Decizia nr. 97/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — Acțiune în constatarea dreptului de autor

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 10.08.2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că reclamanta este singura care deține drepturile de autor pentru baza de date mysql pentru dezvoltarea site-urilor auto. I.

Sentința pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București Prin sentința civilă nr. 1122 din data de 25.11.2022, Judecătoria Sectorului 1 București și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 1205 din data de 21.11.2023, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român Pentru Drepturi de Autor, ca inadmisibilă. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 682 din data de 12.06.2024, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1205/2023, pronunțate de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, ca nefondat. Calea de atac formulată în cauză II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă Împotriva deciziei civile nr. 682/2024, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A. II.2. Motivele de recurs Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul constatării dreptului său de proprietate, așa cum a fost înregistrat în registrul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, și pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să ateste că a înregistrat o bază de date pentru piese auto în format mysql, că deține dreptul de autor asupra acesteia, precum și să se constate faptul că, potrivit art. 18 din H.G. nr. 1086/2008, în baza căruia a achitat expertiza, baza sa de date era autentică. În subsidiar, a solicitat schimbarea parțială a hotărârii și obligarea pârâtei să îi ofere o dovadă clară, prin care să se specifice că a fost înregistrată în registrul de protecție a operelor creația „baza de date pentru piese auto în format mysql – denumită sub numele ID AUTO” și care, în 2016, avea caracter original, conform expertizei pe care autorul a achitat-o. A arătat recurenta-reclamantă că instanța de apel a respins apelul ca nefondat, având în vedere dispozițiile art. 35 C.proc.civ., potrivit cărora cel îndreptățit să ceară constatarea existenței unui drept o poate face doar în limita prevăzută de lege. Totodată, a susținut că drepturile de autor sunt garantate de Legea nr. 8/1996, lege specială ce derogă de la legea generală și are prioritate, sens în care este decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii nr. 33 din data de 9 iunie 2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 108 din data de 23 februarie 2009. A subliniat că apelul nu putea fi respins ca nefondat, în raport cu prevederile art. 35 C.proc.civ., în condițiile în care art. 139 alin (2) din Legea nr. 8/1996 îi permite să ceară instanței de judecată, după caz, recunoașterea drepturilor sale și/sau mai departe constatarea încălcării acestora. Recurenta-reclamantă a menționat că, în acord cu aceste dispoziții legale, a dedus judecății o cerere de recunoaștere a drepturilor sale fără să ceară, mai departe, constatarea încălcării. Ca atare, a afirmat că, prin respingerea, ca nefondat, a apelului în raport cu prevederile art. 35 C.proc.civ., instanța de apel a nesocotit faptul că norma specială (cum este Legea nr. 8/1996) derogă de la norma generală (Codul de procedură civilă). Astfel, a apreciat că este îndreptățită să solicite recunoașterea dreptului de proprietate intelectuală, întrucât Legea nr. 8/1996 nu specifică în temeiul cărui fapt poate formula această cerere, așa cum o face pentru luarea măsurilor de îndată. A precizat recurenta-reclamantă că a formulat cererea pendinte pentru următoarele motive: lipsa de implicare a intimatului-pârât; a înregistrat lucrarea sa la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în primul rând, pentru protecție și pentru o dovadă în fața instanțelor de judecată, în cazul în care dreptul său de proprietate intelectuală ar fi vătămat, însă intimatul-pârât a primit înregistrarea detaliată, în care a declarat pe propria răspundere că îi aparține, și i-a conferit o „foaie” care nu atestă nimic, decât o denumire. Recurenta-reclamantă a subliniat că pe înscrisul eliberat de intimatul-pârât nu apare menționat „baza de date – în format mysql”, mențiune care i-ar fi utilă în cazul unui litigiu. În plus, a arătat că, față de dispozițiile art. 18 din H.G. nr. 1086/2008, se poate realiza la cerere expertiza de unicitate, aceasta fiind posibilă și contra cost. Sub acest aspect, a învederat că a plătit prețul, dar expertul nu a detaliat, ci doar a aplicat parafa, iar în fața instanțelor se arată că nu se poate preciza că opera este unică. Față de prevederile art. 35 C.proc.civ., a susținut că, pentru a obține o detaliere a ceea ce a înregistrat la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, nu există nicio acțiune în realizarea dreptului și nici vreo altă cale prin care să dovedească unicitatea creației. Totodată, recurenta-reclamantă a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 35 C.proc.civ. în raport cu art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 și cu art. 21 alin. (2) din Constituția României. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C.proc.civ. II.3. Apărările formulate în cauză II.3.1. Întâmpinarea Intimatul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, precum și respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 35 C.proc.civ. Pe fondul recursului, a arătat că, potrivit art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 – în realitate, art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 –, recunoașterea drepturilor și constatarea încălcării acestora trebuie puse în relație cu o acțiune a unui terț prin care se contestă sau se încalcă dreptul de autor al recurentei-reclamante, însă, în speță, nu s-a probat o asemenea stare de fapt, soluția instanțelor de respingere a acțiunii recurentei-reclamante fiind una corectă. De asemenea, a susținut că, din situația de fapt prezentată, nu rezultă că figurează ca subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, întrucât recurenta-reclamantă nu a indicat în ce anume constă conduita ilicită și care sunt dispozițiile legale nerespectate ca urmare a înregistrării lucrărilor cu denumirea IDAUTO și IDAUTO 2020 în Registrul Național de Opere (RNO) pe care îl administrează. A menționat că nașterea dreptului de autor nu este condiționată de îndeplinirea unor formalități sau de anumite proceduri, astfel cum este cazul în materia proprietății industriale, și a subliniat că, spre deosebire de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, nu eliberează adeverințe/certificate constitutive de drepturi de autor sau de drepturi conexe. Enunțând prevederile art. 1 alin. (2) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, precum și pe cele ale art. 204 alin. (1) și (2) din același act normativ, a arătat că înregistrarea unei opere în Registrul Național de Opere nu are rolul de a certifica sau de a conferi drepturi de autor, ci rolul de a atesta o situație de fapt cu privire la existența și conținutul unei opere, iar, până la proba contrarie, se prezumă a fi autor persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima oară la cunoștință publică, existența și conținutul unei opere putând fi dovedite prin orice mijloace de probă, inclusiv prin includerea acesteia în repertoriul unui organism de gestiune colectivă. Intimatul-pârât a subliniat că, nici în situația în care înregistrarea în registrele naționale administrate de Oficiu este obligatorie, aceasta nu este constitutivă de drepturi, împrejurare ce rezultă din prevederile art. 4 din O.G. nr. 25/2006. A precizat că înregistrarea unei opere în Registrul Național de Opere produce consecințele juridice pe care le recunoaște chiar Legea nr. 8/1996, prin art. 204 alin. (1), respectiv preconstituirea unui mijloc de probă de care un autor poate uza în eventualitatea nașterii unui litigiu. Ca atare, a susținut că nu se poate pretinde că, ulterior înregistrării unei opere în Registrul Național de Opere, se nasc drepturi patrimoniale, altele decât cele recunoscute autorului înainte de data înregistrării, în acest sens fiind și dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 8/1996. În opinia intimatului-pârât înregistrarea unei opere în Registrul Național de Opere atestă o situație de fapt cu privire la existența și conținutul unei opere, iar mijlocul de probă este chiar lucrarea/opera depusă de solicitant, căruia i se comunică prin adresă numărul sub care opera a fost înregistrată. A subliniat că înregistrarea produce consecințele juridice prevăzute de Legea nr. 8/1996, respectiv posibilitatea unui autor de a-și preconstitui un mijloc de probă de care să poată uza în eventualitatea nașterii unui litigiu. Totodată, a precizat că efectuarea unei constatări tehnico-științifice sau a unei expertize prin care să se stabilească că nu mai există o lucrare identică, ca o condiție pentru înregistrarea unei opere în Registrul Național de Opere, excedează cadrului legal și este imposibilă prin raportare la toate operele, în speță bazele de date existente. În plus, a menționat că înregistrarea operelor în Registrul Național de Opere este facultativă și se face contra cost și nu presupune efectuarea unei expertize. II.3.2. Răspunsul la întâmpinare Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare. II.4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C.proc.civ., prin rezoluția din data de 4.11.2024, Înalta Curte, în temeiul art. 471 1 alin. (5) C.proc.civ., a fixat termen de judecată la data de 21.01.2025, când a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. Totodată, la același termen de judecată, Înalta Curte a dispus formarea unui dosar asociat în vederea soluționării cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 C.proc.civ., formulată de recurenta-reclamantă. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prioritar, Înalta Curte reține că, deși recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C.proc.civ., criticile formulate se circumscriu motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C.proc.civ., în contextul în care partea invocă nesocotirea de către instanța de apel a principiului specialia generalibus derogant , prin aplicarea prevederilor art. 35 C.proc.civ. și nesocotirea dispozițiilor Legii nr. 8/1996. Astfel, în esență, recurenta-reclamantă pretinde că instanța de apel a respins în mod greșit calea de atac pe care a declarat-o, validând soluția tribunalului de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată, prin aplicarea cu prioritate a unor dispoziții generale – art. 35 C.proc.civ. –, deși prevalau normele speciale ale Legii nr. 8/1996 [partea invocă prevederile art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, însă, din referirile pe care aceasta la face la conținutul acestui text legal, rezultă că, în realitate, are în vedere dispozițiile art. 188 alin. (1) din același act normativ]. În speță, prima instanță a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de recurenta-reclamantă, reținând că art. 35 C.proc.civ. nu permite formularea unor acțiuni prin care se solicită constatarea calității de autor în raport cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor și, în plus, că recurenta-reclamantă nu are niciun interes în urmarea acestei proceduri, nașterea dreptului de autor nefiind condiționată de îndeplinirea unor formalități, în contextul în care înregistrarea în Registrul Național de Opere nu are rolul de a certifica sau de a conferi drepturi de autor. Respingând apelul declarat împotriva sentinței tribunalului, instanța de apel a reținut, în esență, că recurenta-reclamantă nu are deschisă calea unei acțiuni în constarea dreptului său de autor, ci doar pe cea a unei acțiuni în realizare specifice, în măsura în care o terță persoană îi încalcă dreptul de autor invocat, având în vedere că înregistrarea în Registrul Național de Opere este facultativă și determină efecte doar sub aspect probator, neavând semnificația dobândirii unui drept de autor, nici caracter constitutiv de drepturi și nici nu este de natură să ateste calitatea de autor al unei opere. Principul specialia generalibus derogant , pe care recurenta-reclamantă pretinde că instanța de apel l-a încălcat prin aplicarea art. 35 C.proc.civ., se traduce prin aceea că norma specială, care derogă de la norma generală, prevalează asupra acesteia din urmă în sensul că se aplică cu prioritate în raport cu norma specială. O normă generală nu poate înlătura de la aplicare o normă specială. Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în fața unui caz ce intră sub incidența prevederilor sale, ceea ce înseamnă că norma specială se aplică prioritar față de norma generală, chiar și atunci când norma specială este mai veche decât norma generală. Având caracter derogatoriu de la dreptul comun, norma specială este de strictă interpretare și aplicare, deci nu poate fi aplicată prin analogie, la situațiile ce nu se încadrează în prevederile sale, aceste situații urmând a fi guvernate de normele generale în vigoare. Potrivit dispozițiilor art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în temeiul cărora recurenta-reclamantă susține că acțiunea sa este admisibilă și pe care le apreciază a fi aplicabile în speță, cu prioritate față de cele ale art. 35 C.proc.civ., „Titularii drepturilor recunoscute și protejate prin prezenta lege pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat”. Prin urmare, ipoteza la care se referă normele de drept material anterior enunțate este aceea în care titularul unui drept de autor se află în fața contestării sau a încălcării de către un terț a dreptului său, situație care nu este incidentă în speță, în contextul în care nu se pune problema contestării de către o parte potrivnică a dreptului de autor pe care îl pretinde recurenta-reclamantă, scopul declarat al demersului judiciar al părții fiind doar recunoașterea dreptului său de autor, pe calea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 35 C.proc.civ., iar nu și constatarea vreunei încălcări a acestuia. În plus, în acord cu cele reținute de instanța de apel, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) și ale art. 240 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, opera de creație intelectuală este recunoscută, independent de aducerea la cunoștința publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată, iar Registrul Național de Opere este înființat în vederea înregistrării, ca mijloc de probă, a operelor realizate în România, astfel că această înregistrare nu echivalează cu constituirea sau recunoașterea dreptului de autor. În raport cu aceste aspecte, este evident că instanțele de fond nu s-au aflat în situația tranșării unui conflict între o lege specială și o lege generală, prin aplicarea principiul juridic specialia generalibus derogant , în contextul în care, așa cum s-a arătat anterior, dispozițiile legii speciale invocate de recurenta-reclamantă nu se referă la obiectul învestirii instanței, ci reglementează altă situație juridică. Ca atare, cum situația de fapt expusă de recurenta-reclamantă și obiectul învestirii instanței de judecată se situează în afara sferei de aplicare a prevederilor art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în mod legal curtea de apel nu s-a raportat la acestea, ci a făcut aplicarea dispozițiilor art. 35 teza finală C.proc.civ., potrivit cărora cererea privind constatarea existenței sau inexistenței unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege, în speță, recurenta-reclamantă având această din urmă posibilitate în cadrul acțiunilor specifice apărării dreptului de autor, în contextul în care dreptul său ar fi încălcat sau contestat de un terț. Față de toate cele anterior reținute, Înalta Curte, constatând că nu se poate imputa instanței de apel nesocotirea principiului specialia generalibus derogant sau a normelor speciale ale Legii nr. 8/1996, ca urmare a validării soluției tribunalului de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată, în raport cu prevederile art. 35 teza finală C.proc.civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.