective, apreciind aceștia că propunerile înaintate către CNAS nu au fost analizate efectiv, respectiv nu au fost însușite de către CNAS, în sensul de a fi reflectate în conținutul contractului cadru, aspect pe care instanța de recurs îl consideră a reprezenta o critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sub care va fi analizată în cele ce urmează. În orice caz, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se constată că instanța de fond a făcut o analiză amplă și suficientă cu privire la această chestiune, astfel încât nu îi poate fi imputată omisiunea analizării unui motiv de nelegalitate.

Deși nu se identifică în concret în conținutul sentinței referiri explicite la nerespectarea termenului de 60 de zile la care face trimitere teza finală a alin. (2) al art. 229 din Lege, nu se poate presupune că instanța fondului, constatând totuși procedura respectată, nu ar fi verificat în mod implicit toate aspectele reglementate prin Lege în legătură cu această procedură de negociere, consemnarea rezultatului ei și efectele depășirii termenului de 60 de zile.

Pe de altă parte, potrivit textului invocat de recurenții-reclamanți "Drepturile prevăzute la alin. (1) se stabilesc pe baza contractului-cadru multianual, care se elaborează de CNAS în urma negocierii cu Colegiul Medicilor din România, denumit în continuare CMR, Colegiul Medicilor Stomatologi din România, denumit în continuare CMSR, Colegiul Farmaciștilor din România, denumit în continuare CFR, Ordinul Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților Medicali din România, denumit în continuare OAMGMAMR, Ordinul Biochimiștilor, Biologilor și Chimiștilor, denumit în continuare OBBC, precum și în urma consultării cu organizațiile patronale, sindicale și profesionale reprezentative din domeniul medical. Proiectul se avizează de către Ministerul Sănătății și se aprobă prin hotărâre a Guvernului, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii bugetului de stat pentru anul în care urmează să se aprobe un nou contract cadru.".

Instanța de recurs observă că Legea nu instituie o sancțiune pentru nerespectarea termenului de 60 de zile pentru aprobarea proiectului prin hotărâre de Guvern și nu se poate susține în mod valid că legiuitorul ar fi instituit un termen limită de decădere, a cărui depășire ar conduce la imposibilitatea emiterii hotărârii de Guvern/nelegalitatea actului emis peste termen, în condițiile în care sensul normei este acela de a garanta încheierea contractelor dintre casele de asigurări și furnizorii de servicii medicale, în scopul prestării activităților reglementate prin actul normativ, iar nu de a împiedica încheierea acestor contracte, fără de care serviciile medicale nu ar mai fi putut fi prestate.

Așadar, textul amintit instituie un termen de recomandare în sarcina Ministerului Sănătății și a Guvernului României, în interiorul căruia aceștia sunt îndrumați să finalizeze procedura de adoptare a hotărârii de Guvern, la un moment cât mai apropiat de data intrării în vigoare a legii bugetului de stat, însă nerespectarea acestui termen nu este de natură a atrage sancțiunea anulării actului administrativ, astfel cum au pretins recurenții-reclamanți.

Motivul de casare/nelegalitate invocat de recurenții-reclamanți prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Prin cererea de recurs, recurenții-reclamanți au afirmat aplicarea greșită a art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, ce definește "excesul de putere".

În acest sens, după considerații proprii cu privire la modalitatea în care ar fi trebuit să se deruleze procedura de negociere, recurenții au arătat că, în realitate, excesul de putere ce trebuia cenzurat de instanța de fond s-a manifestat prin aceea că actele contestate, în forma lor finală, nu ar fi avut în vedere obiecțiunile formulate de Colegiul Medicilor din România, cu ocazia negocierilor purtate cu autoritățile publice implicate și, totodată, au fost adoptate fără o motivare corespunzătoare a soluțiilor impuse și fără a exista un acord final asupra conținutului, din partea participanților la negocieri.

Înalta Curte observă că art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 definește "excesul de putere" ca fiind "exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor".

Textul legal recunoaște în sarcina autorității publice dreptul de apreciere, anume oportunitatea în adoptarea unei soluții, ceea ce contrazice teza avansată de reclamant, potrivit căreia conținutul actelor administrative adoptate în urma negocierii nu ar putea fi decât cel agreat de toate părțile participante la negociere.

Astfel, oportunitatea se află în strânsă dependență cu puterea discreționară a administrației publice, desemnând facultatea acesteia dată de lege de a alege, după aprecierea sa, între mai multe soluții posibile, aplicabile la cazul concret. Există deci o marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorități, astfel ca în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor să poată recurge la orice mijloc de acțiune, în limitele competenței sale.

Deși legea impune în sarcina părții intimatei-pârâte CNAS o obligație de negociere și stabilește o procedură în acest sens, nu condiționează emiterea actului de rezultatul negocierii, în exercitarea propriului drept de apreciere autoritatea publică fiind cea care dispune asupra acestui conținut, fiind limitată în acest sens doar de respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor și de respectarea competențelor prevăzute de lege.

Așadar, prin invocarea de către recurenții-reclamanți a lipsei unui acord final asupra tuturor măsurilor adoptate prin actele contestate se urmărește o cenzurare a dreptului de apreciere al autorității publice prin raportare la oportunitatea anumitor măsuri, iar nu încălcarea limitelor impuse de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, astfel încât criticile de nelegalitate invocate sunt nefondate.

Referirile recurenților-reclamanți la incidența prevederilor art. 1169 C. civ. urmează a fi de asemenea înlăturate, întrucât procedura de adoptare a actelor administrative privind aprobarea modelelor de contracte - convenții cu furnizorii este guvernată de norme de drept public, iar nu de norme de drept privat. Natura contractelor încheiate ulterior de casele de asigurări de sănătate cu furnizorii de servicii medicale, în temeiul actelor administrative cu caracter normativ contestate, nu prezintă relevanță în analiza legalității procedurii reglementate de Legea nr. 95/2006, care va fi realizată prin raportare la dispozițiile Legii nr. 554/2004, iar nu în considerarea normelor de drept civil ce guvernează raporturi juridice de drept privat.

În consecință, prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 și în considerarea dispozițiilor speciale ale Legii nr. 95/2006, faptul că autoritățile publice aveau obligația de a demara proceduri de negociere, de a finaliza, de a asculta participanții la aceste proceduri cu privire la obiecțiunile formulate nu echivalează cu obligația de a adera la respectivele propuneri, astfel cum au fost înaintate. Dimpotrivă, la elaborarea actelor administrative contestate autoritățile publice beneficiau de un drept propriu de apreciere exercitat în considerarea necesității realizării interesului public, iar nu a celui privat (al furnizorilor de servicii medicale), în limitele competențelor recunoscute prin lege și cu respectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor.

Așadar, în mod legal instanța de fond a reținut că în cauză nu se identifică excesul de putere al autorităților publice intimate-pârâte, cu ocazia emiterii actelor administrative contestate, prin aceea că acestea nu ar fi preluat în conținutul actelor obiecțiunile formulate de Colegiul Medicilor din România, că nu ar fi dat relevanță acestor obiecțiuni ori că nu ar fi motivat în mod distinct respingerea lor, în cauză acționând oportunitatea autorității publice în adoptarea soluțiilor litigioase.

Referitor la lipsa unei motivări a actelor administrative contestate, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile formulate de recurenții-reclamanți, nota de fundamentare a H.G. nr. 696/2021 și referatele de aprobare a Ordinului nr. 1068/627/2021 conținând argumente suficiente în justificarea soluțiilor adoptate.

Ceea ce critică de fapt recurenții-reclamanți este pertinența motivelor avute în vedere la emiterea actelor administrative contestate, lipsa de substanță a motivelor invocate, însă toate acestea sunt fundamentate pe neînsușirea obiecțiunilor formulate de Colegiul Medicilor din România cu ocazia negocierilor. Or, astfel cum în mod corect au arătat intimații-pârâți, prin emiterea actelor administrative contestate este protejat un interes legitim public, mai exact funcționarea sistemului de asigurări sociale de sănătate și protejarea beneficiarilor acestui sistem, respectiv asigurații contributori, iar nu interesele private ale furnizorilor de servicii medicale.

În concret, Nota de fundamentare la H.G. nr. 696/2021, precum și Referatul de aprobare a Ordinului nr. 1068/627/2021 conțin mențiuni cu privire la toate modificările operate prin actele administrative contestate și cu privire la soluțiile propuse prin proiectele de hotărâre de Guvern și de ordin privind aprobarea normelor metodologice, precum și în legătură cu rațiunea care stă la baza acestor propuneri. În plus, toate propunerile au fost aduse la cunoștința participanților la negociere, la cunoștința emitenților avizelor privind aprobarea actelor contestate, fiind analizate și motivate inclusiv soluțiile autorităților publice implicate, conținute în avizele emise de acestea.

În consecință, nu se poate susține în mod valid că actele administrative ar fi afectate de viciul nemotivării, autoritățile emitente neavând obligația de a motiva separat fiecare argument formulat de participanții la negocieri, cu privire la fiecare clauză contractuală, în parte.

În orice caz, o dezvoltare punctuală a criticii amintite nu se regăsește în cererea introductivă de instanță și nici în cererea adițională formulată în termen legal, iar, potrivit art. 494 raportat la art. 478 din C. proc. civ., în calea de atac nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

Au mai invocat recurenții-reclamanți, prin cererea de recurs formulată, greșita aplicare a prevederilor art. 1 și art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, întrucât nu s-a dat curs solicitării de organizare a unei dezbateri publice.

Potrivit art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (9) din actul normativ amintit "Prezenta lege stabilește regulile procedurale minimale aplicabile pentru asigurarea transparenței decizionale în cadrul autorităților administrației publice centrale și locale, alese sau numite, precum și al altor instituții publice care utilizează resurse financiare publice, în raporturile stabilite între ele cu cetățenii și asociațiile legal constituite ale acestora (...)", respectiv "Autoritatea publică în cauză este obligată să decidă organizarea unei întâlniri în care să se dezbată public proiectul de act normativ, dacă acest lucru a fost cerut în scris de către o asociație legal constituită sau de către o altă autoritate publică".

Totodată, potrivit art. 229 din Legea nr. 95/2006 "(2) Drepturile prevăzute la alin. (1) se stabilesc pe baza contractului-cadru multianual, care se elaborează de CNAS în urma negocierii cu Colegiul Medicilor din România, denumit în continuare CMR, Colegiul Medicilor Stomatologi din România, denumit în continuare CMSR, Colegiul Farmaciștilor din România, denumit în continuare CFR, Ordinul Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților Medicali din România, denumit în continuare OAMGMAMR, Ordinul Biochimiștilor, Biologilor și Chimiștilor, denumit în continuare OBBC, Colegiul Fizioterapeuților din România, denumit în continuare CFZRO, Colegiul Dieteticienilor din România și cu alte organizații profesionale recunoscute la nivel național, precum și în urma consultării cu organizațiile patronale, sindicale și profesionale reprezentative din domeniul medical.(...). (4) CNAS va elabora norme metodologice de aplicare a contractului-cadru, în urma negocierii cu CMR, CFR, CMSR, OAMGMAMR, OBBC, CFZRO, Colegiul Dieteticienilor din România și cu alte organizații profesionale recunoscute la nivel național, precum și cu consultarea organizațiilor patronale, sindicale și profesionale reprezentative din domeniul medical, care se aprobă prin ordin al ministrului sănătății și al președintelui CNAS, până la data de 30 iunie pentru anul pentru care se aprobă noile norme metodologice. Normele metodologice intră în vigoare odată cu hotărârea Guvernului prevăzută la alin. (2) și sunt valabile pe toată perioada de aplicabilitate a acesteia".

Înalta Curte constată că a fost respectat principiul transparenței decizionale, cum în mod corect a reținut și prima instanță. Intimata-pârâtă CNAS a invitat la negocieri organizațiile profesionale menționate în textul de lege și, totodată, a postat pe site-ul propriu proiectul de hotărâre pentru aprobarea pachetelor de servicii medicale și a Contractului-cadru care reglementează condițiile acordării asistentei medicale, a medicamentelor și a dispozitivelor medicale tehnologiilor și dispozitivelor asistive în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2021-2022 în data de 02.03.2021, cu arătarea termenului limită pentru trimiterea observațiilor și propunerilor la proiectul de act normativ. De asemenea, proiectul Ordinului privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare în anul 2021 a hotărârii pentru aprobarea pachetelor de servicii și a Contractului-cadru care reglementează condițiile acordării asistentei medicale, a medicamentelor și a dispozitivelor medicale, tehnologiilor și dispozitivelor asistive in cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate a fost afișat la data de 16.04.2021, cu arătarea termenului limită pentru trimiterea observațiilor și propunerilor.

În ceea ce privește obligația de organizare a unei dezbateri publice, instanța de recurs observă că recurenții-reclamanți A. - Cabinet Medical Individual Medicină de Familie și A. nu justifică o calitate de "asociație legal constituită" sau de "altă autoritate publică", singurele entități îndreptățite a invoca și ulterior a proba existența unei vătămări pentru nerespectarea prevederilor art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003.

Pe de altă parte, Colegiul Medicilor din România, care a deținut calitatea de intervenient accesoriu în fața instanței de fond, nu a promovat recurs prin care să invoce nelegalitatea aplicării prevederilor art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003.

Cât privește pe recurentul-reclamant Patronatul Medicilor de Familie Iași, trebuie avute în vedere și dispozițiile speciale ale art. 229 alin. (2) și (4) din Legea nr. 95/2006, derogatorii de la dreptul comun, care reglementează o procedură specifică de adoptare a contractului-cadru multianual și a normelor metodologice și care prevăd că elaborarea contractului-cadru se face în urma negocierilor și consultărilor cu organizațiile indicate, a căror parcurgere se confirmă în proces. Aceasta nu înseamnă însă că intimații-pârâți pot nesocoti obligația de transparență decizională, cu mențiunea însă că persoana interesată trebuie să demonstreze vătămarea suferită prin nerespectarea normei legale în discuție. Cu toate acestea, din moment ce niciuna dintre celelalte critici de nelegalitate dezvoltate în conținutul cererii introductive de instanță nu este validată, nu reiese vătămarea pretins suferită de Patronatul Medicilor de Familie Iași raportat la dispozițiile Legii nr. 52/2003, astfel că referirea din recurs prezintă un caracter strict formal.

Pe cale de consecință, critica de nelegalitate formulată urmează a fi respinsă, ca nefondată.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a art. 7 din Codul administrativ (O.U.G. nr. 57/2019), instanța de recurs va observa că și aceasta este lipsită de temei.

Potrivit dispozițiilor legale invocate "Beneficiarii activității autorităților și instituțiilor administrației publice au dreptul de a fi tratați în mod egal, într-o manieră nediscriminatorie, corelativ cu obligația autorităților și instituțiilor administrației publice de a trata în mod egal pe toți beneficiarii, fără discriminare pe criteriile prevăzute de lege".

Textul amintit reprezintă aplicarea principiului egalității în drepturi reglementat de art. 16 alin. (1) din Constituția României, potrivit căruia "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări (...)", încălcarea acestuia fiind justificată în cererea de recurs prin efectuarea unei comparații între situația medicilor specialiști de medicină de familie și a medicilor din unitățile sanitare publice, sub aspectul veniturilor realizate.

Prin argumentele invocate recurenții critică modul de aplicare a clauzelor din contractele încheiate cu furnizorii de servicii, de natură, în opinia sa, a limita cuantumul veniturilor, nu și diferența dintre situația medicilor specializați în medicina de familie și situația medicilor din unitățile sanitare publice.

Or, pentru a conchide asupra încălcării principiului egalității de tratament, trebuie să se probeze, cu prioritate, faptul că cele două categorii între care se realizează comparația se află în situații identice sau asemănătoare.

În cauză, comparația ce se urmărește a fi realizată privește veniturile salariale lunare, deși modul de determinare a acestora este unul diferit. Astfel, medicii specializați în medicina de familie încasează venituri prin raportare la numărul pacienților ori la valoarea serviciilor medicale furnizate, indicator care nu este aplicabil pentru determinarea veniturilor medicilor din sistemul public. De asemenea, statul nu poate fi obligat să asigure un anumit nivel al veniturilor pentru medicii din mediul privat, acesta fiind determinat în regim concurențial, aspect esențial ce diferențiază situațiile celor două categorii de medici.

Pe cale de consecință, nefiind vorba despre situații identice sau asemănătoare, nu se poate concluziona în sensul încălcării principiului egalității, reglementat de dispozițiile art. 7 din Codul administrativ, sentința primei instanțe fiind legală și din această perspectivă.

Lipsită de pertinență este și critica referitoare la pretinsul efect retroactiv al art. 180 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021.

Astfel, curtea de apel a reținut în mod corect că norma juridică nu încalcă reglementarea privind aplicarea legii civile în timp, întrucât reglementează o situație tranzitorie până la semnarea noilor contracte.

Modul în care a fost pusă în aplicare norma respectivă reprezintă un aspect ulterior intrării sale în vigoare, neconstituind deci o împrejurare anterioară sau concomitentă adoptării sale spre a reprezenta o cauză de nevalabilitate din perspectiva sancțiunii nulității.

Referitor la o pretinsă aplicare greșită a mai multor norme de drept civil, prin raportare la natura juridică a contractelor de furnizare a serviciilor medicale, astfel cum s-a menționat anterior, Înalta Curte reamintește că procedura finalizată cu emiterea actelor administrative contestate este guvernată de dispozițiile Legii nr. 95/2006 și ale Legii nr. 554/2004, neintrând sub incidența normelor juridice invocate, ce guvernează derularea raporturilor juridice de drept privat.

În ceea ce privește aspectele referitoare la refuzul caselor județene de sănătate de a negocia clauze contractuale suplimentare potrivit art. 8 alin. (1) lit. c) din contractul-cadru, acestea nu prezintă relevanță în cenzurarea legalității actelor contestate, având legătură cu executarea ulterioară a contractului, iar nu cu legalitatea actului administrativ.

Urmează a fi înlăturate și susținerile privitoare la nerespectarea drepturilor pacienților înscriși pe listele medicilor de familie, în condițiile în care recurenții-reclamanți nu dețin calitatea de organ împuternicit să reprezinte interesele acestora, nejustificând o vătămare în sensul art. 1 și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Relativ la criticile vizând o pretinsă aplicare greșită a dispozițiilor art. 30 indice 1-11 din Legea nr. 95/2006, se constată că textele au fost introduse în corpul legii prin O.U.G. nr. 196/2020, care la art. II a prevăzut că "(1) În termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, Ministerul Sănătății elaborează normele metodologice de punere în aplicare a acesteia, care vor fi aprobate prin hotărâre a Guvernului. (2) Prin hotărârea Guvernului prevăzută la alin. (1) se reglementează și: a) specialitățile medicale și lista serviciilor care fac obiectul serviciilor de telemedicină; b) condițiile de organizare și funcționare a telemedicinei; c) responsabilitatea stabilirii calității serviciului de telemedicină și a verificării respectării acesteia, în condițiile Legii nr. 185/2017 privind asigurarea calității în sistemul de sănătate, cu modificările și completările ulterioare; d) modalitatea de acordare a serviciilor de telemedicină."

Legiuitorul a recunoscut dreptul la acordarea consultațiilor prin serviciul de telemedicină, condiționat de adoptarea Normelor metodologice de punere în aplicare a acestor dispoziții, prin care urmau a se detalia atât specialitățile medicale și lista serviciilor ce pot face obiectul consultațiilor de o asemenea manieră, cât și modalitatea efectivă de desfășurare a serviciului de telemedicină.

Potrivit art. 1.1.2.1. din Pachetul minimal de servicii și Pachetul de servicii de bază (Anexa nr. 1 la H.G. nr. 696/2021) "consultațiile pentru bolile cu potențial endemoepidemic ce necesită izolare pot fi acordate și la distanță, în condițiile prevăzute de norme."

Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 30 indice 1-11 au fost adoptate abia în anul 2022, prin H.G. nr. 1133/2022, astfel că la data adoptării celor două acte administrative contestate nu exista un drept suficient de bine conturat în conținutul Legii, cu privire la acordarea consultațiilor medicale prin servicii de telemedicină. Abia ulterior adoptării Normelor metodologice de punere în aplicare a dispozițiilor legale menționate prin H.G. nr. 1133/2022 se poate susține că furnizorii de servicii medicale au dobândit în patrimoniu un drept suficient conturat, de prestare a serviciilor prin telemedicină, sub rezerva însă a îndeplinirii condițiilor de verificare și autorizare și a prestării doar a serviciilor aferente acelor specialități medicale determinate prin Norme.

Așadar, în mod corect instanța de fond a avut în vedere, la analiza legalității mențiunilor din contractul cadru, prevederile legale în vigoare la data adoptării acestora, dar și considerentele care au stat la baza modificărilor legislative operate prin O.U.G. nr. 196/2020, constând în urgența sanitară deosebită reprezentată de epidemia de COVID 19, măsurile fiind benefice pentru medici sau pacienți, la acel moment, doar în scopul evitării răspândirii virusului.

Într-un astfel de context legislativ, în care nu fuseseră adoptate încă Normele metodologice care să stabilească procedura de acordare a consultațiilor prin servicii de telemedicină ori specialitățile medicale care se pretează la acest serviciu, dreptul pretins de reclamanti nu era suficient conturat la nivelul actului de rang superior, pentru a se impune respectarea întocmai a acestuia, în procedura de adoptare a actului de rang inferior.

Pe de altă parte, menținerea, la elaborarea actelor administrative contestate, a rațiunilor inițiale avute în vedere de legiuitor la adoptarea O.U.G. nr. 196/2020, respectiv evitarea răspândirii bolilor înalt contagioase, nu poate fi apreciată ca măsură adoptată cu exces de putere, aceasta urmărind întocmai motivele evidențiate în preambulul actului modificator al Legii nr. 95/2006.

În ceea ce privește criticile referitoare la încălcarea art. 7 alin. (5) din Legea nr. 185/2017, se constată că potrivit acestei norme legale (forma în vigoare la data actelor contestate) "Acreditarea este o condiție obligatorie pentru unitățile sanitare care prestează sau nu servicii în relație cu sistemul public de asigurări de sănătate, cu excepția cabinetelor de medicină de familie, a cabinetelor medicale dentare și a cabinetelor medicale din ambulatoriul de specialitate organizate conform Ordonanței Guvernului nr. 124/1998 privind organizarea și funcționarea cabinetelor medicale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legii societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a laboratoarelor de analize medicale și de anatomie patologică. Prezenta lege nu se aplică unităților farmaceutice - farmacii și oficine de circuit deschis."

Totodată, potrivit art. 249 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 "Casele de asigurări de sănătate încheie, potrivit legii, contracte cu furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale care respectă următoarele condiții: a) sunt autorizați și evaluați potrivit art. 253, pentru furnizorii exceptați de la obligativitatea acreditării sau care nu intră sub incidența prevederilor referitoare la acreditare, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 185/2017 privind asigurarea calității în sistemul de sănătate, cu modificările și completările ulterioare; b) sunt autorizați și acreditați sau înscriși în procesul de acreditare, pentru furnizorii obligați să se acrediteze și, respectiv, sunt autorizați și acreditați, pentru furnizorii care au optat să parcurgă voluntar procesul de acreditare".

Instanța de recurs observă, contrar susținerilor recurenților, că inclusiv după modificarea prevederilor Legii nr. 187/2017, în Legea nr. 95/2006 a fost menținută posibilitatea acreditării voluntare, pentru furnizorii care au optat să parcurgă procesul de acreditare.

Această opțiune nu este însă de natură a invalida dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 187/2017 și pe cele ale art. 3 lit. a) din Legea nr. 95/2006, în sensul că acreditarea, pentru cabinetele de medicină de familie, în continuare nu este obligatorie și nu reprezintă condiție pentru a se intra în raporturi contractuale cu casele de asigurări, dacă sunt îndeplinite celelalte condiții din lege.

Mențiunile contractului cadru referitoare la condiția acreditării pentru a intra în relații contractuale cu casele de asigurări privește exclusiv pe furnizorii de servicii medicale care au obligația acreditării, potrivit Legii nr. 95/2006 și pe cei care au optat să parcurgă procesul de acreditare. Astfel de mențiuni nu îi privesc însă pe furnizorii de servicii medicale exceptați de la acreditare sau care nu au optat pentru acreditare, astfel că în mod corect instanța fondului a concluzionat că art. 1 alin. (1) lit. c) din contractul cadru – H.G. nr. 969/2021 – nu încalcă prevederile actelor normative de rang superior.

Tot astfel, nici cerința alternativă din textul art. 1 alin. (1) lit. c) din contractul cadru, potrivit căreia "sunt acreditați furnizorii care au optat să parcurgă voluntar procesul de acreditare" nu este aplicabilă cabinetelor de medicină de familie, decât în măsura în care au optat să parcurgă voluntar procesul de acreditare, astfel că nici cu privire la aceasta nu se poate constata nelegalitatea.

Înalta Curte urmează a înlătura și criticile recurenților-reclamanți privind o pretinsă încălcare/aplicare greșită de către instanța fondului a dispozițiilor art. 1170 C. civ., text potrivit căruia "Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație".

Referitor la criticile amintite, instanța de recurs arată că legalitatea actului administrativ cu caracter normativ – H.G. nr. 696/2021 – nu se verifică prin prisma normelor de ordine privată invocate, nefiind în prezența unui act juridic civil – contract civil.

Potrivit dispozițiilor art. 193 alin. (1) din Anexa 2 la H.G. nr. 696/2021 "Raporturile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente, dispozitive medicale și casele de asigurări de sănătate prevăzute la art. 190 alin. (1) sunt raporturi juridice civile care vizează acțiuni multianuale și se stabilesc și se desfășoară pe bază de contract. În situația în care este necesară modificarea sau completarea clauzelor, acestea sunt negociate și stipulate în acte adiționale. Angajamentele legale din care rezultă obligații nu pot depăși creditele de angajament și creditele bugetare aprobate.".

În proces nu este analizat însă raportul juridic dintre casa de asigurări de sănătate și furnizorul de servicii medicale, ce ia naștere în baza contractului încheiat între aceștia, ci este analizată legalitatea unor acte administrative de aprobare a conținutului contractului cadru, în baza căruia se încheie ulterior contractul de natură civilă, astfel că verificările instanței de contencios vor avea în vedere conformarea actelor contestate cu Legea nr. 554/2004 și cu actul de rang superior, reprezentat de Legea nr. 95/2006.

De altfel, instanța de recurs va observa că în fața instanței de fond reclamanții au invocat încălcarea prevederilor art. 1170 C. civ. drept critici în legătură cu procedura de negociere a contractului cadrul, iar nu în legătură, punctual, cu clauze ale acestui contract.

Înalta Curte va constata, astfel cum în mod corect a observat și instanța de fond, că în speță au avut loc negocieri efective cu reprezentanții medicilor de familie, că aceștia au avut posibilitatea de a formula puncte de vedere cu privire la