ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2205/2023

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 ianuarie 2014 pe rolul Tribunalului Prahova – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, sub nr. x/105/2014, reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ S.A. a chemat în judecată pârâta A S.R.L., solicitând instanței de judecată să dispună rezilierea contractelor de prestări servicii medicale 140/948/06.09.2010 și 278/06.09.2010, precum și obligarea la plata sumei de 6.005.944,04 lei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 1273 din 4 octombrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/105/2014, Tribunalul Prahova-Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ S.A., în contradictoriu cu pârâta A S.R.L. și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.005.944,04 lei contravaloare servicii neefectuate și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 64264 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu expertiză.

Totodată, a respins capătul de cerere privind rezilierea contractelor de prestări servicii, ca rămas fără obiect.

Împotriva acestei sentințe pârâta A S.R.L. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, rejudecarea fondului, schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată și nefondată.

Prin decizia nr. 376 din 16 mai 2017, pronunțată în dosarul nr. x/105/2014, Curtea de Apel Ploiești – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal a admis apelul declarat de pârâta A S.R.L. împotriva sentinței nr. 1273 din 4 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ S.A. și, în consecință, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova-Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal la 12 iulie 2017, sub nr. x/105/2014*.

La termenul din 29.11.2017, instanța a reținut că prezenta cauză este un litigiu cu profesioniști, iar nu o cauză derivând dintr-un contract de achiziție publică.

Prin sentința nr. 1139 din 16 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/105/2014*, astfel cum a fost completată prin sentința nr. 367 din 6 aprilie 2021, Tribunalul Prahova – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, în rejudecare, a respins ca neîntemeiată acțiunea având ca obiect „reziliere contract” formulată de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ S.A., în contradictoriu cu pârâta A S.R.L. Totodată, a obligat pârâta să achite în contul Biroului Local de Expertize de pe lângă Tribunalul Prahova diferența de onorariu expert în sumă de 4.913 lei.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ S.A. – Sucursala Ploiești a declarat apel, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței apelate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin decizia nr. 40 din 9 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/105/2014*, Curtea de Apel Ploiești – Secția a II-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ S.A. împotriva sentinței nr. 1139 din 16 noiembrie 2020 pronunțată de Tribunalul Prahova.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ S.A. – Sucursala Regională Ploiești a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei atacate și admiterea acțiunii, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în motivare, recurenta a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Detaliind, recurenta a solicitat să se constate faptul că, deși în considerentele hotărârii recurate instanța de apel a reținut că sentința atacată este amplu și temeinic motivată, niciuna dintre instanțele de fond și apel nu a analizat cu atenție probele administrate, pronunțând hotărâri strict pe baza altor hotărâri judecătorești definitive care nu au legătură cu cauza dedusă judecății. În acest sens, recurenta a solicitat instanței de recurs să constate că, atât instanța de fond, cât și cea de apel se află în eroare întrucât nu există identitate de obiect și de calități procesuale în cauzele evocate de cele două instanțe.

În concret, a arătat că, prin cererea dedusă judecății, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 6.005.944,04 lei, reprezentând daune interese pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea contractului nr. 140/948/06.09.2010 încheiat între părți, în perioada 2010-2012, perioadă anterioară dosarului menționat de instanța de fond, astfel încât solicită să se constate că în mod neîntemeiat instanța de fond i-a respins cererea pe motiv că, în caz contrar, s-ar ajunge la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

Totodată, recurenta arată că, în speță, are calitate de reclamantă, iar A are calitate de pârâtă, părțile având calități procesuale diferite față de cele avute în cauza menționată de instanța de fond.

În continuare, susține că, în loc să facă o apreciere proprie a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, ambele instanțe redau citate întregi din raportul de expertiză întocmit în cauză, pronunțând hotărârea pe baza altor sentințe (6388/30.10.2013 a Tribunalului București în dosarul nr. x/3/2013).

De asemenea, solicită a se observa faptul că instanța a pronunțat hotărârea raportându-se la alte litigii, fără să facă o analiză proprie a cauzei deduse judecății și că, din întregul material probator aflat la dosarul cauzei, contrar celor reținute de instanța de apel, pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract.

Totodată, a apreciat că nu se poate pune în discuție autoritatea de lucru judecat între litigiile tranșate de Tribunalul București și prezentul litigiu, fapt reținut și de Curtea de Apel Ploiești care, în opinia recurentei, în mod nejustificat a conchis în sensul că „în mod judicios Tribunalul Prahova a ținut cont de analiza Tribunalului București care a constituit raționamentul care a determinat soluțiile adoptate în cele două dosare.”

În continuare, referindu-se la ceea ce a reținut Curtea de Apel Ploiești, respectiv că nu poate fi vorba de o neexecutare, chiar și parțială, a intimatei-pârâte în derularea contractului nr. 140/948/06.09.2010 și nici de o culpă grefată pe o interpretare unilaterală a pârâtei, atât timp cât acest mod de interpretare a contractului rezultă din deciziile nr. 11/2011, 6/2012 ale Curții de Conturi, precum și din sentința nr. 6388/30.10.2018 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2013, fiind întărite și de concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, recurenta susține că ambele instanțe se află în eroare cu privire la această chestiune, în cauză nefiind o identitate de obiect.

În acest sens, reiterează faptul că, prin cererea dedusă judecății, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 6.005.944,04 lei, reprezentând daune interese pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea contractului nr. 140/948/06.09.2010, în perioada 2010-2012, perioadă anterioară dosarului menționat de instanța de fond.

Prin urmare, solicită instanței de recurs să observe faptul că, în temeiul art. 2.1 din Contract, A, în calitate de Prestator, s-a obligat față de recurenta-reclamantă să efectueze investigații și consultații de medicina muncii necesare Beneficiarului, în condițiile și în conformitate cu obligațiile asumate prin contract, iar diferențele achitate de recurentă, reprezentând contravaloarea unor servicii neefectuate, se ridică la suma de 6.005.944,04 lei.

Nu în ultimul rând, față de împrejurarea că a făcut dovada existenței unor raporturi contractuale și a executării propriilor obligații, iar pârâta nu a făcut nicio dovadă în sensul stingerii integrale a obligațiilor contractuale, recurenta solicită a se reține în sarcina pârâtei o obligație de plată în sumă de 6.005.944,04 lei și a dobânzii contractuale calculate până la achitarea integrală a debitului.

La 29 aprilie 2022, recurenta a precizat că din eroare a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata dobânzii contractuale, întrucât acest capăt de cerere nu se regăsește în cererea introductivă, menționând, totodată, că este de acord cu soluționarea recursului de completul de filtru, în situația în care acesta va fi găsit admisibil în principiu.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel susținând, în esență, că aceasta nu a analizat cu atenție probele administrate în dosarul cauzei, pronunțând decizia atacată strict în baza altor hotărâri judecătorești care nu au legătură cu cauza dedusă judecății, întrucât nu există identitate de obiect și de calități procesuale în cauzele evocate de instanță.

Deși autoarea recursului și-a întemeiat demersul judiciar pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, criticile recurentei nu vizează încălcarea sau aplicarea greșită a unei norme de drept material, ci acele considerente prin care instanța de apel a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Cum respectivele considerente presupun aplicarea unor norme de drept procesual (art. 430 și următoarele C. proc. civ.), criticile recurentei se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate din perspectiva acestui motiv de casare.

Înalta Curte subliniază că între excepția autorității de lucru judecat (efectul negativ) și puterea de lucru judecat (efectul pozitiv) există o distincție clară.

Astfel, efectul negativ al autorității de lucru judecat presupune tripla identitate (de părți, obiect și cauză juridică) ce oprește repetarea judecății, iar prezumția de lucru judecat impune consecvența în judecată și operează atunci când efectul hotărârii se manifestă pozitiv, relevând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre aceleași părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.

În acest din urmă caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior, neimpunându-se ca instanța să identifice tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Or, în prezenta cauză, s-a valorificat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, adică s-au reținut acele aspecte dezlegate printr-o judecată anterioară, care au legătură cu ceea ce s-a dedus ulterior judecății, în acord cu dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Soluția apare în acord cu dispozițiile legale anterior menționate ce obligă instanța sesizată cu un al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s‑a decis anterior și să‑și sprijine propriul raționament pe dezlegările jurisdicționale anterioare, în măsura în care acestea au legătură și influențează chestiunea litigioasă dedusă judecății ulterior.

Așadar, în această situație, instanța de apel nu respinge acțiunea în baza autorității de lucru judecat, ci are obligația de a judeca în fond, însă soluția trebuie să țină cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept dedusă judecății.

Recurenta-reclamantă confundă, însă, efectul negativ al autorității de lucru judecat cu efectul pozitiv, care se manifestă ca prezumție, mijloc de probă, de natură să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Ținând seama de faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată ca efect al puterii de lucru judecat, argumentele prezentate de recurentă se impun a fi înlăturate prin raportare la efectele generate de această situație, cu atât mai mult cu cât, într-o astfel de ipoteză, instanța de apel are obligația de a-și fundamenta soluția pe constatările din hotărârile ce au dezlegat chestiunea ce face obiectul acestui litigiu, respectiv pretinsa neexecutare culpabilă a intimatei-pârâte în derularea contractului nr. 140/948/06.09.2010 (înregistrat la intimata-pârâtă sub nr. 278/06.09.2010).

Așa fiind, se constată că, în speță, Curtea de Apel Ploiești a reținut în mod corect considerentele sentinței nr. 6388 din 30 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2013, considerente care au intrat sub autoritatea lucrului judecat.

Prin urmare, chiar dacă acțiunea de față vizează altă perioadă contractuală decât cea analizată în dosarul mai sus menționat și chiar dacă părțile nu au avut aceeași calitate procesuală în ambele dosare, la baza pretențiilor a stat același act juridic, care a făcut deja obiectul analizei/interpretării unei alte instanțe (Tribunalul București), în sensul celor statuate prin considerentele sentinței nr. 6388 din 30 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2013, anume că prețul stabilit în contract nu depinde de serviciile efectiv prestate, ci numai de numărul total de salariați iar, din această perspectivă, verificarea modului în care au fost respectate obligațiile legate de prestarea efectivă a serviciilor (natura și cantitatea acestora, întocmirea situațiilor și rapoartelor) este irelevantă pentru stabilirea cuantumului prețului, preț care a fost stabilit prin contract pentru numărul total de angajați, facturat în conformitate cu această convenție, necontestat și nemodificat prin voința ulterioară a părților.

Așadar, în analiza conduitei intimatei-pârâte, instanța de apel nu putea face abstracție de aceste considerente care se impun cu putere de lucru judecat și în litigiul pendinte, astfel încât în mod corect prima instanță de control judiciar a reținut că, dacă au existat plăți fără o contraprestație efectivă din partea S.C. A S.R.L., această situație este nu numai permisă, dar și generată de contract, prin care s-a instituit o modalitate de plată de tip abonament, prin raportare la numărul total de angajați existenți, fără a fi posibilă o ajustare în funcție de numărul și tipul serviciilor efectiv prestate.

În altă ordine de idei, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a pronunțat decizia recurată exclusiv în baza efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, ci convingerea instanței, materializată în soluția pronunțată, a fost fundamentată pe o analiză proprie a clauzelor contractuale și pe coroborarea întregului material probator administrat în cauză, constând în înscrisuri, inclusiv deciziile nr. 11/2011 și nr. 6/2012 date de Curtea de Conturi, dar și în expertiza judiciară specialitatea contabilitatea efectuată în cauză.

Constatând, așadar, că nu este incident motivul de nelegalitate invocat de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. raportat la art. 493 alin. (6) din același act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ S.A. – SUCURSALA REGIONALĂ PLOIEȘTI împotriva deciziei nr. 40 din 9 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – Secția a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ S.A. – SUCURSALA REGIONALĂ PLOIEȘTI împotriva deciziei nr. 40 din 9 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – Secția a II-a Civilă.

Definitivă.

Dată în camera de consiliu, azi, 31 octombrie 2023 și pronunțată prin punerea la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.