ÎCCJ, decizie (scj.ro #230251)

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba-Secția I civilă la 03.11.2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, la cursul euro afișat de către Banca Națională a României la data plății, reprezentând daune morale pentru prejudiciul creat prin fapta de a comunica în mass-media rechizitoriul nr. x/P/2016, fără a anonimiza datele personale ale reclamantului. Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii și cerere de chemare în garanție a numiților C. și D., arătând că aceștia sunt autorii și semnatarii articolului ,,A. cu dosar la P.I.C.C.J.”, publicat în (...) la 04.08.2022.

Sentința pronunțată de Tribunalul Alba Prin sentința nr. 1573 din 25.05.2023, Tribunalul Alba-Secția I civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a echivalentului în lei la data plății a sumei de 8000 euro cu titlu de despăgubiri. A obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia Prin decizia nr. 1374 din 11.04.2024, Curtea de Apel Alba Iulia-Secția I civilă a admis apelul pârâtului B. împotriva sentinței civile nr. 1573/2023, pronunțate de Tribunalul Alba. A schimbat în parte sentința apelată, doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite în sarcina pârâtului, pe care le-a diminuat de la 8000 de euro, la 4000 de euro. A menținut, în rest, soluția instanței de fond.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1374/2024 a Curții de Apel Alba Iulia-Secția I civilă a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ., pârâtul B., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Recurentul a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât răspunderea pentru prelucrarea datelor cu caracter personal revine, potrivit Legii nr. 190/2018, exclusiv autorității publice ce are calitatea de operator de date cu caracter personal, iar nu angajaților persoane fizice, care lucrează la acest operator. În cauză, calitatea de operator de date cu caracter personal o are Parchetul de pe lângă Tribunalul X, conform art. 82 alin. (1) din Regulamentul UE 2016/679. Recurentul a indicat practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie și a concluzionat că cel care a cauzat eventualul prejudiciu este ziaristul care a publicat datele cu caracter personal neanonimizate precum și cei care le-au reluat ulterior. Recurentul mai arată că au fost încălcate dispozițiile art. 1349-1357, art. 77 C.civ., art. 7 din Legea nr. 190/2018 și că fapta de a comunica un extras din rechizitoriu s-a făcut cu respectarea art. 28 alin. (1) și (4) din Hotărârea CSM nr. 197/2009. Comunicarea datelor personale ale reclamantului a vizat dispunerea unei măsuri în cursul urmăririi penale. Disjungerea și declinarea cauzei sunt specifice procesului penal și nu sunt măsuri administrative, așa cum în mod eronat a concluzionat instanța de apel. Invocă în acest sens dispozițiile art.46, art. 58 alin.(2), art. 63 C.proc.pen. În mod eronat, instanța de apel a concluzionat că datele personale ale intimatului reclamant puteau să devină publice numai dacă acesta avea calitatea de suspect sau inculpat în cauză și dacă era afectată capacitatea de exercitare a funcției publice. Recurentul a avut în vedere faptul disjungerii și cel al declinării într-o cauză în care urmărirea penală urma să fie finalizată prin emiterea rechizitoriului, act procedural în cadrul căruia s-au dispus, concomitent, și alte măsuri. O atare faptă nu este de natură să atragă răspunderea juridică, întrucât nu încalcă niciun drept subiectiv. Încălcarea dreptului subiectiv a avut loc de către ziariștii, care au publicat și reluat datele personale ale intimatului reclamant fără să le anonimizeze, deoarece potrivit art.20 din Legea nr. 544/2021, aceștia nu erau obligați să publice datele comunicate de recurent. Intimatul reclamant nu a suferit niciun prejudiciu material sau moral. Până la 03.11.2022 când s-a finalizat procesul electoral la care participase, intimatul reclamant nu a formulat acțiune civilă, stând în pasivitate și neluând niciun fel de măsuri, în conformitate cu art.253, art. 255 C.civ., pentru a se respecta de către cele două publicații dreptul la imagine și de a-și repara onoarea și demnitatea afectate de publicarea datelor cu caracter personal. Deci, în tot acest interval de timp, datele cu caracter personal au fost în spațiul public, iar intimatul reclamant nu a luat nicio măsură din cele arătate pentru a-i fi apărată onoarea și demnitatea. Abia după ce a pierdut alegerile pentru funcția de membru în CSM, intimatul-reclamant s-a considerat prejudiciat, ca urmare a publicării datelor cu caracter personal. Este evident că o asemenea susținere nu a fost probată de intimatul reclamant, deși sarcina probei revenea acestuia. Chiar și în condițiile reținute de instanțele anterioare sub aspect material, fapta nu are caracter ilicit potrivit art.7 din Legea nr. 190/2018. Potrivit textului enunțat, prelucrarea datelor personale în scopuri jurnalistice poate fi făcută prin derogare de la capitolele II, III, IV, V, VI, VII, IX din Regulamentul general privind protecția datelor, dacă aceasta privește date cu caracter personal ce sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate. Or, intimatul reclamant avea calitatea de judecător și președinte al Curții de Apel X, informație de interes public și care se regăsește pe site-ul CSM 1909, pe site-ul Curții de Apel X și Agenției Naționale pentru Integritate, unde se află declarația de avere și de interese ale acestuia. Totodată, potrivit art.5 lit.c) din Legea nr. 544/2001, fiecare autoritate sau instituție publică, deci și Curtea de Apel X, are obligația să comunice din oficiu informații de interes public cu privire la numele și prenumele persoanelor din conducerea lor. Cum intimatul reclamant îndeplinea funcția de președinte al Curții de Apel X, numele și prenumele său era în spațiul public constituind o informație de interes public potrivit textului enunțat. Pentru aplicarea art. 8 din Convenție trebuie să existe un atac asupra reputației unei persoane, care să atingă un anumit nivel de gravitate. Totodată, trebuie să existe o suficientă legătură între reclamant și pretinsa atingere adusă reputației. Or, prin fapta reclamată nu se poate reține vreun atac asupra reputației intimatului reclamant, iar măsura dispusă prin rechizitoriu nu face judecăți de valoare asupra probității morale sau profesionale ale acestuia. Deși recurentul a invocat în apel mai multe hotărâri ale Curții Europene a Dreptului Omului, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra aplicabilității lor, încălcând astfel dreptul la apărare. În mod eronat, instanțele anterioare au considerat că recurentul a încălcat Hotărârea CSM nr. 197/2019 ce aprobă ghidul de bune practici privind relația sistemului judiciar cu mass media. Potrivit art. 77 C.civ. „orice prelucrare a datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate se poate face numai în cazurile și condițiile prevăzute de legea specială.” Per a contrario, poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală numai atunci când sunt încălcate dispozițiile legii speciale care reglementează cazurile și condițiile de prelucrare a datelor cu caracter personal, nu și atunci când se încalcă, eventual, un ghid de bune practici, care nu constituie o lege specială.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a invocat excepția de netimbrare a recursului și excepția de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C.proc.civ., întrucât nu sunt deduse judecății aspecte de nelegalitate ale deciziei atacate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că existența imputabilității operatorului de date cu caracter personal nu exclude și nu reprezintă exonerarea de răspundere a persoanei, care este responsabilă de divulgarea datelor. Operatorul are obligația de a își instrui/informa angajații și de a îi consilia însă, dacă aceștia aleg să nu respecte obligațiile legale, o fac pe propria răspundere. Comunicarea către mass-media a unui document oficial cu informații de interes public predominant, fără a se manifesta diligența implicită și subsidiară de anonimizare a datelor personale ale intimatului, cu caracter confidențial statuat de lege a creat posibilitatea dispersării în spațiul public a numelui acestuia. Încălcarea obligației de protejare a datelor cu caracter personal a fost reținută și de Inspecția Judiciară, Direcția de inspecție pentru procurori prin Rezoluția nr. 3187/2021. Mai mult, nu Parchetul de pe lângă Tribunalul X a comunicat rechizitoriul, ci recurentul, în calitate de procuror de caz, neutilizându-se mijloacele de comunicare oficiale prin Biroul de presă al Unității, comunicarea nefiind înregistrată în Registrul de corespondență. De altfel, atragerea răspunderii recurentului este pentru încălcarea normelor prevăzute de Codul civil, nefiindu-i reținută răspunderea în temeiul art. 82 din Regulamentul UE nr. 2016/679. În ceea ce privește derogările permise de art. 7 din Legea nr. 363/2018, invocate drept cauze exoneratoare de răspundere, procurorul nu face nici activitate jurnalistică, literară sau academică ca să poată fi reținută incidența textului de lege invocat. De altfel, eronat se raportează recurentul și la măsura disjungerii, aceasta nefiind luată față de intimat. Măsura disjungerii este o măsură procesuală față de judecată sau față de cercetarea penală, iar nu față de persoană, dispozițiile art. 63 raportate la art. 46 C.proc.pen. fiind elocvente și neechivoce în acest sens. Nu se pot reține nici dispozițiile art. 14 din Legea nr. 544/2001, recurentul nefăcând dovada că informațiile comunicate sunt de interes public, susținând de altfel că incidența dispozițiilor precitate ar justifica încălcarea dispozițiilor art. 24 din Hotărârea CSM nr. 197/2019. Ceea ce a atras răspunderea recurentului nu este faptul că intimatul avea sau nu calitatea de conducător al unei instanțe, ci faptul că s-au comunicat date cu caracter personal ale unei persoane, care nu avea nici calitatea de suspect și care nu avea nici diminuată capacitatea de exercitare a funcției publice. De altfel, în total dezinteres față de normele legale, recurentul apreciază că nu ar avea răspundere pentru simplul fapt că ziariștii nu erau obligați să publice datele comunicate de intimat. Or, simpla comunicare către mass-media atrage antrenarea răspunderii, în condițiile în care această comunicare nu îndeplinește condițiile legale. Nici teza potrivit căreia anonimizarea datelor cu caracter personal ar fi în sarcina jurnaliștilor nu poate fi primită, în condițiile în care dispozițiile HCSM nr. 197/2019 se aplică magistraților, subiectul acestor norme fiind clar determinat. II.Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recursul pârâtului este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., motiv de casare ce sancționează cu nelegalitatea hotărârii pronunțate cu interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Subsumat acestui motiv de recurs, recurentul-pârât învederează, în esență, următoarele aspecte de nelegalitate: recurentul-pârât nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât răspunderea pentru prelucrarea datelor cu caracter personal revine, potrivit Legii nr. 190/2018 privind măsurile de punere în aplicare a Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor), exclusiv autorității publice ce are calitatea de operator de date cu caracter personal, în cauză Parchetul de pe lângă Tribunalul X, în conformitate cu dispozițiile art. 82 alin. (1) din Regulamentul UE 2016/679; întrucât nu a analizat hotărârile judecătorești indicate de către recurent cu titlu de practică judiciară în materie în cadrul motivelor de apel, instanța de apel a încălcat dreptul la apărare al acestuia; în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în sensul că fapta ilicită nu există, iar prejudiciul moral nu a fost dovedit, hotărârea instanței de apel fiind dată cu încălcarea greșită a dispozițiilor art. 1349-1357 C.civ., art. 77 C.civ., art. 7 din Legea nr. 190/2018; în mod greșit, instanța de apel a reținut că recurentul a încălcat Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 197/17.09.2019 pentru aprobarea Ghidului de bune practici privind relația sistemului judiciar cu mass-media. Referitor la critica privind lipsa calității procesuale pasive a recurentului-pârât, Înalta Curte constată că, potrivit art. 82 din Regulamentul (UE) 2016/679 invocat de către recurentul-pârât în susținerea acestui motiv de recurs, „(1) Orice persoană care a suferit un prejudiciu material sau moral ca urmare a unei încălcări a prezentului regulament are dreptul să obțină despăgubiri de la operator sau de la persoana împuternicită de operator pentru prejudiciul suferit. (2) Orice operator implicat în operațiunile de prelucrare este răspunzător pentru prejudiciul cauzat de operațiunile sale de prelucrare care încalcă prezentul regulament. Persoana împuternicită de operator este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de prelucrare, numai în cazul în care nu a respectat obligațiile din prezentul regulament, care revin în mod specific persoanelor împuternicite de operator sau a acționat în afara sau în contradicție cu instrucțiunile legale ale operatorului.” Prin raportare la normele juridice menționate, Înalta Curte decelează că dispozițiile legale menționate instituie și o răspundere a persoanelor împuternicite de operatorul de date personale pentru modalitatea de prelucrare a datelor personale, cu nerespectarea dispozițiilor legale, iar nu doar o răspundere exclusivă a operatorului de date personale, contrar susținerilor recurentului-pârât. În acest context, răspunderea operatorului de date cu caracter personal nu exclude și nu exonerează de răspundere persoana care este responsabilă, în concret, de divulgarea datelor personale, atâta timp cât aceasta din urmă nu a respectat obligațiile specifice. Evocând situația de fapt stabilită de către instanțele devolutive și necontestată de părți, Înalta Curte reține că recurentul-pârât, în calitate de procuror de caz, a comunicat din oficiu, spre publicare, in extenso, rechizitoriul pe care l-a întocmit în dosarul nr. x/P/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul X, act care cuprindea și dispoziția de disjungere și declinare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția de investigare a infracțiunilor din justiție, față de reclamantul A., judecător și președinte al Curții de Apel X, precum și față de alți foști magistrați judecători, fără ca datele personale ale reclamantului intimat să fie anonimizate. Așa cum rezultă din probele administrate (adresa nr. 23/IP/2021 a Parchetului de pe lângă Tribunalul X, adresa nr. 37062/B.I.R.P./2021 a Tribunalului X), nu a existat un comunicat oficial din partea instituției reprezentate de către pârât cu referire la dosarul în cauză sau un răspuns oficial la o solicitare a reprezentanților mass-media de comunicare a rechizitoriului sau a unor informații din cuprinsul acestuia. Astfel, relevant pentru soluționarea litigiului pendinte, din perspectiva aprecierii calității procesuale pasive a autorului faptei ilicite, a elementelor constitutive ale faptei ilicite și a temeiului juridic invocat, prin demersul judiciar, este împrejurarea că fapta de a comunica rechizitoriul a fost realizată de către recurentul pârât din proprie inițiativă, fără a exista vreo solicitare din partea vreunui jurnalist. Înalta Curte notează că comunicarea rechizitoriului către presă nu a fost consecința exercitării libertății de exprimare a presei, sub aspectul dreptul de a primi și a solicita informații de interes public, ci efectul manifestării de voință libere a recurentului-pârât, care, în calitate de procuror de caz, a comunicat actul de procedură. Față de modalitatea de comunicare a rechizitoriului către mass-media, nu se poate considera că răspunderea pentru omisiunea anonimizării datelor personale ale intimatului-reclamant ar reveni instituției, respectiv Parchetului de pe lângă Tribunalul X, în calitate de operator de date cu caracter personal, întrucât nu Parchetul de pe lângă Tribunalul X a comunicat actul de procedură, ci recurentul-pârât, în calitate de procuror de caz, fără a utiliza mijloacele specifice de comunicare oficiale ale instituției. Nu în ultimul rând, este de observat că, deși în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, recurentul invocă dispozițiile art. 82 alin. (1) și (2) din Regulamentul (UE) 2016/679, prin demersul judiciar introductiv de instanță, reclamantul a solicitat tragerea la răspundere civilă delictuală pentru săvârșirea faptei de a comunica un rechizitoriu, fără anonimizarea datelor personale, în temeiul dispozițiilor art. 1357 C.civ., ca efect al încălcării de către recurentul-pârât a obligațiilor prevăzute de art. 28 alin. (1) și (4) din Hotărârea CSM nr. 197/2019 și a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 363/2018 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, descoperirii, cercetării, urmăririi penale și combaterii infracțiunilor sau al executării pedepselor, măsurilor educative și de siguranță, precum și privind libera circulație a acestor date. Prin urmare, analiza pretențiilor deduse judecății și, în mod corelativ, a apărărilor părții adverse, se raportează la dispozițiile legale invocate de către reclamant, acestea fiind cele care dau configurația juridică a cauzei pendinte. Înalta Curte constată că recurentul invocă dispozițiile art. 82 alin. (1) și (2) din Regulamentul (UE) 2016/679, pentru justificarea lipsei calității procesuale pasive. Așa cum s-a menționat supra, dispozițiile prevăzute în Regulament consacră atât răspunderea operatorului de date cu caracter personal, cât și răspunderea persoanei responsabile, în concret, de divulgarea datelor personale, atâta timp cât aceasta din urmă nu a respectat obligațiile specifice. Astfel, norma juridică de drept european reglementează posibilitatea angajării răspunderii civile delictuale a persoanei responsabile, în concret de divulgarea datelor cu caracter personal, și nu o exclude, așa cum pretinde în mod greșit recurentul. În plus, o consacrare la nivel național a normelor Regulamentului Uniunii Europene s-a realizat prin adoptarea Legii nr. 363/2018, care stipulează în mod expres în cuprinsul dispozițiilor art. 26 alin. (1) și (2) că se “interzice persoanei împuternicite de către operator să prelucreze datele cu caracter personal cu depășirea instrucțiunilor primite de la operator”. În apărare, recurentul invocă dispozițiile art. 30 alin. (8) din Constituția României. Potrivit normei juridice antereferite „Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștința publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege”. Înalta Curte relevă că este reglementată libertatea de exprimare și limitele în care aceasta se desfășoară în ce privește editorul, realizatorul, autorul, organizatorul de manifestări artistice și proprietarul mijlocului de comunicare, de difuzare, a acestor manifestări. Aceste norme juridice nu sunt aplicabile cauzei pendinte, întrucât procurorul nu desfășoară asemenea activități, fiind reprezentantul puterii publice. Norma constituțională invocată conturează titularii dreptului la libertatea de exprimare și obligațiile corelative ale acestora în exercitarea dreptului subiectiv și nu este incidentă în cauză, întrucât recurentul-pârât are calitatea de procuror, nefăcând parte din categoria subiectelor active ale acestui drept. Recurentul invocă și dispozițiile art. 20 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, potrivit cărora „Mijloacele de informare în masă nu au obligația să publice informațiile furnizate de autoritățile sau de instituțiile publice”, încercând să acrediteze ideea că acțiunea de publicare a datelor personale ale intimatului-reclamant este imputabilă exclusiv conduitei ziariștilor. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că fapta ilicită din prezenta cauză nu este reprezentată de acțiunea ziariștilor de publicare a datelor personale, ci de acțiunea recurentului-pârât de comunicare în mass-media a unor informații cu privire la intimatul-reclamant în absența anonimizării datelor personale ale acestuia. Astfel, fapta recurentului-pârât este cea care a creat premisele pentru publicarea ulterioară a articolelor de presă, cu consecința afectării dreptului intimatului-reclamant la demnitate, onoare și reputație, iar nu conduita ziariștilor, care au publicat ceea ce recurentul-pârât le-a oferit spre publicare cu încălcarea propriilor obligații profesionale. Față de cele arătate, critica privind lipsa calității procesuale pasive a recurentului-pârât va fi respinsă, ca nefondată. În ce privește încălcarea dreptului la apărare al recurentului-pârât prin neanalizarea, de către instanța de apel, a hotărârilor judecătorești la care acesta a făcut trimitere prin motivele de apel, Înalta Curte constată că o astfel de critică nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C.proc.civ., care reglementează două ipoteze distincte de nelegalitate ale hotărârii recurate și anume, când hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normele de drept material, sau când hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a acestora. Sunt vizate situațiile în care instanța evocă normele de drept substanțial incidente situației de fapt în cauză, dar le încalcă „în litera sau în spiritul lor”, ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii. Or, neluarea în considerare a unor hotărâri judecătorești pronunțate în litigii similare nu este de natură să contureze vreo nelegalitate în sensul textului legal menționat, deoarece nu se circumscrie situației în care instanța ar putea proceda la încălcarea, interpretarea sau aplicarea greșită a unei norme de drept material. Critica ar putea fi încadrată, în funcție de modalitatea în care a fost exprimată, respectiv, neanalizarea, de către instanța de apel, a hotărârilor judecătorești la care s-a făcut trimitere prin motivele de apel, în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. privind o eventuală omisiune a instanței de apel de a cerceta toate aspectele cu care a fost învestită. Însă, chiar și în această încadrare, ea nu poate fi primită, întrucât jurisprudența invocată de oricare dintre părți în cadrul cercetării judecătorești este una pur exemplificativă, orientativă, nu constituie izvor de drept și nu este aptă să fundamenteze raționamentul logico-juridic al instanței. Prin urmare, nici o eventuală omisiune a instanței de judecată, de a face referiri, în considerentele hotărârii pronunțate, la o astfel de jurisprudență, nu este sancționabilă prin prisma aspectului de nelegalitate invocat de către recurent, acela al unei pretinse încălcări a dreptului la apărare, întrucât dreptul la apărare nu poate fi lezat de aspecte, care nu beneficiază de o consacrare legală. Referitor la critica privind modalitatea în care instanța de apel a statuat asupra condițiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că, subsumat acestui aspect, recurentul invocă încălcarea dispozițiilor art. 1349-1357 C.civ., art. 77 C.civ. și art. 7 din Legea nr. 190/2018. Dispozițiile art. 1349-1357 C.civ., pe care recurentul le apreciază ca fiind încălcate de către instanța de apel reglementează răspunderea civilă delictuală (art. 1349 C.civ.), răspunderea civilă contractuală (art. 1350 C.civ.), cauzele exoneratoare de răspundere (art. 1351-1354 C.civ.), clauze și anunțuri privitoare la răspundere (art. 1355-1356 C.civ.), răspunderea civilă pentru fapta proprie (art. 1357 C.civ.). În concret însă, recurentul pretinde că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în sensul că fapta ilicită imputată acestuia nu există, iar prejudiciul moral nu a fost dovedit. Condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt reglementate de art. 1357 C.civ., potrivit căruia „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.” Din perspectiva textului legal menționat, angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie se realizează prin îndeplinirea următoarelor condiții: comiterea unei fapte ilicite; cauzarea unui prejudiciu; săvârșirea faptei cu vinovăție; existența unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Contrar alegațiilor recurentului în sensul că fapta ilicită imputată acestuia nu există și, prin urmare, condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite, Înalta Curte evidențiază, în acord cu cele statuate de către instanța de apel, că fapta ilicită generatoare a prejudiciului săvârșită de către recurentul-pârât constă în comunicarea, din oficiu, a documentului public oficial (rechizitoriul nr. x/P/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul X) fără manifestarea diligenței de anonimizare a unor date cu caracter confidențial statuate de lege cu privire la persoana intimatului-reclamant. Această faptă a fost comisă cu încălcarea dispozițiilor art.77 C.civ., care stipulează că orice prelucrare a datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, se poate face numai în cazurile și condițiile prevăzute de legea specială. Cazurile și condițiile de prelucrare a datelor cu caracter personal sunt consacrate atât la nivel european, prin Regulamentul (UE) 2016/679, cât și la nivel național prin adoptarea Legii nr. 190/2018 și a Legii nr. 363/2018, în temeiul legislației europene în materia prelucării datelor cu caracter personal. În continuarea reglementării primare a fost adoptată o legislație secundară, care instituie drepturi și obligații în sarcina destinatarilor, iar încălcarea acestora sau exercitarea abuzivă a drepturilor subiective civile conturează elementele existenței unei fapte ilicite, în accepțiunea dispozițiilor art. 1357 C.civ. În acest sens, Înalta Curte reține că, potrivit Ghidului de bune practici privind relația sistemului judiciar cu mass-media aprobat prin Hotărârea nr. 197/17.09.2019 a Consiliului Superior al Magistraturii, instanțele și parchetele, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă și promptă a publicului cu privire la activitatea desfășurată, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 544/2001, ale Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și ale Legii nr. 190/2018. Potrivit art. 28 alin. (1) din această hotărâre, „Comunicarea de informații privind stadiul actelor de cercetare reprezentanților mass-media poate fi făcută numai după ce există suspect în cauză. Dacă fapta ce formează obiectul dosarului penal prezintă un grad de pericol social ridicat sau justifică un interes deosebit pentru public pot fi comunicate informații despre începerea urmăririi penale cu privire la faptă și măsurile dispuse în cauză pentru identificarea făptuitorului sau strângerea probelor, cu excepția situației în care prin transmiterea acestor informații s-ar periclita rezultatul anchetei.”, iar potrivit alin. (4) „Numele și prenumele persoanei față de care se desfășoară urmărirea penală, față de care au fost dispuse măsuri în cursul urmăririi penale ori față de care s-a dispus trimiterea în judecată pot fi comunicate public numai dacă faptele pentru care este urmărită penal afectează capacitatea de exercitare a funcție publice, în acord cu dispozițiile art. 14 alin. (I) din Legea 544/2001.” În calitatea sa de magistrat procuror, conducător al unei unități de parchet, recurentul-pârât avea obligația de a respecta Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 197/2019, prin care s-a adoptat ghidul de bune practici privind relația dintre sistemul judiciar și mass media. În acest sens sunt și dispozițiile art. 12 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, potrivit cărora, judecătorii și procurorii sunt obligați să respecte inclusiv îndatoririle cu caracter administrativ stabilite prin legi, regulamente și ordine de serviciu. Înalta Curte decelează că magistrații au drepturi și obligații specifice funcției publice, care le-a fost încredințată, iar exercitarea abuzivă a drepturilor sau încălcarea obligațiilor conturate în temeiul legislației secundare pot constitui fapte ilicite, dacă acestea intră în conflict cu alte drepturi, respectiv dreptul la protecția vieții private, la demnitate și onoarea altei persoane. În aprecierea caracterului ilicit al faptei, sunt avute în vedere normele juridice care alcătuiesc atât fondul normativ primar, cât și fondul normativ secundar, dar deopotrivă și normele de conviețuire socială, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale și conturează însuși conținutul, limitele și modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege. În cauză, prin rezoluția nr. 3187 din 10.02.2022 a Direcției de inspecție pentru procurori, s-a reținut că recurentul-pârât a comunicat, din oficiu, întregul rechizitoriul către un reprezentant al mass – mediei, fără a manifesta diligența implicită și subsidiară de anonimizare a unor date cu caracter confidențial statuat de lege și astfel, creând posibilitatea dispersării în spațiul public a datelor personale deținute de reclamant, cu privire la care nu existau date certe și de actualitate care să atragă răspunderea penală a acestuia. Această faptă dovedită prin probatoriul administrat în cauză reprezintă o faptă ilicită, în accepțiunea art. 77 C.civ., prin nerespectarea de către reclamantul-pârât a obligației de protejare a datelor cu caracter personal și atrage răspunderea civilă delictuală a acestuia, în condițiile art. 1357 C.civ., deoarece cauzează reclamantului un prejudiciu (afectarea dreptului la viață privată, onoare și demnitate). Prin urmare, Înalta Curte reține ca nefiind fondate susținerile recurentului pârât cu privire la inexistența faptei ilicite, pentru argumentele mai sus-expuse. Recurentul învederează că acțiunea de comunicare a datelor personale ale intimatului-reclamant reprezintă un fapt licit, încadrându-se în cea de-a doua ipoteză reglementată de art. 28 alin. (4) din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 197/2019, și anume dispunerea unei măsuri în cursul urmăririi penale, iar disjungerea și declinarea sunt măsuri specifice procesului penal, iar nu măsuri administrative, cum eronat reține instanța de apel. Contrar susținerilor recurentului-pârât, măsurile la care fac trimitere dispozițiile art. 28 alin. (4) din Hotărârea CSM nr.197/2019 se referă la persoana față de care se desfășoară urmărirea penală, iar nu la măsuri față de activitatea de judecată, cum sunt disjungerea și declinarea. În acest sens, Înalta Curte reține că potrivit art. 46 C.proc.pen. invocat de recurent „(1) Pentru motive temeinice privind buna desfășurare a judecății, instanța poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpați sau la unele dintre infracțiuni. (2) Disjungerea cauzei se dispune de instanță, prin încheiere, din oficiu sau la cererea procurorului ori a părților.” Aceste dispoziții sunt aplicabile, conform art. 63 alin. (1) C.proc.pen., și în cursul urmăririi penale. Prin urmare, măsurile menționate (disjungerea și declinarea) nu se circumscriu celor prevăzute de art. 28 alin. (4) din Hotărârea CSM nr. 197/2019, consecința relevantă în prezenta cauză fiind aceea că nu justifică modalitatea în care recurentul-pârât a făcut publice datele cu caracter personal ale intimatului-reclamant, pentru ca acesta să fie exonerat de răspunderea civilă delictuală reținută în sarcina sa. În concluzie, Înalta Curte reține, în acord cu considerentele instanței devolutive, că fapta ilicită comise de către recurentul-pârât constă în comunicarea, din oficiu, în mass-media, a rechizitoriului nr. x/P/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul X, fără anonimizarea datelor personale ale intimatului-reclamant, în afara cadrului legal dat consacrat de dispozițiile art. 82 din Regulamentul (UE) 2016/679, art. 77 C.civ., ale Legii nr. 190/2018 și ale art. 28 alin. (1) și (4) din Hotărârea CSM nr. 197/2019 și precum art. 26 din Legea nr. 363/2018 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, descoperirii, cercetării, urmăririi penale și combaterii infracțiunilor sau al executării pedepselor, măsurilor educative și de siguranță, precum și privind libera circulație a acestor date. Relevantă în acest sens este și Rezoluția nr. 3187/2021 a Inspecției Judiciare-Direcția de inspecție pentru procurori, emisă urmare a sesizării formulate de către intimatul-reclamant, prin care s-a reținut că recurentul-pârât a „comunicat către un reprezentant mass-media local un document oficial cu informații de interes public predominant, omițând să manifeste diligența implicită și subsidiară a unor date izolate, dar cu caracter confidențial statuat de lege, creând fără voie, posibilitatea dispersării în spațiu public a numelui petentului, față de care nu există date certe și de actualitate cu rezultat de inculpare...”, faptă comisă „...din culpă prin neprevederea rezultatului faptei...”. Referitor la afirmația recurentului-pârât în sensul că intimatul-reclamant nu a dovedit prejudiciul moral, Înalta Curte relevă, pe de o parte, că stabilirea existenței faptei ilicite face de prisos analiza celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, inclusiv cea cu privire la existența prejudiciului. Pe de altă parte, prejudiciul moral nu trebuie dovedit, ci se prezumă că există urmare a faptei ilicite săvârșite, iar evaluarea sa se realizează de către instanța de judecată, pe baza unor criterii generale privind importanța valorilor lezate și situația personală a victimei, aplicate la situația particulară dedusă judecății. În cauză, fapta recurentului-pârât a determinat publicarea unor articole de presă prin care imaginea intimatului-reclamant având funcția de judecător și președinte al Curții de Apel X a fost afectată prin menționarea numelui său într-un dosar penal privind două grupări infracționale notorii, atât în raporturile cu justițiabilii, dar și față de colegii judecători, inclusiv în ce privește alegerile pentru desemnarea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, funcție pentru care candida și intimatul-reclamant. Contrar susținerilor recurentului, împrejurarea că intimatul-reclamant avea calitatea de persoană publică, fiind, la acea vreme, președintele Curții de Apel X și candidat la ocuparea unui post de membru în Consiliul Superior al Magistraturii, nu poate determina exonerarea angajării răspunderii civile delictuale a acestuia, întrucât divulgarea datelor personale intră sub incidența Legii nr. 190/2018, iar din probatoriul administrat de către instanțele devolutive nu a rezultat că intimatul-reclamant ar fi făcut publice datele sale cu caracter personal cu referire la dosarul penal în care s-a întocmit rechizitoriul făcut public de către recurent. De asemenea, momentul la care intimatul-reclamant a înțeles să declanșeze prezenta procedură judiciară, respectiv ulterior finalizării alegerilor membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, este lipsit de relevanță în ce privește analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, câtă vreme cererea de chemare în judecată a fost formulată în termenul și condițiile prevăzute de lege, nefiind încălcată vreo normă procesuală care să afecteze exercițiul dreptului material la acțiune. Critica recurentului cu privire la exonerarea răspunderii civile delictuale, ca efect al aplicării dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 190/2018, este nefondată, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 7 din Legea nr. 190/2018, „Prelucrarea datelor cu caracter personal în scopuri jurnalistice sau în scopul exprimării academice, artistice sau literare în vederea asigurării unui echilibru între dreptul la protecția datelor cu caracter personal, libertatea de exprimare și dreptul la informație, prelucrarea în scopuri jurnalistice sau în scopul exprimării academice, artistice sau literare poate fi efectuată, dacă aceasta privește date cu caracter personal care au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau care sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care este implicată, prin derogare de la următoarele capitole din Regulamentul general privind protecția datelor: a) capitolul II - Principii; b) capitolul III - Drepturile persoanei vizate; c) capitolul IV - Operatorul și persoana împuternicită de operator; d) capitolul V - Transferurile de date cu caracter personal către țări terțe sau organizații internaționale; e) capitolul VI - Autorități de supraveghere independente; f)capitolul VII - Cooperare și coerență; g) capitolul IX - Dispoziții referitoare la situații specifice de prelucrare.” Textul legal invocat de către recurent nu este incident cauzei pendinte și, prin urmare, nu este exonerator de răspundere civilă pentru acesta, întrucât se referă la prelucrarea datelor personale în scopuri jurnalistice sau în scopul exprimării academice, artistice sau literare, activități care nu se circumscriu obiectului prezentei cauze, iar efectul legii nu poate fi extins, prin analogie, la situații care nu intră în sfera sa de aplicare, în aplicarea principiului exceptio est strictissimae interpretationis. Litigiul pendinte nu are nicio legătură cu limitele exercitării dreptului la liberă exprimare a jurnaliștilor sau artiștilor, ci la modalitatea în care organul judiciar transmite în spațiul public datele cu caracter personal ale participanților la procesul penal. În soluționarea cauzei, instanțele devolutive au avut în vedere cadrul procesual conturat de către reclamant prin demersul judiciar realizat, inclusiv temeiul juridic astfel cum a fost invocat prin cererea de chemare în judecată, respectiv art. 77, art. 1357 C.civ. privind răspunderea civilă delictuală, ca urmare a încălcării, de către recurentul-pârât, a obligațiilor prevăzute de art. 28 alin. (1) și (4) din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 197/2019 și a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 363/2018 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, descoperirii, cercetării, urmăririi penale și combaterii infracțiunilor sau al executării pedepselor, măsurilor educative și de siguranță, precum și privind libera circulație a acestor date. Recurentul afirmă că nu sunt îndeplinite condițiile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nefiind afectate dreptul la imagine și reputație ale intimatului-reclamant, astfel cum sunt reglementate de textul legal menționat. Această susținere este eronată, având în vedere argumentele expuse supra în cuprinsul cărora s-a statuat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prin raportare la normele juridice invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, fiind afectat dreptul la imagine și reputație al reclamantului. Prin urmare, acest argument al recurentului-pârât nu se raportează la considerentele hotărârii instanței de apel și la normele de drept material în temeiul cărora instanța de apel și-a fundamentat raționamentul logico-juridic. În completarea argumentelor instanței de apel, Înalta Curte evidențiază că există o jurisprudență bogată a Curții Europene a Drepturilor Omului în ipoteza în care prelucrarea datelor cu caracter personal intră în conflict cu dreptul la respectarea vieții private, a onoarei și a demnității. Astfel, instanța europeană a statuat că pentru a stabili dacă informațiile cu caracter personal păstrate de autorități implică vreun aspect al vieții private, se va ține seama în mod corespunzător de contextul specific, în care au fost înregistrate și păstrate informațiile în cauză, de natura informațiilor înregistrate, de modul în care sunt utilizate și prelucrate acestea, precum și de rezultatele care pot fi obținute [S. și Marper împotriva Regatului Unit (MC), pct. 67]. Protecția datelor cu caracter personal are o importanță fundamentală pentru exercitarea dreptului la respectarea vieții private și de familie, astfel cum este garantat de art. 8 din Convenție [Satakunnan Markkinapörssi Oy și Satamedia Oy împotriva Finlandei (MC), pct. 133]. Astfel, utilizarea și difuzarea informațiilor referitoare la viața privată a unei persoane, care sunt stocate într-un registru secret, intră sub incidența art. 8 § 1 [Leander împotriva Suediei, pct. 48; Rotaru împotriva României (MC), pct. 46]. 154. Dreptul intern trebuie să ofere garanții adecvate pentru a împiedica orice utilizare a datelor cu caracter personal care ar putea fi incompatibilă cu garanțiile prevăzute de acest articol (Z împotriva Finlandei, pct. 95). În conformitate cu constatările sale în cauza S. și Marper împotriva Regatului Unit (MC), pct. 103, Curtea a stabilit că necesitatea unor astfel de garanții este cu atât mai mare în cazul în care protecția datelor cu caracter personal face obiectul unei prelucrări automate, în special atunci când aceste date sunt utilizate de organele de poliție. Dreptul național ar trebui, de asemenea, să conțină garanții de natură să protejeze astfel de date relevante în mod eficient împotriva utilizării necorespunzătoare și abuzurilor (Gardel împotriva Franței, pct. 62). În ceea ce privește protecția datelor cu caracter personal care fac parte din domeniul public, faptul că informațiile în cauză aparțin deja domeniului public nu le exclude în mod necesar din sfera protecției conferite de art. 8 [Satakunnan Markkinapörssi Oy și Satamedia Oy împotriva Finlandei (MC), pct. 134]. Considerente care țin de viața privată sunt puse în discuție în cazul în care au fost colectate date privind o anumită persoană, au fost prelucrate sau utilizate date cu caracter personal sau materialele în cauză au fost publicate într-o manieră sau într-o măsură care depășește așteptările. Curtea a constatat, în special, că art. 8 prevede dreptul la o formă de autodeterminare informațională, permițând unei persoane să invoce dreptul la respectarea vieții private în ceea ce privește date care, deși sunt neutre, sunt colectate, prelucrate și difuzate publicului, într-o formă sau într-o manieră care pune în discuție drepturile persoanelor în cauză prevăzute la art.

Printr-o ultimă critică, se arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că recurentul a încălcat Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 197/2019 pentru aprobarea Ghidului de bune practici privind relația sistemului judiciar cu mass-media. Într-o interpretare per a contrario a dispozițiilor art. 77 C.civ., recurentul apreciază că răspunderea civilă poate fi atrasă numai atunci când sunt încălcate dispozițiile legii speciale, care reglementează cazurile și condițiile de prelucrare a datelor cu caracter personal, nu și atunci când se încalcă un eventual ghid de bune practici, care nu constituie o lege specială. În completarea considerentelor expuse în analizarea celei de-a treia critici, Înalta Curte subliniază că fapta ilicită ca element al răspunderii civile delictuale este aceea prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv al unei persoane. În aprecierea caracterului ilicit al faptei, sunt avute în vedere nu numai normele juridice, dar deopotrivă și normele de conviețuire socială în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale și conturează conținutul, limitele și modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege. Câtă vreme încălcarea dispozițiilor din Ghidul de bune practici privind relația sistemului judiciar cu mass-media, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 197/2019, este sancționabilă cu abaterea disciplinară, nu se poate aprecia că aceasta nu poate reprezenta o faptă ilicită în materia răspunderii civile delictuale, în condițiile în care prin săvârșirea acesteia se aduce atingere dreptului subiectiv al unei persoane. Așa cum s-a arătat în cadrul unor considerente anterioare, în calitatea sa de magistrat procuror, conducător al unei unități de parchet, recurentul-pârât avea obligația de a respecta Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 197/2019 prin care s-a adoptat ghidul de bune practici privind relația dintre sistemul judiciar și mass media. Nerespectarea acestor dispoziții de către recurent este dovedită și prin Rezoluția nr. 3187/2021 a Inspecției Judiciare-Direcția de inspecție pentru procurori, emisă urmare a sesizării formulate de către intimatul-reclamant. În consecință, faptei culpabile a recurentului-pârât îi sunt aplicabile dispozițiile din materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, incidente urmare a lezării dreptului intimatului-reclamant la imagine, onoare și reputație prin încălcarea obligației profesionale co