ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2900/2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 16 aprilie 2021 pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a civilă, reclamanta A S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov la plata sumei de 1.900.000 lei, cu titlu de daune interese.

La data de 22 septembrie 2021 reclamanta a depus la dosar cerere de completare a cererii de chemare în judecată, solicitând introducerea în cauză a Ministerului Justiției, în calitate de pârât, pentru ca a fi obligat la plata sumei de 1.900.000 lei cu titlu de daune interese, alături de pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov sau distinct de acesta.

Ulterior, la data de 28 septembrie 2021 reclamanta a depus încă o cerere precizatoare, în care a arătat că solicită obligarea solidară a pârâților la plata daunelor interese.

Ambii pârâți au depus întâmpinări prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii în răspundere civilă delictuală.

Prin sentința civilă nr. 165 din 15 februarie 2023 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 3.298.121,33 lei, reprezentând daune interese.

Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 38.586,21 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin nr. 378 A 28 martie 2024, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov împotriva încheierii din data de 19 ianuarie 2022 pronunțată de Tribunalul București.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva încheierii din data de 18 ianuarie 2023 pronunțată de Tribunalul București.

A admis apelul declarat de pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov împotriva încheierii din data de 16 februarie 2022 și împotriva sentinței civile nr. 165 din 15 februarie 2023 pronunțată de Tribunalul București.

A admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva încheierii din data de 16 februarie 2022 și împotriva sentinței civile nr. 165 din 15 februarie 2023 pronunțată de Tribunalul București.

A schimbat în parte încheierea din data de 16 februarie 2022, în sensul că:

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov.

A admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei în raport cu pârâtul Ministerul Justiției.

A schimbat în tot sentința, în sensul că:

A respins acțiunea reclamantei împotriva pârâtului Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins acțiunea reclamantei împotriva pârâtului Ministerul Justiției, ca prescrisă.

A păstrat soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției.

A respins, ca rămas fără obiect, apelul declarat de reclamanta A S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 165 din 15 februarie 2023 pronunțată de Tribunalul București.

A obligat pe apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9146,50 lei către apelantul pârât Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov și în cuantum de 9146,50 lei către apelantul-pârât Ministerul Justiției.

În baza art. 45 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 80/2013, a dispus restituirea către apelantul-pârât Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov a sumei de 497 lei, reprezentând taxă judiciară achitată în plus fată de cuantumul datorat.

Împotriva deciziei nr. 378 A 28 martie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, reclamanta A S.R.L. a declarat recurs principal și pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs incident.

Recursul declarat de reclamanta A S.R.L.:

Printr-un prim motiv de recurs, invocând dispozițiile art. 488 alin. (l) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 477, art. 482 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a admis apelul formulat de pârâtul OCPI Ilfov împotriva încheierii din 16 februarie 2022 pe care a schimbat-o în parte, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia, deși o astfel de cerere de apel nu a fost formulată.

Analizând cererea de apel formulată de către apelantul OCPI Ilfov în raport de prevederile art. 470 C. proc. civ., se constată că apelantul a atacat exclusiv sentința civilă nr. 165/15.02.2023 și încheierea din data de 19 ianuarie 2022, însă, în mod inexplicabil, instanța de apel a admis apelul OCPI Ilfov împotriva încheierii din 16 februarie 2022, deși această hotărâre nu a fost atacată cu apel de către pârât, depășind așadar limitele învestirii în apel.

Decizia atacată este astfel pronunțată cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor art. 477 și art. 482, raportat la art. 22 alin. (6) C. proc. civ., aspect care atrage casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare, cât timp hotărârea instanței de fond, de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a OCPI Ilfov, este una definitivă, nefiind formal atacată.

Prin cea de-a doua critică, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 425 alin. (l) lit. b) și la art. 482 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că soluția de admitere a excepției prescripției extinctive față de pârâtul Ministerul Justiției nu este motivată și, în raport de cea de-a doua faptă imputată (deschiderea cărții funciare din 2003), nu sunt analizate criticile sale privind momentul producerii prejudiciului și implicit al începerii curgerii termenului prescripției, considerentele sub acest aspect fiind lipsite de coerență logico-juridică.

După expunerea unor considerații de ordin teoretic privind motivarea hotărârilor judecătorești, recurenta a arătat că soluția de admitere a excepției prescripției extinctive în raport de pârâtul Ministerul Justiției nu întrunește exigentele unei motivări corespunzătoare, sub trei aspecte:

A precizat că prin întâmpinarea formulată în fond, pârâtul a invocat apărări în raport de ambele fapte, prima instanță a reținut vinovăția pârâtului în raport de ambele (fila nr. 23, paragrafele 4 și 5 din sentință), iar prin cererea de apel a invocat, de asemenea, critici cu privire la reținerea de către instanța de fond a ambelor fapte în sarcina sa.

Însă, în cuprinsul considerentelor instanței de apel incidența prescripției este analizată exclusiv în raport de prima faptă imputată pârâtului, respectiv transcrierea eronată a titlului reclamantei din 1995. Nu se face nicio referire la cea de-a doua faptă reținută în sarcina pârâtului, respectiv deschiderea nelegală a primei cărți funciare a imobilului în anul 2003.

Astfel, singura premisă expusă de către instanță privește faptul că reclamanta putea să ia cunoștință de transcrierea greșită a titlului său încă de la momentul producerii ei, iar despre efectele sale cel mai târziu la 08.09.2006, reținând (intrând într-o analiză pe fondul cauzei) că această faptă nici nu contribuie la lanțul cauzal (fila nr.17, paragraf 4 ), fără să facă vreo analiză, sub nicio formă, cu privire la cea de-a doua faptă menționată.

În mod evident, motivarea admiterii excepției doar în raport de una dintre cele două fapte reținute în sarcina pârâtului este una incompletă, nefiind așadar întrunite exigențele privind motivarea corespunzătoare a soluției.

Concluzia vine însă raportat la cele reținute în paragraful anterior, conform cărora: ”...incorectitudinea transcrierii din anul 1995 nu contribuie la lanțul cauzal care a dus la pierderea procesului în anul 2019.”

De asemenea, pare a fi susținută și de cele reținute în paragrafele următoare, privind conduita judiciară a reclamantei, în care sunt expuse o serie de argumente de fond privind cine ar fi vinovat de producerea prejudiciului, pentru ca în final să se rețină că: ”Cele arătate sunt suficiente pentru a demonstra necesitatea cercetării prioritare a aspectelor care țin de îndeplinirea condițiilor generale de exercițiu a acțiunii civile. Or, odată reținută lipsa calității procesuale pasive a unui pârât și prescripția dreptului la acțiune împotriva celui de-al doilea pârât, nu este cazul să se treacă la analizarea aprofundată a legăturii de cauzalitate dintre faptele deduse judecății și prejudiciul invocat de reclamantă.”

Se constată, așadar, că înlăturarea apărării reclamantei nu a venit în urma analizării argumentelor expuse, ci în urma reținerii unor aspecte fără relevanță pentru soluționarea excepției prescripției, astfel încât soluția de schimbare a soluției primei instanțe este una necorespunzător motivată în raport de criteriile expuse.

Se reține la pct. i) din decizia recurată că, despre efectele faptei și prejudiciul produs prin transcrierea greșită din 1995 a titlului, reclamanta trebuia să ia cunoștință cel mai târziu la 08.09.2006, neargumentând deloc care ar fi legătura de cauzalitate dintre deschiderea unei cărți funciare pe numele unui terț din 2006 și eroarea de transcriere anterioară și nici cum ar fi trebuit reclamanta să identifice o astfel de legătură la momentul respectiv.

Instanța însăși reține la pct. j) că ”...incorectitudinea transcrierii din anul 1995 nu contribuie la lanțul cauzal care a dus la pierderea procesului în anul 2019”, fiind evidentă contradicție între cele două considerente.

De asemenea, pornind de la același considerent anterior citat, instanța a concluzionat că nu poate reține că reclamanta nu ar fi cunoscut paguba cauzată prin fapta notarului de stat decât la pronunțarea deciziei irevocabile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, nu există nicio conexiune logică între premisa evocată (fapta nu intră în lanțul cauzal) și concluzia respectivă, privind momentul la care reclamanta ar fi luat cunoștință de producerea pagubei.

Mai mult, aspectele ulterior reținute (Că așa stau lucrurile rezultă inclusiv din conduita judiciară a reclamantei) sunt argumente de fond (pe care instanța de apel simte nevoia să le rețină contra propriilor mențiuni privind inutilitatea analizării motivelor de fond), fără absolut nicio relevanță sub aspectul prescripției extinctive.

Nu rezultă de ce eventuala vinovăție a unor terțe persoane (pârâții din acțiunea în revendicare și autorii acestora) ori lipsa de vinovăție a pârâților în prezenta cauză (OCPI Ilfov și Ministerul Justiției, ”care nu au vândut de două ori terenul aflat în dispută și nu au renunțat la verificarea registrelor la momentul deschiderii primei cărți funciare”), ar influența momentul producerii prejudiciului astfel cum a fost invocat de reclamantă și momentul începerii curgerii termenului de prescripție.

Prin urmare, considerentele admiterii excepției prescripției extinctive sunt dominate de ambiguitate, de lipsa expunerii unui raționament logico-juridic convingător, nefiind de natură să lămurească aspectul esențial al momentului producerii prejudiciului și al cunoașterii acestuia de către reclamantă.

Prin cea de-a treia critică din cererea de recurs, recurenta-reclamantă invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 8 C. proc. civ., arătând că soluția de admitere a excepției prescripției extinctive a cererii în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 2528 alin. (l) C. civ., în conformitate cu care prescripția începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Cererea de chemare în judecată are ca obiect acoperirea prejudiciului suferit de reclamantă prin pierderea beneficiului dreptului de proprietate asupra imobilului constând în teren în suprafață de 10.000 mp situat în Mogoșoaia, sola (...), jud. Ilfov, prejudiciu evaluat la contravaloarea de piață a acestuia.

Reclamanta precizează că a pierdut beneficiul acestui drept abia la data de 20.11.2019, odată cu pronunțarea soluției irevocabile în dosarul nr. x/3/2008, constând în decizia civilă nr. 2134/20.11.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă, prin care a fost respinsă în mod irevocabil cererea de revendicare a imobilului.

Doar ca efect al hotărârii irevocabile de respingere a revendicării imobilului, dreptul de proprietate al reclamantei a fost lipsit de efectele juridice specifice, reclamanta pierzând dreptul de dispoziție și șansa recăpătării dreptului de a folosi imobilul.

Anterior tranșării în instanță a conflictului între proprietarii care dețineau titluri valabile asupra aceluiași imobil (cu privire la care nu s-a dispus anularea ori constatarea nulității), titlul de proprietate al reclamantei se bucura de efectele juridice specifice, independent de faptul că erau sau nu exercitate efectiv.

Odată cu identificarea unui al doilea rând de proprietari cu titluri asupra imobilului, soarta titlului reclamantei a devenit litigioasă, fără a echivala însă nici pe departe cu stingerea efectelor sale juridice.

Astfel, prin decizia nr. 393A/17.04.2018 a Curții de Apel București au fost reținute trei argumente pentru justificarea soluției de respingere a acțiunii în revendicare - în principal, incidența principiului publicității materiale, iar cu titlu subsidiar - aparența în drept și eroarea comună a pârâților, respectiv, nulitatea titlului de proprietate al reclamantei (filele 79-80 din decizie, fila 376 din dosar).

Prin decizia civilă nr. 2134/20.11.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă, considerentele deciziei din apel au fost fundamental modificate, în sensul înlăturării celor privind incidența principiului publicității materiale și nulității titlului reclamantei de proprietate, instanța reținând că ”principiul publicității materiale nu se aplică contra reclamantei, care poate să-și apere dreptul de proprietate, în condițiile dreptului comun, prin formularea acțiunii în revendicare, care este admisibilă” ( fila nr.56 din decizie, fila nr.435 din dosar ).

De asemenea, criticile reclamantei privind greșita reținere a nevalabilității titlului său au fost apreciate drept întemeiate de către Înalta Curte de Casație și Justiție (atât din perspectivă procesuală, cât și pe fond), astfel încât, în urma analizei redate la filele nr.64, paragraf 4 - 66, primul paragraf din decizie, instanța ajunge la următoarea concluzie: ”Înalta Curte apreciază că o atare constatare nu justifică anularea deciziei recurate, ci doar înlăturarea acestor considerente eronate și supraabundente, vătămarea înregistrată de recurentă prin inserarea acestora în decizia recurată fiind astfel remediată” ( fila 65 ultimul paragraf și continuare pe fila 66 din decizie, fila nr.444 din dosar).

Este evidentă diferența fundamentală de regim juridic al considerentelor deciziei din apel față de cele reținute în recurs, cât timp ultimele dau posibilitatea formulării prezentei cereri de chemare în judecată, spre deosebire de primele, care, fie și numai prin prisma reținerii nulității titlului reclamantei, excludeau formularea acțiunii de față.

Considerentele finale reținute prin decizia Înaltei Curți alături de înlăturarea celorlalte două argumente eronat reținute de instanța de apel, au un rol determinant în analiza în prezenta cauză, cu efecte directe asupra analizei prescripției extinctive, cât timp prejudiciul cauzat prin faptele pârâților și legătura de cauzalitate devin certe doar în contextul considerentelor reținute în recurs.

În concluzie, decizia Înaltei Curți pronunțată la 20.11.2019 marchează momentul și, deopotrivă, temeiul pierderii beneficiului dreptului reclamantei de proprietate.

La momentul 2006, invocat de instanța de apel drept moment la care reclamanta cunoștea sau trebuia să cunoască paguba, nu se produsese încă paguba, cât timp nu deținea un titlu valabil, care căpătase o natură litigioasă, fără însă ca dreptul de proprietate dobândit în temeiul acestuia să fi încetat în vreun mod.

Conform regimului dreptului de proprietate dezvoltat doctrinar la acel moment, modalitatea tipică de apărare a dreptului reclamantei împotriva terților care dobândiseră și ei titlu asupra aceluiași bun era acțiunea în revendicare, pe care reclamanta a și exercitat-o. Abia odată cu soluția irevocabilă de respingere a acesteia s-a produs paguba în patrimoniul său, fiind suprimat un drept din activul patrimonial, iar aceasta, în mod firesc, ajunge să cunoască paguba astfel produsă.

Dreptul la acțiune pentru recuperarea pagubei s-a născut abia când prejudiciul a devenit cert, condiție esențială pentru promovarea prezentei cereri de chemare în judecată în răspundere delictuală.

Or, în speță, prejudiciul a devenit cert odată cu pronunțarea soluției irevocabile de respingere a acțiunii în revendicare, moment la care a încetat din punct de vedere juridic posibilitatea valorificării dreptului de proprietate în discuție, după cum în mod judicios a reținut și instanța de fond.

Dispozițiile art. 2528 C. civ., aplicabile în cauză pentru soluționarea excepției prescripției extinctive, se referă fără echivoc la momentul cunoașterii pagubei, drept moment de începere a curgerii termenului de prescripție, independent de momentul producerii faptei ilicite.

În cazul de față, faptele ilicite săvârșite în 1995 și 2003 constituie complexul cauzal care a generat producerea unei pagube în anul 2019, al pronunțării deciziei irevocabile de suprimare a dreptului de proprietate al reclamantei.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a subliniat că termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data de 20.11.2019, iar cererea de chemare în judecată înregistrată la 15.04.2021 a fost formulată înainte de împlinirea acestuia, la 20.11.2022.

Printr-un alt motiv de recurs, invocând dispozițiile art. 488 alin. (l) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtul OCPI Ilfov este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, astfel cum este modificat prin art. 1 pct. 2 din OUG nr.41/2004.

În susținerea soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a OCPI Ilfov, instanța de apel a reținut mai multe considerente supraabundente, mare parte din ele fiind lipsite de relevanță, criticând aspecte pe care nici reclamanta și nici instanța de fond nu le-a invocat ori reținut.

Astfel, recurenta-reclamantă precizează că a arătat în mod clar prin cererea de chemare în judecată că a chemat în judecată pârâtul OCPI Ilfov în calitate de succesor al Biroului de carte funciară de pe lângă Judecătoria Buftea.

A arătat că fapta ilicită, constând în deschiderea primei cărți funciare a imobilului de la 22.12.2003, fără verificarea registrelor de transcripțiuni și inscripțiuni, reprezintă cauza principală a producerii prejudiciului invocat în cauză.

Culpabil pentru efectuarea acestor operațiuni cu încălcarea dispozițiilor legale imperative ale art. 54 și 58 din Legea nr.7/1996 este Biroul de carte funciară de pe lângă Judecătoria Buftea, al cărui succesor este pârâtul OCPI Ilfov, conform dispozițiilor art. I pct. 2 din OUG nr. 41/2004 privind modificarea și completarea Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, prin care s-a dispus modificarea art. 3 alin. (2) din lege.

În consecință, singurul aspect relevant este regimul juridic al reorganizării, respectiv dacă implică un transfer de drepturi și obligații între vechile birouri de carte funciară de pe lângă judecătorii și noile oficii de cadastru și publicitate imobiliară ca unități cu personalitate juridică înființate prin reorganizarea și preluarea activității primelor.

În primul rând, instanța de apel a analizat exclusiv art. 3 alin. (1) din Legea nr.7/1996, astfel cum este modificat prin art. I pct. 2 din OUG nr. 41/2004, fără să analizeze alin. (2) al art. 3.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, reglementarea legală este una specială, în temeiul căreia birourile de carte funciară suferă o reorganizare, respectiv o transformare în noile înființate oficii de cadastru și publicitate imobiliară, care devin astfel succesoare ale primelor.

Prin prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, astfel cum este modificat prin art. I pct. 2 din OUG nr. 41/2004, legiuitorul a utilizat două noțiuni relevante: reorganizare și preluarea activității - noțiunea de reorganizare vizează o operațiune de transformare, aceasta fiind în mod evident cheia în care trebuie interpretată și aplicată.

O astfel de concluzie este confirmată de utilizarea noțiunii de preluare a activității, care în terminologia utilizată de legiuitorul român implică tocmai preluarea tuturor drepturilor și obligațiilor antecesorului.

Instanța de fond a reținut o subrogație legală (în sensul preluării drepturilor și obligațiilor antecesorilor), oficiul de cadastru și publicitate imobiliară fiind continuator al fostelor birouri de carte funciară, incluzând drepturile și obligațiile antecesorului său.

În mod evident, noțiunea de subrogație nu a fost utilizată raportat la plata prin subrogație reglementată de art. 1108 vechiul C. civ., criticile instanței de apel sub acest aspect fiind lipsite de orice temei. Nici nu ar putea fi admis ca o instituție publică a statului să fie derobată artificial de obligații în urma unei simple reorganizări instituționale.

Prin urmare, nu se pune problema ca pârâtul OCPI Ilfov să răspundă pentru fapta judecătorului din cadrul fostului birou de carte funciară, el răspunzând în calitate de succesor al fostului birou de carte funciară, care este autorul faptei ilicite.

De asemenea, nu se pune problema unei lacune legislative, cât timp norma legală este neechivocă, nefiind susceptibilă, într-o interpretare onestă, logică, gramaticală, raportată la contextul teleologic și socio-juridic al momentului edictării, de alt sens decât acela de transformare juridică prin preluarea drepturilor și obligațiilor de către succesor.

Nu poate fi acceptată concluzia instanței de apel, care sugerează acoperirea vinovăției autorilor faptelor ilicite cu o vină generică a statului, constând într-o ipotetică omisiune de legiferare, pentru simplul motiv că este lipsită de orice temei.

Calitatea procesuală pasivă în cadrul acțiunii în răspundere delictuală este conferită de calitatea de autor al faptei sau faptelor ilicite invocate drept cauză a producerii prejudiciului, fiind redate dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954.

În consecință, cât timp cele două fapte ilicite invocate în cauză, respectiv transcrierea inexactă a titlului de proprietate al reclamantei în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni de la 19.01.1995 și deschiderea primei cărți funciare a imobilului de la 22.12.2003 au fost efectuate de notarul de stat, respectiv de judecătorul de carte funciară, în exercitarea atribuțiilor legale ale acestora, faptele respective reprezintă faptele înseși ale entităților în cadrul cărora activau (Ministerul Justiției pentru ambele fapte și Biroul de carte funciară pentru cea de-a doua faptă), acestea fiind obligate să răspundă pentru ele.

În mod evident, în condițiile în care se reține incidența art. 35 din Decretul nr. 31/1954 și vinovăția persoanei juridice însăși, nu se mai pune problema aplicării normelor privind răspunderea comitentului pentru prepușii săi.

În concluzie, recurenta-reclamantă apreciază că soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului OCPI Ilfov este lipsită de temei legal, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 36 C. proc. civ. și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, astfel cum este modificat prin art. I pct. 2 din OUG nr. 41/2004.

Un ultim motiv de recurs, subsumat art. 488 alin. (l) pct. 8 C. proc. civ., vizează considerentele privind calitatea procesuală a pârâtului Ministerul Justiției în ceea ce privește răspunderea pentru fapta proprie – recurentul-reclamant apreciază că sunt nelegal reținute, fiind încălcate prevederile art. 57 din Legea nr.7/1996 în forma în vigoare în decembrie 2003, art. 4 și 10 din Regulamentul de organizare și funcționare a birourilor de carte funciară aprobat prin Ordinul nr. 2371/1997, respectiv art. 35 din Decretul nr.31/1954 raportat la art. 3 și art. 4 lit. m) din Decretul nr. 377/1960 și art. 105 și 108 din Legea nr. 36/1995.

Instanța de apel a reținut că pârâtul Ministerul Justiției nu poate fi responsabil pentru fapta proprie, față de faptul că faptele imputate nu au fost săvârșite prin reprezentantul legal.

Se rețin și dispozițiile art. 1816 și 1817 vechiul C. civ., care reglementează răspunderea secretarilor notariatelor de stat, ceea ce în principiu, ar exclude răspunderea Ministerului Justiției, ca organ care i-a angajat pe aceștia.

Considerentele instanței de apel sunt nelegale, venind în contradicție cu textele de lege invocate de reclamantă și reținute de instanța de fond, majoritatea rămase neanalizate, respectiv cele privitoare la a doua faptă, de deschidere nelegală a primei cărți funciare a imobilului în 2003 (Ministerul Justiției este culpabil față de încălcarea dispozițiilor legale ale art. 57 din Legea nr.7/1996 în forma în vigoare în decembrie 2003 și art. 4 și 10 din Regulamentul de organizare și funcționare a birourilor de carte funciară aprobat prin Ordinul nr. 2371/1997) și cele privitoare la transcrierea inexactă a titlului de proprietate al reclamantei în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni de la 19.01.1995, care constituie o condiție cauzală ce intră în complexul cauzal care a determinat producerea pagubei în patrimoniul reclamantei.

Reținând incidența art. 35 din Decretul nr.31/1954, rezultă că pârâtul Ministerul Justiției răspunde pentru fapta proprie, raportat la ambele fapte ilicite deduse judecății.

Sub nicio formă nu poate fi admisă interpretarea excesiv de restrictivă, conform căreia dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 s-ar aplica doar actelor Ministrului Justiției.

Scopul normei este neechivoc - actele emise în exercitarea atribuțiilor legale de către organele sale (de conducere, de execuție, administrative, etc.) sunt ale persoanei juridice înseși.

În acele organe, departamente, organisme este evident că activează personalul din cadrul persoanei juridice, respectiv persoane fizice, însă cât timp actele emise sunt în exercitarea atribuțiilor legale specifice, ele sunt considerate ca fiind ale persoanei juridice înseși, tocmai pentru protecția terților destinatari, care, altfel, ar trebui să demareze orice eventual demers juridic în contradictoriu cu salariatul/funcționarul emitent, adică exact situația absurdă pe care legiuitorul a dorit să o evite prin instituirea acestui principiu.

În finalul cererii de recurs, invocând dispozițiile art. 488 alin. (l) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 477 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că soluția de respingere a apelului ca rămas fără obiect este nelegală, în condițiile în care se va reține calitatea procesuală a ambilor pârâți, iar excepția prescripției extinctive, raportat la pârâtul Ministerul Justiției, va fi respinsă ca nefondată.

Apelul formulat de reclamantă a fost respins ca fiind rămas fără obiect, în contextul în care viza aspecte de fond, iar în urma admiterii apelurilor pârâților, cererea de chemare în judecată a fost respinsă în temeiul excepțiilor prescripției extinctive, respectiv a lipsei calității procesuale pasive.

În urma admiterii cererii de recurs și a trimiterii cauzei spre soluționarea pe fond în apel, temeiul formal al respingerii apelului reclamantei nu mai subzistă, condiții în care se impune soluționarea acestuia pe fond.

Recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiției privește soluția dată de instanța de apel asupra excepției lipsei calității procesuale sale pasive.

Recurentul-pârât precizează că, pentru eventualitatea în care instanța de control judiciar ar admite recursul declarat de reclamantă, solicită să se constate incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce privește soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, pentru greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 38 din Legea nr. 36/1995, art. 57 din Legea nr. 7/1996.

Curtea a apreciat că reclamantei, care a susținut că a fost prejudiciată prin fapta unui notar de stat, nu i se poate respinge acțiunea pe motiv că instituția notarului de stat nu mai există, în caz contrar creându-se premisele pentru încălcarea accesului la justiție.

În mod greșit s-a reținut existența raportului de prepușenie între Ministerul Justiției și notarul public.

Cauza lipsirii reclamantei de dreptul său de proprietate o reprezintă vânzarea-cumpărarea autentificată sub nr. 1774/04.12.2003 de BNP B, prin care C, prin mandatarul său D, a vândut către E terenul în suprafața de 9500 mp, aceasta din urmă înțelegând să declare că scutește pe vânzătoare de cercetarea evidențelor cu privire la imobil. Cu toate acestea, recurenta- reclamantă nu a probat că a manifestat vreun interes pentru recuperarea contravalorii terenului inclusiv de la aceste persoane cărora le-a profitat situația.

La data efectuării acestei vânzări, Ministerul Justiției nu exercita conducerea notariatelor, ci îndeplinea atribuții în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (4) din Legea nr. 36/1995, în forma aflată în vigoare la data înstrăinării: „Evidența birourilor de notari publici și lucrările privind numirea și încetarea funcției notarilor publici se întocmesc de personalul de specialitate notarială din Ministerul Justiției."

Același act normativ cuprinde dispoziții referitoare la răspundere: „Răspunderea civilă a notarului public poate fi angajată, în condițiile legii civile, pentru încălcarea obligațiilor sale profesionale, atunci când acesta a cauzat un prejudiciu. Asigurarea de răspundere profesională a notarului public se realizează prin casa de asigurări, constituită în acest scop" - art. 38 din Legea nr. 36/1995.

Prin urmare, cel care se consideră prejudiciat prin actele notarului public poate să solicite stabilirea răspunderii acestuia, asigurarea de răspundere civilă garantând plata prejudiciului.

De asemenea, potrivit art. 99 și art. 100 din aceeași lege, actele notariale sunt supuse controlului judecătoresc, orice persoană interesată având posibilitatea de a solicita anularea acestora, iar activitatea notarilor publici este supusă controlului profesional administrativ, care poate antrena răspunderea disciplinară în urma exercitării acțiunii disciplinare.

În condițiile date, este lipsită de temei legal ipoteza potrivit căreia între Ministerul Justiției și notarul public există un raport de prepușenie, astfel că Ministerul Justiției are calitate procesuală pasivă.

La data autentificării contractului de vânzare cumpărare nr. 1774/04.12.2003 de BNP B, nicio dispoziție legală nu stabilește existența unui raport de subordonare între Ministerul Justiției și notari, fiind vorba cel mult despre posibilitatea de a dispune un control profesional administrativ al activității notarilor publici prin inspectori generali de specialitate conform art. 101 din lege, elemente care nu sunt specifice raportului de prepușenie.

Și cu privire la cea de-a doua faptă reclamată ca fiind delict civil aflat la originea prejudiciului, în mod greșit s-a susținut existența raportului de prepușenie între Ministerul Justiției și judecătorul de carte funciară, respectiv conducătorul de carte funciară motivat de atribuțiile prevăzute de OMJ nr. 2371/C/1997 potrivit cărora „Coordonarea și controlul activității de carte funciară se exercită de către direcția de specialitate din minister, în condițiile art. 18 din Legea nr. 9211992, republicată, și ale art. 57 din Legea nr. 7/1996 prin inspectori generali, prin judecătorii inspectori de la curțile de apel și prin judecători delegați în acest scop, în vederea: - îndeplinirii corecte și fără întârziere a lucrărilor, a modului în care se desfășoară raporturile de serviciu cu solicitanții lucrărilor de carte funciară sau cu reprezentanții acestora; - aprecierii activității, pregătirii și aptitudinilor profesionale ale personalului din cadrul birourilor de carte funciară" (art. 10), fără însă ca autoritatea Ministerului Justiției să vizeze conducerea generală a activității de publicitate imobiliară, ci raporturile specifice dintre un organ al administrației publice centrale și alte entități.

Între Ministerul Justiției și judecătorul de carte funciară nu există raporturi de subordonare, Ministerul Justiției neavând competența de a cenzura, de a controla activitatea judecătorului de carte funciară, controlul exercitându-se în baza Legii nr. 7/1996 prin exercitarea dreptului de a contesta și cu respectarea dispozițiilor din Legea nr. 92/1992.

În absența dreptului de a controla actele, de a le cenzura, de a da dispoziții, de a interveni în activitatea judecătorului de carte funciară, nu se poate reține că există elementele constitutive ale raportului de prepușenie, nefiind așadar întrunite condițiile art. 1003 alin. (3) C. civ. vechi (sub imperiul căruia s-au petrecut evenimentele).

Ca atare, câtă vreme prejudiciul putea fi înlăturat prin exercitarea acțiunilor și căilor de atac prevăzute de lege, nu poate fi atrasă răspunderea Ministerului Justiției, în legile speciale existând dispoziții atât cu privire la răspunderea notarului, cât și cu privire la răspunderea judecătorului, soluția de reținere a calității procesuale pasive în cauză fiind greșită, stabilită pe baza interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor de drept material.

În plus, nu există legătura de cauzalitate între cele două fapte și prejudiciul reprezentat de valoarea de piață a terenului, cu privire la care a pârâtul a contestat chiar valoarea stabilită în funcție de o suprafață mai care decât cea ar putea fi pusă în legătură cu faptele considerate ilicite.

Acțiunea în răspundere civilă delictuală având ca scop repararea prejudiciului reprezentat de valoarea imobilului vizează, în realitate, raportul juridic dintre recurenta-reclamantă și vânzătoarea C, răspunderea pentru conduita ilicită manifestată de vânzătoarea C, în patrimoniul căreia a intrat prețul vânzării de două ori, neputând fi transferată în sarcina pârâtului Ministerului Justiției, dar și raportul dintre C și E.

Elementul determinant în producerea prejudiciului afirmat de recurenta reclamantă în această cauză este fapta vânzătoarei C care a înstrăinat de două ori același teren și fapta cumpărătoarei E care a achiziționat pe riscul său, astfel că despăgubirile pretinse în cauză sunt în legătură directă cu aceste fapte, pe care recurenta reclamanta a ales să nu le reclame, deși are la îndemână o acțiune în despăgubire împotriva autorului/autorilor faptelor ilicite/vânzătorilor, iar nu o acțiune în despăgubire în care pârâții au fost selectați primordial după criteriul solvabilității.

Prin urmare, prejudiciul constând în contravaloarea terenului revendicat a fost cauzat în mod direct de faptele celor două persoane C, respectiv E, astfel că nu există identitate între pârâte și făptuitori și nu există legătura de cauzalitate între cele două fapte afirmate drept cauzatoare de prejudiciu reprezentat de valoarea de piață a terenului.

Antrenarea răspunderii pârâților care justifică calitatea procesuală pasivă vizează cel mult conduita proprie, declarată ca atare într-un cadru procesual adecvat, respectiv contestând actele emise sau refuzul nejustificat de efectuare a unor operațiuni administrative și dacă s-ar fi stabili că aveau anumite obligații legale și că acestea nu au fost îndeplinite sau au fost defectuos îndeplinite, cu consecința vătămării unui drept sau interes legitim.

Recurentul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare și recurs incident, comunicate, solicitând respingerea recursului principal ca nefondat și admiterea recursului incident în ceea ce privește soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive.

Intimatul-pârât Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov a depus întâmpinare la recursul principal, comunicată, solicitând respingerea recursului.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (16 aprilie 2021), în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă, cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 ind.1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 19 noiembrie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursurilor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată, a supus analizei instanțelor de fond acțiunea în răspundere civilă delictuală prin care reclamanta A S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov și a pârâtului Ministerul Justiției, în solidar, la plata sumei de 1.900.000 lei, cu titlu de daune interese, fiind invocate două fapte imputabile pârâților - pe de o parte, înscrierea eronată a titlului de proprietate în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni în anul 1995 și, pe de altă parte, deschiderea primei cărți funciare a imobilului în anul 2003, fără verificarea registrului de transcripțiuni și inscripțiuni.

Prin încheierea de la termenul din 16 februarie 2022, prima instanță a respins excepția calității procesuale pasive în privința ambilor pârâți și, de asemenea, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâți.

Soluția pronunțată de tribunal asupra încheierii anterior menționate și pe fond (de admitere în parte a cererii de chemare în judecată) a fost schimbată de instanța de apel, în sensul admiterii apelurilor declarate de pârâți împotriva încheierii din 16 februarie 2022, cu consecința admiterii lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov și admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune în raport cu pârâtul Ministerul Justiției, respectiv respingerea, ca rămas fără obiect, a apelului declarat de reclamantă.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamanta A S.R.L. a declarat recurs, iar pârâtul Ministerul Justiției a formulat recurs incident.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A S.R.L., Înalta Curte constată caracterul fondat al căii de atac, hotărârea recurată fiind nelegală din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Într-o primă critică, subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel, depășind limitele învestirii, a admis apelul declarat de pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov împotriva încheierii din 16 februarie 2022 pronunțate de Tribunalul București, deși partea nu declarase apel împotriva acestei încheieri, schimbând în parte soluția, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât.

Procedând la examinarea motivelor de apel formulate de pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, Înalta Curte constată că prin memoriul înregistrat la dosarul Curții de Apel București, pârâtul a înțeles să declare apel împotriva sentinței nr. 165 din 15 februarie 2023 și împotriva încheierii din 19 ianuarie 2022 pronunțate de Tribunalul București, în cuprinsul cererii de apel neregăsindu-se, nici măcar formal, critici cu privire la încheierea din 16 februarie 2022 pronunțată de prima instanță.

Art. 477 alin. (1) C. proc. civ. stabilește limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat și prevede că „instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului, în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”.

Acest text de lege consacră regula tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căreia instanța de apel este ținută să judece în limitele criticilor invocate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt și/sau de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea care au fost criticate, expres sau implicit, de către apelant.

Ca atare, conform principiului anterior enunțat, instanța de apel, ca instanță de reformare, este chemată să cerceteze cauza doar prin raportare la motivele invocate în cererea de apel, neputându-se pronunța asupra altor motive de reformare neindicate în conținutul motivelor de apel.

În condițiile în care partea pârâtă nu a formulat critici vizând soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive dispusă prin încheierea din 16 februarie 2022, în soluționarea căii de atac curtea de apel era limitată a examina doar ceea ce s-a apelat.

Din această perspectivă, limitele efectului devolutiv al apelului au fost încălcate, fiind fondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În acest context, prin neapelare, soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov a rămas definitivă.

Prin cea de-a doua critică, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 425 alin. (l) lit. b) și la art. 482 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că soluția de admitere a excepției prescripției extinctive față de pârâtul Ministerul Justiției nu este motivată și în raport de cea de-a doua faptă imputată, respectiv deschiderea cărții funciare din 2003, nefiind analizate criticile sale privind momentul producerii prejudiciului și implicit al începerii curgerii termenului prescripției.

Înalta Curte constată că și această critică, ce urmează a fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este fondată.

Examinând cererea de apel formulată de pârâtul Ministerul Justiției, cu privire la soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, curtea de apel a omis a analiza considerentele pârâtului referitoare la momentul producerii prejudiciului și, implicit, al începerii curgerii termenului de prescripție și în raport de cea de-a doua faptă imputată, respectiv deschiderea primei cărți funciare a imobilului în anul 2003, fără verificarea registrului de transcripțiuni și inscripțiuni.

Astfel, se constată că, deși instanța de apel a făcut trimitere la soluția pronunțată de prima instanță care a reținut că ”fapta din 1995 nu producea nici un efect dacă a doua faptă, constând în omisiunea verificării registrelor de transcripțiuni la momentul deschiderii cărții funciare, nu ar fi existat” și, de asemenea, a făcut referire la susținerile reclamantei cu privire la faptul că ”inexactitatea transcrierii titlului subscrisei nu a determinat și nici nu putea să determine, sub nici o formă sau măsură, deschiderea ilegală a cărții funciare din 2003”, a conchis, în mod surprinzător, că: ”Din cele arătate rezultă că orice eventual prejudiciu al faptei din anul 1995 săvârșite de prepusul pârâtului Ministerul Justiției putea și trebuia să fie cunoscut cel mai târziu la data de 08.09.2006.”

Caracterul ambiguu, omisiv și incomplet al motivării excepției doar în raport de una dintre cele două fapte reținute în sarcina pârâtului se coroborează cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 2528 alin. (1) noul C. civ. – hotărârea fiind susceptibilă de reformare pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă prin cea de-a treia critică din recurs.

Potrivit art. 2528 alin. (1) noul C. civ. privitor la prescripția extinctivă, ,,Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a reținut că: ”Despre existența și conținutul faptei constând în transcrierea greșită a actului, apelanta reclamantă putea să ia cunoștință încă de la momentul producerii ei.

Despre efectele faptei și prejudiciul produs prin aceasta, apelanta reclamantă trebuia să ia cunoștință cel mai târziu la data de 08.09.2006 când i-a fost respinsă cererea de înscriere preferențială a dreptului de proprietate asupra imobilului identificat prin cartea funciară nr. (...) a comunei Mogoșoaia.

Prin urmare, Curtea reține că termenul de prescripție de trei ani a început să curgă la data de 08.09.2006.”

Reținând ca moment de început al termenului de prescripție data la care reclamantei i-a fost respinsă cererea de înscriere preferențială a dreptului de proprietate asupra imobilului, instanța de apel a apreciat că ”prejudiciul” a constat, practic, în greșita transcriere a actului (aceasta fiind, în realitate, una dintre faptele ilicite invocate prin acțiunea promovată).

Or, în cauză, prejudiciul reclamat constă în pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului, aspect irevocabil tranșat prin decizia nr. 2134 din 20 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/3/2008, având ca obiect acțiune în revendicare. În considerentele acestei hotărâri, instanța supremă a reținut că titlurile de proprietate ale pârâților (proprietari ai loturilor înstrăinate) sunt preferabile celui de care se prevalează reclamanta, deoarece transcrierea titlului de proprietate al reclamantei în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni a fost inexactă, iar deschiderea primei cărți funciare a imobilului, făcută cu încălcarea art. 54 din Legea nr. 7/1996, a constituit o împrejurare decisivă pentru crearea aparenței de care s-au prevalat cu succes pârâții.

Este corectă, așadar, susținerea recurentei-reclamante, în sensul că a pierdut beneficiul dreptului de proprietate abia la data pronunțării soluției irevocabile de respingere a cererii sale de revendicare a imobilului, moment de la care partea a fost lipsită de dreptul de dispoziție și șansa recăpătării dreptului de a folosi imobilul. Anterior tranșării în instanță a conflictului între proprietarii care dețineau titluri valabile asupra aceluiași imobil, titlul de proprietate al reclamantei se bucura de efectele juridice specifice, independent de faptul că prerogativele dreptului de proprietate erau sau nu exercitate efectiv.

Totodată, astfel cum și recurenta a evidențiat, la momentul reținut de instanța de apel (anul 2006) nu se produsese încă paguba, cât timp partea deținea un titlu valabil - deși a dobândit caracter litigios, dreptul său de proprietate deținut în temeiul titlului nu a încetat să existe. Prejudiciul a devenit cert odată cu pronunțarea soluției irevocabile de respingere a acțiunii în revendicare.

Faptul că la data de 8 septembrie 2006 cererea de înscriere preferențială a dreptului de proprietate asupra imobilului formulată de reclamantă a fost respinsă de către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, cu motivarea că atât dreptul dobândit de reclamantă, cât și drepturile dobândite de cumpărători subsecvenți provin de la același autor (proprietarul inițial C), nu echivalează cu producerea prejudiciului. Deschiderea cărții funciare și înscrierea unei persoane cu titlu de proprietar nu are caracter absolut în ceea ce privește paguba pricinuită reclamantei și persoana răspunzătoare de producerea acesteia.

Prejudiciul produs reclamantei a constat în pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului teren, iar momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea este cel al pronunțării deciziei nr. 2134 din 20 noiembrie 2019 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, dată la care soluția privind respingerea cererii de revendicare a rămas irevocabilă.

Rezumativ, se constată, așadar, că termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., a început să curgă la data de 20 noiembrie 2019, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 16 aprilie