Decizia nr. 2851/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — Acțiune pauliană. Raport de investigații întocmit de detectivul particular

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 05.09.2022 pe rolul Judecătoriei Galați, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să se dispună declararea inopozabilității față de reclamant a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 343 din 07.02.2020 încheiat de pârâți în limita sumei de 205.000 lei, la care se adaugă dobânda legală și rata inflației de la data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 154/08.02.2021 (data de 07.01.2022) și până la data plății efective; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1562-1563 C.civ. Prin întâmpinare, pârâții au invocat excepția nulității cererii de chemare în judecată, față de împrejurarea că aceasta nu cuprinde mențiunile obligatorii prevăzute de art. 194 lit. a) C.proc.civ. (numele, prenumele și CNP-ul reclamantului) și au solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată. Prin sentința civilă nr. 69 din 09.01.2023, Judecătoria Galați a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu și a declinat competența în favoarea Tribunalului Galați.

Sentința pronunțată de Tribunalul Galați Prin sentința nr. 953 din 03.10.2023, Tribunalul Galați-Secția I civilă a admis acțiunea și a constatat inopozabil față de reclamant contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 343 din 07.02.2020 de SPN X.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Galați Prin decizia nr. 66/A din data de 11.04.2024, Curtea de Apel Galați-Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâților împotriva sentinței nr. 953/2023, pronunțate de Tribunalul Galați; a obligat apelanții-pârâți la plata, către intimatul-reclamant A., a sumei de 11500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 66/A din data de 11.04.2024 au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 și pct. 8 C.proc.civ., pârâții B. și C. Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenții au învederat că au fost încălcate dispozițiile procedurale privind propunerea probelor (art. 254), admisibilitatea probelor (art. 255), încuviințarea probelor (art. 258 C.proc.civ.). În acest sens, recurenții au arătat că deși raportul de investigații, ca înscris, nu a fost încuviințat de către instanța de fond, instanța de apel a înlăturat acest motiv de apel. De asemenea, chiar și în ipoteza în care instanța de recurs ar aprecia că acesta a fost încuviințat de către instanța de fond, iar instanța de apel - respingând acest motiv de apel - a pronunțat o hotărâre legală sub acest aspect, în opinia recurenților administrarea acestui înscris s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale aplicabile. Față de considerentele hotărârii atacate privind respingerea acestui motiv de apel, pârâții învederează că în cuprinsul încheierii de ședință din data de 19.09.2023 nu se regăsește mențiunea încuviințării înscrisului reprezentat de raportul de investigații și a celorlalte înscrisuri depuse la respectivul termen de judecată, ci numai mențiunea încuviințării probei cu mijloace materiale de probă. Chiar dacă au avut loc dezbateri care au vizat raportul de investigații ce a fost depus împreună cu un CD, recurenții apreciază că dezbaterile nu pot înlocui pronunțarea de către instanța de fond, asupra înscrisurilor noi (raportul de investigații și celelalte înscrisuri), astfel încât decizia instanței de apel este nelegală sub acest aspect. Contrar celor reținute de instanța de apel, faptul că raportul de investigații conține și fotografii nu înseamnă că el se rezumă la aceste fotografii. Dimpotrivă, dincolo de fotografiile pe care le conține, raportul de investigații reprezintă un înscris ce a constituit unul dintre temeiurile ce au fundamentat hotărârea instanței de fond și decizia instanței de apel. Nici argumentul că proba cu înscrisuri fusese încuviințată de instanța de fond la un termen anterior, reținut de instanța de apel, nu are fundament legal, sens în care recurenții fac trimitere la prevederile art. 249, art. 254 alin. 1 și alin. 2, art. 14 alin. 2 și alin. 3 C.proc.civ.. Prin urmare, în ceea ce privește propunerea probelor, legiuitorul a reglementat, prin dispoziții speciale, obligațiile ce revin reclamantului, stabilind că regula generală este aceea că probele se propun de către acesta prin cererea de chemare în judecată, excepțiile de la aceasta regulă - adică propunerea unor probe noi ulterior depunerii cererii de chemare în judecată - fiind reglementate prin art. 254 alin. 2 pct.1-5 C.proc.civ. Omisiunea reclamantului de a solicita și de a indica prin cererea de chemare în judecată înscrisurile noi (cu referire specială la raportul de investigații) este imputabilă acestuia și atrage decăderea sa din proba cu acest înscris, potrivit art. 254 alin. 1 coroborat cu art. 194 lit. d) și e) C.proc.civ.. De asemenea, art. 150 C.proc.civ., la care se face trimitere prin teza a doua a lit. e) a art. 194, stabilește că la fiecare exemplar al cererii de chemare în judecată se vor alătura copii de pe înscrisurile de care partea înțelege a se folosi în proces. Prin urmare, încuviințarea de către instanța de fond a probei cu înscrisuri, anterior depunerii de către reclamant a raportului de investigații, nu acoperă și înscrisurile noi, pe care reclamantul nu le-a atașat cererii introductive și pe care, deci, nu le-a invocat în susținerea acesteia. De altfel, la termenul din 28.04.2023, apărătorul reclamantului a învederat că solicită administrarea probei cu înscrisurile depuse cu opis odată cu cererea de chemare în judecată. Decizia recurată este nelegală și din perspectiva argumentului instanței de apel în sensul că nevoia administrării probei cu raportul de investigații în fața instanței de fond a reieșit din cercetarea judecătorească și partea nu o putea prevedea, în sensul art. 254 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ., întrucât acest text legal impune îndeplinirea a două condiții cumulative, care nu se regăsesc în cauză, respectiv nevoia administrării probei să reiasă din cercetarea judecătorească, iar partea să nu o fi putut prevedea. Or, prin raportare la momentul începerii cercetării judecătorești și la faptul că recurenții au invocat prin întâmpinare că nu mai conviețuiesc din anul 2019, rezultă că nu este îndeplinită niciuna dintre aceste două condiții. O altă critică a privit încuviințarea de către instanță și administrarea probei cu raportul de investigații și cu mijloace materiale de probă, deși aceste probe nu erau admisibile, potrivit temeiului de drept invocat, respectiv art. 1 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 329/2003. Acest text legal stabilește că informațiile obținute în urma activităților desfășurate de detectivul particular sunt destinate exclusiv clientului acestuia, în condițiile acestei legi, iar prin prevederile art. 3 se stabilește că detectivul particular este obligat să păstreze secretul profesional asupra datelor și informațiilor obținute (alin. 1), iar datele și informațiile prevăzute la alin. 1 pot fi comunicate, la cerere, în condițiile legii, numai instanțelor judecătorești și Ministerului Public, dacă acestea sunt utile pentru aflarea adevărului în cauzele penale (alin. 2). Potrivit prevederilor art. 258 C.proc.civ., probele se pot încuviința numai dacă acestea îndeplinesc cerințele de legalitate și de admisibilitate prevăzute de art. 255. Or, cerințele prevăzute de art. 255 alin. 1 C.proc.civ. trebuie dovedite de către partea care propune proba pe care înțelege să o folosească în dovedirea susținerilor sale, cu atât mai mult cu cât proba era una extrajudiciară. Prin urmare, pe lângă faptul că deși s-a susținut că investigația s-a realizat în temeiul art. 1 alin. l lit. d) din Legea nr. 329/2003 (care se referă la bunuri), investigația a privit persoanele recurenților și nu bunurile acestora, proba nu era admisibilă cât timp nu s-a stabilit că ea a fost obținută fără să aducă atingere dreptului la viață intimă, familială și privată ori altor drepturi și libertăți fundamentale, așa cum condiționează prevederile art. 1 alin. 1 și art. 11 alin. 1 din Legea nr. 329/2003. În același context al admisibilității probei cu raportul de investigații trebuie analizat și răspunsul instanței de apel la critica privind întocmirea pro causa a acestuia, în condițiile în care acesta a fost întocmit și în afara procedurii judiciare. Din perspectiva înlăturării, de către instanța de apel, a criticilor referitoare la încălcarea de către instanța de fond a prevederilor legale referitoare la încuviințarea și administrarea probei cu cel de-al doilea martor încuviințat reclamantului, recurenții au arătat că apărătorul de atunci al acestora a înțeles, probabil, că este vorba despre o înlocuire a martorului, întrucât cererea de probațiune a fost întemeiată de apărătorul reclamantului pe motivul că din depoziția martorului audiat deja nu a rezultat ceea ce a urmărit reclamantul să dovedească. În consecință, aceste critici trebuiau analizate în sensul contestării legalității încuviințării și administrării probei cu acest martor. În acest sens, deși instanța de apel motivează că instanța de fond a încuviințat prin prisma dispozițiilor art. 391 C.proc.civ. completarea probelor cu proba testimonială, la solicitarea reclamantului, recurenții arată că acest text legal este inserat în secțiunea intitulată „Dezbaterea în fond a procesului” și stabilește că instanța poate proceda la completarea unor probe dacă din dezbaterile pe fondul cauzei ori din dezbaterile asupra chestiunilor prealabile trecerii la dezbaterile pe fondul cauzei rezultă necesitatea acestei măsuri. În realitate, temeiul acestei măsuri trebuia stabilit, raportat la momentul procesual avut în vedere, ca fiind prevederile art. 254 alin. 5C.proc.civ. Greșit este și argumentul că, prin cererea de apel, pârâții nu au contestat cele două încheieri de ședință prin care s-au încuviințat reclamantului proba testimonială și suplimentarea probatoriului. Legea reglementează mențiunile pe care cererea de apel trebuie să le cuprindă, sens în care recurenții fac trimitere la prevederile art. 470 alin. 1 lit. b), art. 470 alin. 3 și art. 175 alin. 2 C.proc.civ.. Astfel, nulitatea stabilită prin art. 470 alin. 3 C.proc.civ. nu operează dacă, deși hotărârea care este supusă controlului judiciar nu este identificată cu număr și/sau dată a pronunțării, totuși circumstanțele din cauză nu lasă loc de îndoială asupra hotărârii atacate. Or, deși recurenții nu au indicat în mod expres faptul că apelul vizează și încheierile de ședință din 28.04.2023 și din 30.05.2023, prin cererea de apel sunt dezvoltate motive prin care se critică în mod explicit soluția pronunțată de prima instanță cu privire la încuviințarea și administrarea probei testimoniale, la suplimentarea probatoriului și la proba cu raportul de expertiză și mijloace de proba, astfel încât este evident că prin respectiva cale de atac se urmărea și reformarea respectivelor încheieri de ședință. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenții arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1562-1563 C.civ. Susțin recurenții că instanța de apel a stabilit, pe baza unor prezumții judiciare, faptul că pârâta C. a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate, sens în care a interpretat și aplicat greșit cerința legală a complicității la fraudă a terțului. În opinia recurenților, din considerentele hotărârii atacate reiese că instanța de apel a adăugat la lege condiția că terțul contractant trebuia să cunoască faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate (cerința fiind ca terțul să cunoască acest fapt), fiind încălcate și aplicate greșit dispozițiile art. 1562 alin. 2 C.civ. Pe de altă parte, contrar prevederilor art. 327 și art. 329 C.proc.civ., instanța a stabilit, pe baza mai multor prezumții judiciare, ca fiind îndeplinită cerința cunoașterii de către terțul contractant a faptului că, prin actul încheiat, debitorul devine insolvabil sau își mărește starea de insolvabilitate. Astfel, plecând de la faptul că recurenții au avut o perioadă îndelungată o relație apropiată cu cea rezultată din căsătorie, având și copii împreună, instanța de apel a prezumat că recurenta C. avea cunoștință, la momentul 07.02.2020, despre procesul penal, apoi, în baza acestei prezumții, a prezumat, din nou, că avea cunoștință despre faptul că reclamantul s-a constituit parte civilă în cadrul urmăririi penale și că, ulterior, în cursul judecății, acesta și-a precizat pretențiile, apoi a prezumat că recurenta știa sau că trebuia să știe la momentul încheierii actului atacat că instanța penală va condamna pe B. (adică a prezumat că știa că acesta ar fi fost vinovat de infracțiunea pentru care a fost urmărit penal și trimis în judecată) și că îl va obliga în plan civil, apoi a prezumat că recurenta a cunoscut că acesta nu își va achita datoria stabilită în cadrul procesului civil și că nici nu își va achiziționa alt imobil cu banii ce au reprezentat prețul imobilului. Or, o hotărâre întemeiată pe o prezumție ce are ca fundament o altă prezumție care, la rândul ei, are ca fundament o altă prezumție nu este și nu poate fi legală. Recurenta arată că a cunoscut că pârâtul va achiziționa o locuință mai mică (ceea ce s-a și întâmplat) și la încheierea actului nu a cunoscut că acesta va deveni insolvabil. Instanța de apel a reținut că dacă martora Y., prietena mamei pârâtului, a aflat despre problemele penale ale acestuia din ziar, la momentul la care a fost arestat, este greu de crezut că, în concret, concubina acestuia nu ar fi cunoscut detalii despre problemele menționate. Or, acest fapt pe care se fundamentează prezumția instanței și care ar trebui să fie unul obiectiv și dovedit este și acesta o prezumție, care nici nu este stabilită în mod corect raportat la elementele de fapt ale pricinii. Recurenții învederează că vor depune înscrisurile din care rezultă că recurentul-pârât a cumpărat o garsonieră în Italia și un alt imobil în Spania, la câteva luni după momentul încheierii actului atacat. Prin urmare, pe lângă faptul că în patrimoniul pârâtului a intrat prețul vânzării imobilului, astfel încât nu este îndeplinită nici condiția referitoarea la crearea sau mărirea stării de insolvabilitate, recurentul-pârât a achiziționat alte imobile, corespunzătoare noii lui situații personale, ceea ce arată faptul că acesta nu a urmărit să micșoreze garanțiile viitorului creditor, dar și faptul că recurenta-pârâtă nu avea în vedere o astfel de intenție de însărăcire. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Galați.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., intimatul a arătat că motivul privind sancțiunea decăderii intimatului din posibilitatea administrării probei cu înscrisuri, sancțiune ce ar fi trebuit aplicată de către instanța de fond este invocat omisso medio , fiind incidente prevederile art. 488 alin. 2 C.proc.civ.. În egală măsură, tot direct în calea de atac a recursului, a fost invocată și inadmisibilitatea probei cu raportul de investigații prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 329/2003, sens în care intervine sancțiunea reglementată de prevederile art. 488 alin. 2 C.proc.civ.. Susține intimatul că proba cu raportul de investigații a fost încuviințată de către instanța de fond, astfel cum reiese din încheierea din 19.09.2023, sens în care arată că depunerea înscrisului nu a condus la amânarea cauzei, iar reprezentantul convențional al pârâților nu a solicitat acordarea unui termen în vederea studierii acestuia și nici nu a invocat decăderea pârâtului din dreptul de a solicita și administra proba. Relativ la critica potrivit căreia nu s-ar fi putut da eficiență dispozițiilor art. 254 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ., intimatul susține că o atare critică nu se circumscrie motivului de recurs invocat (pct. 5 al art. 488 alin. 1), întrucât presupune o apreciere a instanțelor de judecată cu privire la necesitatea administrării unui probatoriu suplimentar față de cel încuviințat inițial sau față de cel solicitat prin acțiune. Or, acest drept de apreciere cu privire la probe nu poate fi cenzurat în calea de atac a recursului. Intimatul pretinde că recurenții nu au arătat care este motivul de nulitate aplicabil presupuselor încălcări sesizate prin motivele de recurs și nici sancțiunea corespunzătoare. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., intimatul arată, în esență, că în fața instanței de apel nu s-au formulat apărări cu privire la modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 1562 și art. 1563 C.civ., recurenții contestând doar faptul că probele administrate nu sunt suficiente pentru a putea reține îndeplinirea condițiilor de admisibilitate pentru admiterea acțiunii revocatorii. Prin urmare, având în vedere faptul că sunt invocate pentru prima dată aceste critici, direct în calea de atac a recursului, acestea nu pot fi avute în vedere de către instanța de recurs. Arată intimatul că motivele de recurs subsumate dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. sunt, în realitate, motive de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, recurenții deducând judecății nemulțumirea față de modalitatea în care instanțele anterioare au înțeles să stabilească situația de fapt. În măsura în care, însă, aceste critici vor fi apreciate ca fiind de nelegalitate, intimatul solicită să fie avută în vedere complicitatea recurentei C., sens în care expune argumentele de fapt și probele care susțin raționamentul potrivit căruia recurenta C. avea interesul de a ascunde bunul imobil de la o potențială executare silită și se poate prezuma faptul că recurenta cunoștea situația financiară a concubinului ei, cunoștea faptul că acesta deține în proprietate doar acest bun imobil și că înstrăinarea lui ar conduce la starea de insolvabilitate vădită a acestuia. Față de aceste argumente, solicită respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile formulate, constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: Recurenții-pârâți au susținut nelegalitatea deciziei pe temeiul motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., arătând că au fost nesocotite regulile de procedură referitoare la încuviințarea, admisibilitatea și administrarea probelor, respectiv dispozițiile art. 254, 255 și 258 C.proc.civ., cu referire la raportul de investigații, în contextul în care acesta nu fusese încuviințat de instanța de fond, iar nevoia administrării probei nu rezultase din dezbateri, ceea ce înseamnă că operase sancțiunea decăderii. Critica este lipsită de temei, neputându-se identifica încălcări ale normelor procedurale referitoare la modalitatea încuviințării și administrării probelor de către prima instanță, pe care instanța de apel să le sancționeze. Astfel, arătând că raportul de investigații nu a fost încuviințat ca atare de către instanță, ci doar au avut loc dezbateri ce au vizat respectivul raport depus împreună cu un CD, recurenții au susținut că aceste dezbateri nu pot înlocui pronunțarea de către instanță asupra mijlocului de probă. Critica este una formală, lipsită de substanță juridică, în condițiile în care supunerea de către instanță, spre dezbaterea părților, a unui mijloc de probă, implică în mod necesar încuviințarea acestuia, măsură ce fusese dispusă de instanță conform încheierii din 19.09.2023, prin care raportul de investigații întocmit de detectivul particular a fost încuviințat cu referire la mijloacele materiale de probă pe care le încorpora (planșe fotografice și CD). Susținerea conform căreia respectivul mijloc de probă nu a fost solicitat în termenii art. 254 alin. 1 C.proc.civ. (adică, prin chiar cererea de chemare în judecată) ceea ce ar atrage sancțiunea decăderii ignoră pe de o parte, specificul acestui mijloc de probă și totodată, nesocotește dispozițiile derogatorii care permit instanței să încuviințeze și să administreze probe a căror administrare, de asemenea utilă cauzei, nu ar conduce la amânarea judecății. Așa cum corect a reținut instanța de apel, raportul de investigație întocmit în condițiile Legii nr. 329/2003 presupune, pentru a-și atinge scopul și utilitatea, un element de surpriză pentru partea adversă, prin care se tindea la infirmarea poziției procesuale exprimate prin întâmpinare (în sensul că pârâții nu mai conviețuiau din anul 2019 și ca atare, nu ar fi existat o conivență frauduloasă a acestora la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în detrimentul reclamantului-creditor). Astfel fiind, un asemenea mijloc de probă nu putea fi solicitat prin chiar cererea de chemare în judecată, doar pentru a lăsa, în această modalitate, lipsită de orice utilitate, probațiunea în susținerea poziției procesuale a reclamantului. Ca atare, instanța a reținut în mod corect că nu este incidentă sancțiunea decăderii din dreptul de a administra probe prevăzută de art. 254 alin. 1 C.proc.civ., în condițiile în care erau aplicabile dispozițiile de exceptare prevăzute de art. 254 alin. 2 pct. 2 și 4 C.proc.civ. Susținerea recurenților, conform căreia n-ar fi fost aplicabilă norma art. 254 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ. („ nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească și partea nu o putea prevedea” ) sub motiv că au invocat chiar prin întâmpinare că „nu mai conviețuiau încă din anul 2019” și deci, nu era vorba despre un aspect intervenit ulterior învestirii instanței, este una eronată. Procesul se afla în faza cercetării, potrivit art. 237 C.proc.civ., ceea ce presupunea și posibilitatea administrării de probe raportat la poziția procesuală exprimată de pârâți prin întâmpinare. Or, tocmai în combaterea apărărilor din întâmpinare, neanticipate la momentul formulării cererii de chemare în judecată și în aplicarea principiului contradictorialității, puteau fi cerute și respectiv, administrate probe ulterior învestirii instanței prin acțiunea dedusă judecății. În plus, așa cum corect a reținut instanța de apel, în speță era incidentă și dispoziția art. 254 alin. 2 pct. 4 C.proc.civ. („administrarea probei nu duce la amânarea judecății” ) având în vedere că, așa cum s-a consemnat în încheierea de ședință din 19.09.2023, pârâții nu au solicitat acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de conținutul înscrisurilor probatorii, nefiind astfel ocazionată, prin administrarea probei, o prelungire nejustificată a procedurii judiciare. Este, de asemenea, nefondat argumentul subsumat aceluiași motiv de recurs, referitor la încălcarea dispozițiilor art. 255 C.proc.civ., sub aspectul admisibilității probei constând în raportul de investigație. S-a arătat că, potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 329/2003, informațiile obținute în urma activităților desfășurate de o astfel de persoană sunt destinate exclusiv clientului și că, potrivit art. 3 din actul normativ menționat, detectivul particular este obligat să păstreze secretul profesional, datele și informațiile putând fi comunicate, la cerere, numai instanțelor judecătorești și Ministerului Public, dacă acestea sunt utile pentru aflarea adevărului în cauzele penale. Contrar susținerii recurenților-pârâți, proba administrată este una legală, obținută cu respectarea cadrului normativ incident, și anume, a dispozițiilor Legii nr. 329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular. Potrivit acestui act normativ, detectivul particular, ca persoană atestată în condițiile legii, poate desfășura fără a aduce atingere dreptului la viață intimă, familială și privată ori altor drepturi și libertăți fundamentale, activități specifice de investigare referitoare la bunurile care fac obiectul unor litigii de natură civilă sau penală înstrăinate în scopul prejudicierii intereselor unei părți în proces (art. 1 alin. 1 lit. d). Or, speța aducea în dezbatere, pe calea acțiunii revocatorii (pauliene) promovate de reclamant, tocmai acest aspect, al prejudicierii drepturilor patrimoniale ale reclamantului prin actul de înstrăinare (contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți) a cărui inopozabilitate s-a cerut a fi constatată. Față de apărarea prezentată de pârâți, în sensul că au încetat conviețuirea încă din anul 2019, așa încât nu se poate susține o conivență frauduloasă a acestora la nivelul anului 2020, când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare (câtă vreme pârâta C. ar fi fost străină de problemele pârâtului B., debitor al reclamantului), investigația la care a apelat reclamantul a fost, prin scopul urmărit, una circumscrisă dispozițiilor legale menționate anterior. De asemenea, susținerea că investigația a privit persoanele pârâților, iar nu bunurile – ceea ce ar atrage nelegalitatea probei – ignoră contextul realizării acesteia, care nu viza existența bunului în sine, ci conduita și manoperele pârâților în raport cu respectivul bun, aspecte ce au presupus – față de apărările formulate în proces – inclusiv stabilirea existenței unei relații apropiate între aceștia, care să facă verificabilă teza avansată de reclamant în legătură cu înțelegerea fraudării drepturilor acestuia. Or, dispozițiile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 329/2003, statuează că „În exercitarea profesiei detectivul particular are dreptul să efectueze investigații în legătură cu persoanele, bunurile, faptele, datele și împrejurările care fac obiectul acestei activități, cu respectarea strictă a drepturilor și libertăților cetățenilor, precum și a dispozițiilor legale”. Rezultă așadar, că este incorectă teza recurenților potrivit căreia investigația ar fi putut viza doar bunurile, și nu persoanele acestora, nefiind vorba de activități care să se circumscrie unei simple constatări a stării unor bunuri, ci de conduita celor doi pârâți în raport cu un bun sustras din patrimoniul debitorului în vederea prejudicierii drepturilor legitime ale creditorului. În ce privește aserțiunea recurenților că „nu s-ar fi stabilit că proba ar fi fost obținută fără să aducă atingere dreptului la viața intimă, familială și privată ori altor drepturi și libertăți fundamentale”, se constată că ea este invocată formal, întrucât dacă ar fi avut loc asemenea încălcări, recurenții, cei care afirmă generic o posibilă existență a lor, ar fi trebuit să arate, în concret, în ce ar fi constatat o astfel de ingerință. Aceasta, cu atât mai mult cu cât investigația nu a vizat alte aspecte decât cele afirmate de către recurenții înșiși, privind situația de fapt a conviețuirii, iar nu aspecte de intruziune în viața privată a acestora. Referitor la susținerea că, în termenii art. 3 din Legea nr. 329/2003, datele și informațiile obținute de detectivul particular pot fi comunicate doar instanțelor judecătorești și Ministerului Public, dacă acestea sunt utile pentru aflarea adevărului în cauzele penale, recurenții ignoră faptul că obiectul de reglementare a dispoziției legale menționate îl reprezintă secretul profesional de care este ținut detectivul particular. Spre deosebire de acesta, partea (clientul) care primește informațiile obținute în urma activităților desfășurate de detectivul particular, le poate valorifica în procedurile judiciare, în care se dispută interese private, supunându-le verificării instanței sub aspectul legalității obținerii lor. În ce privește proba testimonială, critica din apel a pârâților a vizat încălcarea dispozițiilor art. 311 C.proc.civ., arătându-se că în mod greșit, cu nesocotirea acestor dispoziții, s-ar fi dispus înlocuirea martorului reclamantului. Potrivit considerentelor deciziei din apel, în speță nu s-a pus problema înlocuirii martorului, pentru a se verifica modalitatea în care s-a făcut aplicarea art. 311 C.proc.civ., ci aceea a suplimentării probatorului, față de împrejurarea că martorul audiat inițial nu cunoștea nimic în mod direct referitor la aspectele care făceau obiect al probațiunii. Prin cererea de recurs, pârâții arată că probabil avocatul acestora a înțeles greșit că a fost vorba de măsura înlocuirii martorului, aducând omisso medio , spre analiză în această fază procesuală, temeiul juridic care a stat la baza dispozițiilor instanței de suplimentare a probatoriului, arătând că, în opinia lor, acesta trebuia să se regăsească, mai adecvat, în dispozițiile art. 254 alin. 5 C.proc.civ., iar nu în cele ale art. 391 C.proc.civ., pe care și-a fundamentat tribunalul măsura dispusă. Astfel de aspect nu se poate circumscrie unei critici de nelegalitate în recurs, fiind, cum s-a arătat anterior, formulată omisso medio , în contextul în care pârâții nu au contestat, sub aspect procedural, în faza apelului măsura suplimentării probatoriului dispusă de prima instanță, ci au criticat, cu referire la dispoziții neaplicate în faza judecății fondului (art. 311 C.proc.civ.), greșita aplicare a acestora. La fel, nu poate atrage nelegalitatea deciziei, pe motivul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., susținerea de către recurenți a greșitei aprecieri a instanței de apel în sensul că pârâții nu au indicat în mod expres încheierile de ședință din 28.04.2023 și 30.05.2023 (referitoare la încuviințarea probelor și suplimentarea probei testimoniale), ca reprezentând obiect al contestării în calea de atac a apelului. Deși decizia recurată are un astfel de considerent, se constată că el este unul nenecesar, fără aptitudinea de a justifica în sine soluția pe aspectele procedurale deduse judecății în calea de atac, în contextul în care instanța de apel a realizat o analiză punctuală și de fond în legătură cu respectivele critici și cu modalitatea în care prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor referitoare la propunerea, admisibilitatea și administrarea probatoriului. Prin invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenții-pârâți au pretins o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1562 alin. 1 C.civ., prin aceea că instanța de apel ar fi adăugat dispoziției legale, în sensul că, deși aceasta prevede ca terțul contractant să cunoască, pentru a fi declarat inopozabil actul, că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate, s-a considerat ca fiind îndeplinită condiția „întrucât, chiar dacă terțul contractant nu a cunoscut acest fapt, el trebuia să îl cunoască”. Critica este nefondată, bazându-se pe denaturarea considerentelor deciziei din apel, care, în analiza condiției complicității la fraudă a terțului, a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 1562 alin. 2 C.civ., reținând – raportat la împrejurările de fapt stabilite pe baza probelor administrate, a căror evaluare a realizat-o – că pârâta C., în calitate de cumpărător, avea cunoștință despre faptul că celălalt pârât, B., își crea sau își mărea starea de insolvabilitate, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 343 din 7.02.2020. În acest sens, instanța de apel a făcut trimitere la considerentele deciziei penale nr. 1099/A din 18.11.2021 a Curții de Apel Galați, prin care B. (trimis în judecată la 10.07.2019) a fost condamnat definitiv la o pedeapsă de 6 ani și 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, fals privind identitatea în formă continuată, participație improprie la infracțiunea de fals intelectual și înșelăciune, fiind admisă totodată, acțiunea civilă exercitată de A. (constituit parte civilă la 22.10.2019) și obligat inculpatul la 200.000 lei daune materiale și 5.000 lei daune morale. S-a reținut, totodată, pe situația de fapt, că între reclamant și pârâtul B. a existat o relație de prietenie, aceștia cunoscându-se încă din copilărie, că pârâta C. îl cunoștea, la rândul ei, pe reclamant suficient de bine, că pârâții au format un cuplu și au doi copii împreună, neputându-se susține că nu au fost cunoscute problemele penale ale pârâtului B. (pentru infracțiuni săvârșite în dauna reclamantului, în legătură cu vânzare apartamentului acestuia). Acest context factual, care a luat în considerare natura relațiilor dintre părți a îndreptățit concluzia instanței de apel, în sensul existenței unei complicități la fraudă a terțului, considerentul conform căruia pârâta C. a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască prejudicierea reclamantului prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nefiind unul care adaugă, așa cum se pretinde, dispozițiilor art. 1562 alin. 2 C.civ. Sintagma „ar fi trebuit să cunoască” trebuie înțeleasă, raportat la situația factuală determinată pe baza elementelor probatorii, doar în sensul că aceasta nu putea fi ignorată, concluzia instanței fiind în sensul dispoziției legale, respectiv că pârâta (în calitate de concubină a celuilalt pârât, din relația cărora au rezultat doi copii și a căror conviețuire a continuat și dincolo de momentul constituirii reclamantului ca parte civilă în dosarul penal) a cunoscut – neputându-se prevala, în mod credibil, de o necunoaștere – despre crearea/mărirea stării de insolvabilitate. Argumentele pe care le aduc recurenții-pârâți, în susținerea aceluiași motiv prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., în sensul că instanța ar fi aplicat mai multe prezumții judiciare pentru a trage concluzia că terțul contractant a avut cunoștință că prin actul încheiat debitorul își creează/mărește starea de insolvabilitate, sunt unele care nu se subsumează aspectelor de nelegalitate cenzurabile pe calea recursului. Astfel, potrivit art. 327 C.proc.civ., prezumțiile sunt mijloace de probă, „ pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut” , iar potrivit art. 329 C.proc.civ., prezumțiile judiciare sunt lăsate „la luminile și înțelepciunea judecătorului” , care se poate întemeia pe ele „ numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins” . Rezultă că prezumțiile sunt mijloace de probă, a căror evaluare, respectiv putere de a naște probabilitatea faptului pretins, este lăsată la aprecierea judecătorului fondului, ori a instanței de control judiciar care are competența legală de a proceda la devoluarea fondului. În acest context legal, instanța de apel a activat prezumțiile judiciare, stabilind, prin coroborare cu toate probele administrate, că pe baza relației de concubinaj pe care o aveau cei doi pârâți, se poate considera (cu puterea nașterii probabilității faptului pretins) că pârâta C. avea cunoștință despre împrejurarea că B. fusese trimis în judecată în 2019 pentru săvârșirea de infracțiuni în dauna patrimoniului reclamantului și că, în concret, condamnarea pentru această infracțiune poate conduce (ceea ce s-a și întâmplat) la obligarea la plata unor despăgubiri, conform constituirii de parte civilă care a avut loc în dosarul penal. Or, aceste prezumții lăsate, potrivit dispoziției procedurale menționate anterior, la „luminile și înțelepciunea judecătorului” țin, așa cum s-a arătat, de mijloacele de probă și de evaluarea acestora de către instanțele fondului, aspect nesusceptibil așadar, de cenzură pe calea controlului de legalitate în recurs, astfel cum impropriu pretind recurenții în prezenta cale de atac. În același sens, urmează a fi privite celelalte aserțiuni factuale învederate de către recurenți, conform cărora pârâtul B. nu și-ar fi însărăcit, prin actul de înstrăinare realizat, patrimoniul, de vreme ce ar fi achiziționat, în schimbul prețului astfel încasat, alte două imobile (în Italia și în Spania), din moment ce sub aspect probatoriu, instanța anterioară nu a reținut că s-ar fi făcut dovada existenței unor astfel de elemente ale activului patrimonial al pârâtului. Dimpotrivă, în cauză nu s-a făcut dovada contrară a celor consemnate de executorul judecătoresc, în legătură cu imposibilitatea continuării executării silite, sub motiv că debitorul, pârâtul B., nu deține niciun bun, urmare a înstrăinării, în anul 2020, a singurului bun imobil pe care îl avea, în favoarea intimatei-pârâte C. Pentru considerentele arătate, toate criticile formulate pe calea recursului fiind găsite nefondate, recursul a fost respins.