ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 772/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 04.11.2020 sub nr. de mai sus reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea parțială a Deciziei FGA nr. 24652 din 20.10.2020 și obligarea pârâtului la plata sumei de 1284.37 RON reprezentând penalități de întârziere și a sumei de 956,19 RON - reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 11845/17.09.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 în Dosarul nr. x/2015.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 594 din 19.04.2021, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal: (i) a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; (ii) a anulat în parte Decizia FGA nr. 24652/20.10.2020, exclusiv în privința respingerii cererii de plată a cheltuielilor de judecată; (iii) a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 956,19 RON, reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate de soluționarea dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Sector 3 București; (iv) a menținut celelalte dispoziții ale deciziei contestate.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 594 din 19.04.2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiate. S-a susținut prin cererea de recurs că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor art. 2214 C. civ., art. 1350 și art. 2223 C. civ., art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 18 din Legea nr. 213/2015 și 36 alin. (6) și art. 37 din Norma ASF 23/2014. Cheltuielile de judecată pretinse reprezintă o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu - conform dispozițiilor exprese ale art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., iar pârâtul nu a fost parte litigantă în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sector 3 București, astfel încât trebuie reținut că soluția dată în acest dosar nu îi este opozabilă, iar FGA nu se subrogă în drepturile și obligațiile asigurătorului în faliment. S-a arătat că sumele pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată nu constituie creanțe de asigurare, în sensul definiției dată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acestea nefiind despăgubiri ce decurg dintr-un contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă, legal ciattă, nu a formulat întâmpinare în cauză. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși reclamanta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, nefiind dezvoltate argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul recursului. Întrucât argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretări a dispozițiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/15.03.2016, reclamanta A. S.A.. a solicitat să fie despăgubită cu suma totală de 6.562,01 RON, din care 4.321,45 RON - debit principal 1.284,37 RON -penalități de întârziere și 956,19 RON - cheltuieli de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 11845/17.09.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2015. Prin Decizia FGA nr. 24.652/20.10.2020 a fost admisă în parte cererrea de plată numai în ceea ce privește suma de 4.321,45 RON reprezentând debit principal și respinsă cererea de plată a penalităților și a cheltuielilor de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 11845/17.09.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2015, cu motivarea că sumele solicitate de reclamantă nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Soluția instanței de fond prin care s-a apreciat asupra cheltuielilor de judecată stabilite prin hotărâre definitivă că se încadrează în noțiunea de creanță de asigurare, art. 50 din Legea nr. 136/1995 identificându-le expres în categoria despăgubirilor, noțiune la care face referire art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, reprezintă o greșită aplicare a dspozițiilor legale, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului." Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. În acest context, Înalta Curte constată că asigurătorul nu datorează cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății asiguratoare în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului. Sumele pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă, asa cum s-a reținut anterior, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ. De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit. Reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală. Așa fiind, față de cele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este nelegală fiind dată cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză. III. Temeiul legal al soluției adoptate Pentru aceste considerente în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pc. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge în tot acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. În condițiile art. 453 din C. proc. civ., va obliga intimata-reclamantă A. S.A. la plata către recurentul -pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând taxă judiciară de timbru.