ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1633/2025

Ședința publică din data de 20 martie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 26 iunie 2023, sub nr. x/2023, reclamanții A., B., C., D., E., F., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România, Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România, au solicitat în temeiul art. 14 si 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării:

- Hotărârii nr. 222/10-11 decembrie 2021 a Consiliului UNBR, prin care s-a stabilit că începând cu data de 01 ianuarie 2022, venitul de referință utilizat la stabilirea tuturor prestațiilor de asigurări sociale se stabilește la cuantumul de 3.066 RON;

- Hotărâri nr. 227/10-11 decembrie 2021 a Consiliului UNBR, prin care s-a stabilit majorarea cotei individuale de contribuție obligatorie la 14%, urmând ca pentru anul 2022 cota de contribuție să fie de 12%, în anul 2023 cota să fie de 13%, iar în anul 2024 cota de contribuție să fie de 14%, din venitul brut lunar realizat din profesie;

- Hotărârii nr. 228/10-11 decembrie 2021 a Consiliului UNBR, prin care s-a stabilit ca începând cu 01 ianuarie 2022, pentru anul 2022, cota de contribuție individuală obligatorie să fie de 12% din venitul brut lunar realizat din profesie.

Prin sentința civilă nr. 1682 din 26 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România, Consiliul Uniuniii Naționale a Barourilor din România, ca neîntemeiată și a obligat reclamanții în solidar la plata către pârâta UNBR a sumei de 800 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1682 din 26 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs recurentele-reclamante A., E., C., B., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Printr-un prim set de critici, recurentele-reclamante au învederat, în esență, că motivarea sentinței atacate este contradictorie, întrucât pe de o parte, arată că motivele invocate sunt aparent apte a demonstra cazul bine justificat, însă respinge cererea motivând că nu au demonstrat îndeplinirea condițiilor.

Totodată, pentru a putea fi probate toate afirmațiile reclamanților este nevoie să se depună înscrisuri or acestea nu se află la reclamanți, fiind deținute de pârâte, iar acestea nu le-au depus, deși sarcina probei temeiniciei emiterii actelor administrative este a emitentului actului. O parte din înscrisuri au fost depuse doar de reclamanți în măsura în care acestea au fost publicate pe site-ul unbr.ro, publicarea făcându-se doar în limita a ceea ce dorește să se facă public în interesul pârâtei și nicidecum în interesul avocaților, iar instanța de fond nu a dispus emiterea vreunei adrese către pârâtă pentru depunerea actelor în dovedirea emiterii celor trei hotărâri.

Astfel, deși au cerut ca în cauză să fie depuse toate actele care au stat la baza emiterii actelor administrative, pârâtele s-au rezumat să depună la dosar un raport actuarial din anul 2020 și cele 3 hotărâri contestate, acestea fiind publicate pe site-ul UNBR întrucât aveau interes să publice către avocați hotărârea cu privire la obligația acestora de plată a unei contribuții mărite.

În ceea ce privește cazul bine justificat, recurentele-reclamante au susținut că acesta constă în împrejurări vădite de fapt și de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ, iar în privința celor 3 hotărâri emise de Consiliul UNBR, sunt împrejurări vădite de anulare a acestor acte administrative normative, întrucât au fost luate cu încălcarea atât a Legii nr. 72/2016, cât și a Legii nr. 554/2004 cu privire la:

- încălcarea competenței organelor (CUNBR) care au luat aceste hotărâri;

- competența privind aprobarea/modificarea/structura bugetului Casei de Asigurări a Avocaților - CAA; Consiliul UNBR nu are competența de aprobare a bugetului Casei de Asigurări a avocaților fără validarea lor de către Congresul avocaților;

- hotărârile nu sunt motivate, astfel încât să se poate verifica motivele;

- încălcarea principiului "nimeni nu poate judeca propria sa cauză";

- majorarea contribuției de până la 14% (12%-14%) nu conduce către majorarea pensiei avocaților, fiind încălcate toate principiile de aplicare a Legii nr. 72/2016 privind pensiile și alte drepturi de asigurări a avocaților.

Printr-un alt set de critici, recurentele-reclamante au apreciat că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material, întrucât instanța de fond analizează textele de lege indicate în motivarea celor trei hotărâri în sens eronat, odată apreciind că art. 67 din Legea 72/2106 ar fi aplicabil măsurilor de majorarea a contribuțiilor la sistemul de pensii al avocaților și, pe de altă parte, reține în mod eronat că articolul art. 65 lit. S) din Legea nr. 51/1995 ar putea la fel fi aplicabil în motivarea hotărârilor și a competențelor date de lege în sarcina Consiliului UNBR pentru a lua măsuri de majorarea a contribuțiilor pe o perioadă de 3 ani.

Totodată este important ca instanța să aplice și să analizeze dacă în contextul legislativ specific profesiei de avocat, reglementat de Legea nr. 51/1995 art. 65 lit. s) și art. 20, 22 și 67 din Legea nr. 72/2016, Consiliul UNBR poate lua astfel de măsuri fără aprobarea Congresului avocaților care este organul suprem de conducere al avocaților. Așa cum bugetul este supus aprobării congresului avocaților în fiecare an, tot la fel și o astfel de majorare a contribuțiilor nu trebuie interpretată că Legea nr. 51/1995 și Legea nr. 72/2016 a dat competențele și atribuțiile astea în sarcina Consiliului UNBR fără aprobarea și ratificarea măsurilor luate de Congresul avocaților.

Referitor la paguba iminentă, recurentele-reclamante au susținut că, eventuala nerespectare a condițiilor de majorare a pensiilor sau luarea unor hotărâri prin care avocații plătesc o taxă mai mare la un sistem de pensii condus deficitar sau taxele pe care le plătesc la sistemul de pensii nu se reflectă și în plata unei pensii majorate în concordanță cu taxa plătită, iar de aici rezultă un prejudiciu material.

Or, ca urmare a emiterii actelor administrative prin care se impune obligația avocaților de a plati o "taxă" majorată sub sancțiunea unor penalități de întârziere este evidentă paguba și prejudiciul material, pentru că prin emiterea celor trei Hotărâri plătesc o taxă mai mare și nu numai cu 3% asa cum s-ar deduce din interpretarea matematică, ci este o taxa majorată cu cel puțin 30% raportat la taxa minimă și maximă de la care s-a trecut spre majorare, așa încât atunci când prin actul administrativ se impune plata unor taxe/plăți/contribuții este evident și prejudiciul material fără a putea explica mai mult decât despre faptul că se vorbește despre bani în sens material rezultă și un prejudiciu material.

Dacă vor fi anulate cele 3 Hotărâri, Consilul UNBR ar trebui să restituie către cei 30.000 avocați din sistemul de pensii contribuțiile majorate pe o perioadă de 3 ani, astfel încât ori nu ar putea să plătească aceste sume ori sistemul ar suferi un faliment iminent, având în vedere sumele extaordinar de mari care se adună pe o perioadă de 3 ani.

În orice caz, orice plată în plus lunară se răsfrânge asupra bugetului personal și asupra veniturilor fiecărui reclamant.

În cauză nu s-a formula întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentele-reclamante A., E., C., B. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că au fost respectate dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

Instanța de fond a analizat și a răspuns punctual atât criticilor formulate de reclamanți, sub aspectul îndeplinirii condițiilor privind cazul bine justificat și paguba iminentă, cât și apărărilor susținute de pârâți în acest sens.

Contrar susținerilor recurentelor-reclamante, raționamentul instanței de fond nu poate fi apreciat ca fiind contradictoriu, aceasta reținând în mod corect că, deși la nivel de aparență motivele invocate prin cererea de chemare în judecată în susținerea îndeplinirii condiției privind cazul bine justificat sunt apte să demonstreze îndeplinirea acestei condiții, în urma analizei efectuate de instanța de judecată, a rezultat că nu se probează în cauză.

Totodată, referitor la presupusa insuficiență a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte reține că recurentele-reclamante nu țin cont de regulile de procedură aplicabile în cauză.

Astfel, potrivit regulilor probațiunii, instituite prin art. 249 C. proc. civ., sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă (probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat).

Totodată, specificul litigiului de contencios administrativ nu determină o inversare a sarcinii probei, cu atât mai mult cu cât măsura suspendării executării actului administrativ constituie o măsură de excepție, partea interesată fiind cea care trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.

Or, în cauză, pârâții au depus actele administrative a căror suspendare se solicită și documentația care a stat la baza emiterii acestora, iar reclamanții nu au formulat prin cererea de chemare în judecată sau ulterior luării la cunoștință a înscrisurilor depuse de pârâți nicio cerere privind suplimentarea probatoriului.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligație nerespectată de instanța de fond în opinia recurentelor, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele și aplicând dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurente pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată.

În acest context, nici ipoteza privind motivarea străină de natura cauzei nu se confirmă, cu atât mai mult cu cât aceasta ar presupune ca hotărârea să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce evident nu este cazul și nici măcar recurentele-reclamante nu au susținut că întreaga hotărâre recurată ar cuprinde motive străine de natura cauzei.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentelor privind incidența unui astfel de motiv de casare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Criticile recurentelor-reclamante privind aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, sunt nefondate.

În fapt, prin Hotărârea nr. 222/10-11 decembrie 2021 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România ("U.N.B.R.") s-a stabilit că începând cu data de 01 ianuarie 2022, venitul de referință utilizat la stabilirea tuturor prestațiilor de asigurări sociale ale avocaților se stabilește la cuantumul de 3.066 RON.

Prin Hotărârea nr. 227/10-11 decembrie 2021 a Consiliului UNBR s-a stabilit majorarea cotei individuale de contribuție obligatorie la 14%, urmând ca pentru anul 2022 cota de contribuție sa fie de 12%, în anul 2023 cota sa fie de 13%, iar în anul 2024 cota de contribuție sa fie de 14%, din venitul brut lunar realizat din profesie, iar prin Hotărârea nr. 228/10-11 decembrie 2021 a Consiliului UNBR s-a stabilit ca începând cu 01 ianuarie 2022, pentru anul 2022, cota de contribuție individuală obligatorie să fie de 12% din venitul brut lunar realizat din profesie.

La data de 26 iunie 2023, s-a formulat cerere de suspendare a Hotărârii nr. 222/10-11 decembrie 2021, Hotărâri nr. 227/10-11 decembrie 2021 și a Hotărârii nr. 228/10-11 decembrie 2021, respinsă de prima instanță.

Conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, odată sau după sesizarea instanței de contencios administrativ, persoana vătămată poate să solicite suspendarea executării actului administrativ până la soluționarea definitivă a cauzei.

Rezultă că, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Este adevărat că tot în practica instanței supreme s-a statuat că aparența de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularității procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă unor motive ce țin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanțială a actului supus evaluării.

Dar îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință printr-o cercetare sumară a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Așa cum s-a reținut anterior, prin memoriul de recurs, reclamantele au invocat în esență drept motive ce ar reprezenta în înțelesul lor un caz bine justificat, aceleași argumente invocate și în fața instanței de fond, care nu sunt de natură a reforma sentința recurată. Argumentele susținute de reclamante nu reprezintă indicii suficiente pentru a răsturna prezumția de legalitate a actului administrativ contestat, ci se constituie în critici ce pot reprezenta chiar temeiul contestației administrative, iar acest aspect ar însemna o prejudecare a cererii în anulare într-un litigiu care are ca obiect suspendarea executării respectivului act.

Instanța de recurs reține că argumentele invocate de recurentele-reclamante privind nerespectarea prevederilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 72/2016, respectiv argumentația dezvoltată de acestea privind justificarea măsurilor dispuse prin actele contestate, la cauzele care au condus la creșterea contribuției sau la urmările pe care sistemul le va avea după aplicarea acestor contribuții, la conținutul sau calitatea raportului de evaluare actuarială, antamează chiar problema de drept ce trebuie dezlegată pe fondul cauzei, or, așa cum s-a reținut și în precedent, în cadrul procedurii suspendării executării nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Așadar, această împrejurare ar echivala practic cu o tranșare definitivă a acestor chestiuni, fapt ce este incompatibil cu limitele legale ale cadrului procesual trasat de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, aceste motive invocate de recurentele-reclamante nu pot fi apreciate ca împrejurări legate de starea de drept sau de fapt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului.

În acest context, Înalta Curte reține ca nefondate și criticile recurentelor-reclamante referitoare la încălcarea competenței autorității pârâte prin adoptarea acestor hotărâri și la nemotivarea hotărârilor a căror executare se solicită a fi suspendată.

Analizând critica privind competența autorității pârâte, în limitele legale ale cadrului procesual trasat de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, instanța de recurs constată că în preambulul celor trei hotărâri în litigiu se indică ca temei de drept dispozițiile art. 65 lit. s) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea prąfesiei de avocat, republicată, potrivit cu care "Consiliul U.N.B.R. are următoarele atribuții: (...) s) alege și revocă membrii Consiliului de administrație al C.A.A., coordonează activitatea acestuia și exercită controlul activității sale la sesizarea consiliului unui barou, a Comisiei permanente sau a Comisiei de cenzori a C.A.A.;" și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 72/2016 privind sistemul de pensii și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților, "(3) Cota procentuală prevăzută la alin. (1), precum și sumele reprezentând cotele minimă și maximă de contribuție obligatorie prevăzute la alin. (2) se stabilesc, prin hotărâre, de Consiliul U.N.B.R., la propunerea Consiliului de administrație al C.A.A., în funcție de nevoile curente și de perspectivă ale sistemului de pensii și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților."

Totodată, Hotărârea nr. 222/10-11 decembrie 2021 este întemeiată în drept și pe prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 72/2016, potrivit căruia "(1) Venitul de referință utilizat la calculul prestațiilor de asigurări sociale se stabilește anual, prin hotărâre a Consiliului U.N.B.R., în raport cu: a) încasările realizate cu titlu de cote de contribuție la sistemul de pensii și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților, în anul precedent celui pentru care se stabilește acest venit; b) situația financiară a sistemului; c) evoluția preliminată a sistemului, stabilită prin analiză actuarială."

În consecință, în mod corect a invalidat judecătorul fondului susținerile părților reclamante în sensul că niciunul din textele de lege invocate în preambulul actelor administrative nu ar atribui competențe în sarcina Consiliului de a majora contribuțiile avocaților, precum și susținerea că același organ colegial al UNBR nu ar avea competența de adoptare de hotărâri pe o perioadă mai mare de 1 an.

Totodată, ținând cont că în preambulul fiecărei hotărâri se face referire la documentația administrativă avută în vedere de Consiliul U.N.B.R. la emiterea acestora, conform prevederilor art. 20, respectiv art. 22 din Legea nr. 72/2016, precum și în raport de mențiunile din preambulul Hotărârii nr. 227/10.11.12.2021 și al Hotărârii nr. 228/10.11.12.2021 reținute în sentința atacată, dar și de exigențele privind motivarea unui act administrativ, Înalta Curte, în acord cu opinia instanței de fond, constată că nu se poate reține imposibilitatea realizării controlului judiciar al actelor administrative în litigiu, instanța de contencios administrativ având posibilitatea de a verifica efectiv elementele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actelor administrative menționate.

Nu în ultimul rând, referitor la criticile privind încălcarea principiului "nimeni nu poate judeca propria sa cauză", instanța de control judiciar reține că nemulțumirile recurentelor-reclamante vizează chiar conținutul normei juridice care reglementează procedura prealabilă, la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 statuându-se posibilitatea subiectului de sezină de a adresa plângerea prealabilă fie autorității publice emitente, fie autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, or aceste veritabile critici de neconstituționalitate nu pot fi analizate de instanța de drept comun, fiind eventual de competența Curții Constituționale.

Totodată, Înalta Curte constată că, prin sentința civilă nr. 2070 din 10 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2022, a fost respinsă acțiunea pe fond.

Chiar dacă această sentință nu are caracter definitiv, soluția pronunțată constituie un criteriu în verificarea cazului bine justificat, câtă vreme legalitatea actelor administrative contestate a fost confirmată în primă instanță, în fond.

Pentru aceste motive instanța de control judiciar apreciază că în cauză, nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat pentru suspendarea hotărârilor atacate, recurentele - reclamante nereușind să răstoarne prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ, care determină principiul executării sale din oficiu.

Înalta Curte are în vedere și că cele două condiții legale, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, nu pot fi analizate decât împreună, deoarece nu se poate vorbi despre un caz bine justificat dacă nu se învederează, în același timp, iminența producerii unei pagube semnificative și reciproc, prefigurarea unei pagube iminente reprezintă un element esențial pentru a motiva existența cazului bine justificat de admitere a suspendării executării actului administrativ.

În cauză, condiția necesității prevenirii unei pagube iminente nu se mai impune a fi analizată, având în vedere neîndeplinirea condiției cazului bine justificat, ce conduce la neîntrunirea cumulativă a prevederilor legale impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 în materia suspendării executării actului administrativ.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare a sentinței prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentele-reclamante A., E., C., B. împotriva sentinței civile nr. 1682 din 26 octombrie 2023 a Curții de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentele-reclamante A., E., C., B. împotriva sentinței civile nr. 1682 din 26 octombrie 2023 a Curții de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 20 martie 2025.