CASE OF HORIA JEAN IONESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află o cerere (nr. 11116/02) îndreptată împotriva României, al cărei cetățean, dl. Horia Jean Ionescu («

Guvernul român («

La 24 mai 2005, curtea a decis să comunice cererea Guvernului român. Prevalându-se de articolul 29

Reclamantul s-a născut în 1930 și domiciliază în București.

Tatăl reclamantului era proprietarul unui imobil constituit din trei apartamente, un garaj și un teren, situate în strada Ion Călin numărul 20 din București. In 1950 Statul a preluat posesia acestui imobil în temeiul decretului de naționalizare cu numărul 92/1950.

La 7 martie 1997, în temeiul dispozițiilor legii cu numărul 112/1995, societatea A., în calitate de administratoare a bunurilor Statului, a vândut soților D. apartamentul nr. 2 situat în imobilul aflat în litigiu pe care l-au ocupat ca locatari.

La 2 octombrie 1995, reclamantul, în calitate de moștenitor al tatălui său, a înaintat judecătoriei București o acțiune de revendicare imobiliară îndreptată împotriva consiliului local al orașului București, menționând că naționalizarea a fost ilegală.

Prin hotărârea din 8 noiembrie judecătoria a respins acțiunea.

Printr-o sentință din 20 mai 1997, tribunalul municipal din București a admis acțiunea. Tribunalul a dispus în temeiul decretului nr. 92/1950 că bunurile aparținând anumitor categorii sociale au fost scutite la naționalizare și că tatăl reclamantului făcea parte din aceste categorii. Prin urmare tribunalul a considerat că naționalizarea imobilului a fost ilegală și a dispus ca consiliul local să-l restituie reclamantului.

În absența recursului părților această hotărâre a devenit definitivă.

Prin decizia din 25 mai 1998 primarul orașului București a cerut restituirea imobilului reclamantului. Procesul verbal care atestă primirea imobilului de către reclamant menționează faptul că apartamentul numărul 2 al imobilului era ocupat de către soții D., care îl cumpăraseră în temeiul dispozițiilor legii nr. 112/1995.

La 20 septembrie 1998, reclamantul a introdus la judecătoria din București o acțiune îndreptată împotriva municipalității bucureștene, împotriva societății A. și împotriva soților D., în anulare a contractului de vânzare încheiat între aceștia din urmă. Reclamantul a menționat că părțile contractante erau de rea credință la încheierea contractului în măsura în care știau că acțiunea de revendicare era în curs.

Prin sentința din 2 mai 1999, judecătoria a respins acțiunea reclamantului, pe motiv că contractul nu avea o cauză ilicită în măsura în care, în momentul vânzării, apartamentul era în patrimoniul Statului. Judecătoria a validat contractul considerând că cumpărătorii au fost de bună credință la încheierea contractului și că reclamantul nu dovedise că ar fi informat cumpărătorii cu privire la acțiunea de revendicare care era în curs de judecată.

Prin hotărârea din 7 decembrie 1999, tribunalul municipal din București a dat curs apelului reclamantului și a trimis cauza spre rejudecare la judecătorie.

Prin hotărârea din 3 mai 2000, judecătoria a respins acțiunea reclamantului. Judecătoria a admis calitatea de proprietar al Statului și buna credință a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare. Judecătoria a apreciat că anularea ulterioară a titlului Statului a eșuat ca urmare a principiului protecției cumpărătorului de bună credință.

Tribunalul municipal din București a răspuns la recursul reclamantului prin hotărârea din 7 februarie 2001 și a confirmat hotărârea primei instanțe. Tribunalul a considerat că dovezile prezentate arătau că soții D. erau de bună credință la momentul încheierii și prin urmare contractul lor era valabil cu toate că respectivul contractul de vânzare fusese încheiat în timp ce acțiunea de revendicare era în curs. Prin hotărârea definitivă din 19 aprilie 2001 curtea de apel din București a respins recursul reclamantului și a confirmat hotărârea dată în primă instanță.

Demersuri făcute în temeiul legii nr. 10/2001

La 3 octombrie 2001, reclamantul a înaintat o înștiințare la prefectura orașului București prin care solicita restituirea apartamentului nr. 2 din imobilul în litigiu, conform prevederilor legii nr. 10/2001.

La 4 iulie 2002, prefectura a retrimis cererea reclamantului la primăria orașului București care avea competența de a se pronunța asupra cererii în temeiul legii mai sus citate.

La 10 ianuarie 2006, la cererea reclamantului, primăria l-a informat că dosarul său era incomplet și că trebuia să aducă copiile anumitor documente. La data adoptării prezentei hotărâri cererea reclamantului nu a fost încă soluționată de autoritățile competente.

Prevederile legale și jurisprudența internă pertinente sunt descrise în hotărârile

Reclamantul susține că i-a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor având în vedere imposibilitatea de a se folosi de apartamentul al cărui proprietar fusese recunoscut printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, imposibilitate ce decurgea din vânzarea apartamentului de către Stat terților care l-au ocupat ca locatari. Reclamantul invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1, care este formulat astfel:

Curtea observă că cererea a fost înaintată la 6 martie 2002, adică la 6 luni de la încheierea procedurii în anulare a contractului de vânzare care a avut loc la 19 aprilie 2001.

Curtea reamintește că în temeiul articolului 35 § 1 al Convenției nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne și numai la o întârziere de șase luni de la hotărârea internă definitivă. Deoarece pretinsa încălcare constă într-o situație continuă, termenul de șase luni a început să curgă începând cu data la care această situație continuă a luat sfârșit. (a se vedea

Curtea apreciază că imposibilitatea pretinsă de către reclamant de a se folosi, de mai mulți ani, de dreptul său de proprietate recunoscut printr-o decizie definitivă și irevocabilă se analizează ca situație continuă. Simplul fapt că a încercat –fără succes-să pună capăt prin intermediul acțiunii în justiție, anulării contractului de vânzare încheiat de Stat cu locatarii nu ar schimba această constatare în fapt.

Curtea constată, de asemenea, că această plângere are fundament legal în temeiul articolului 35 § 3 din Convenție. Aceasta consideră că nu există nici un motiv pentru care plângerea să nu fie admisibilă.

Guvernul consideră că hotărârea din 19 aprilie 2001, care a confirmat buna credință a cumpărătorilor, nu a avut nici o incidență asupra dreptului de proprietate al reclamantului care ar fi trebuit să înainteze o acțiune de revendicare contra soților D. Chiar dacă constatarea validității

Guvernul subliniază de asemenea că reclamantul avea posibilitatea de a se adresa autorităților competente pentru a cere o despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001. Legea nr. 247/2005 prevede, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, un drept la despăgubiri printr-o participare, în calitate de acționari, la un organism de plasare de valori mobiliare «

Reclamantul contestă argumentele Guvernului. Acesta consideră că autoritățile i-au vândut bunul ilegal naționalizat în pofida legislației naționale care interzicea vânzarea acestui tip de bunuri în timp ce acțiunea sa era în curs de judecată. Reclamantul consideră că despăgubirea Guvernului nu reprezintă o reparare efectivă, având în vedere absența oricărei indicații cu privire la întârzierea cu care ar fi putut avea loc.

Curtea reamintește că a considerat că vânzarea de către Stat a bunului altcuiva unor terți de bună credință, chiar dacă era anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, asociată cu absența totală a despăgubirilor, constituia o privare contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1(Străin și alții mai sus citată, ,

În plus, în cauza

Curtea reamintește că a hotărât deja că, după intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001, soarta unei acțiuni în revendicare nu era sigură și că de atunci reclamanții nu trebuiau să urmeze această cale (

În speță, Curtea nu vede nici un motiv să se îndepărteze de jurisprudența citată mai sus, situația de fapt fiind sensibil aceeași. Aceasta menționează că vânzarea de către Stat a bunului reclamantului în temeiul legii nr. 112/1995, lege care totuși nu permitea vânzarea bunurilor naționalizate ilegal, împiedică chiar și astăzi pe reclamant să exercite dreptul său de proprietate recunoscut prin hotărârea definitivă și irevocabilă. Nici o despăgubire nu a fost acordată reclamantului. În sfârșit, cu toate că a înaintat o cerere de restituire, în temeiul legii nr. 10/2001, lege completată prin legea 247/2005,reclamantul nu a obținut nici revendicarea bunului disputat, nici despăgubirea la valoarea actuală a pieței.

Guvernul susține că ar fi de preferat să obțină acțiuni, la un organism de plasare de valori mobiliare «

).

Prin urmare, Curtea apreciază că, nereușita aplicării dreptului de proprietate a reclamantului asupra imobilului său vândut de către Stat terților care-l ocupau ca proprietari, asociat cu absența totala a despăgubirii de mai bine de nouă ani, constituia o privare contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Conform articolului 41 din Convenție,

Reclamantul cere, cu titlul de prejudiciu material, restituirea apartamentului al cărui proprietar a fost recunoscut prin hotărârea din 20 mai 1997, sau acordarea sumei de 60 000 euro reprezentând valoarea actuală a apartamentului. El mai cere și suma de 100 000 euro cu titlu de daună morală și neplăceri cauzate de ingerința Statului în dreptul său de proprietate.

Referitor la cererea cu titlul de prejudiciu material, Guvernul consideră că valoarea actuală a pieții a bunului disputat este de 39 003 euro și cere un raport de expertiză datat martie 2006. Referitor la cererea cu titlul prejudiciu moral, Guvernul apreciază că prejudiciul pretins ar fi compensat suficient printr-o constatare de încălcare.

Curtea reamintește că o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru Statul acuzat obligația juridică, față de Convenție, de a pune capăt încălcării și de a înlătura consecințele acesteia. Dacă dreptul intern nu permite să se înlăture decât imperfect consecințele acestei încălcări, articolul 41 din Convenție conferă Curții puterea de a acorda o reparație părții lezate de actul sau omisiunea legat de care s-a constatat o încălcare a Convenției. În exercițiul acestei puteri, aceasta dispune de o anumită libertate; adjectivul „echitabil” și expresia:”dacă este posibil” atestă acest lucru.

Printre elementele luate în considerare de Curte, când aceasta statuează în materie, figurează daunele materiale, adică pierderile efectiv suportate ca o consecință directă a încălcării repetate , și daunele morale, adică reparația Statului pentru teama, neplăcerile și incertitudinile care rezultă din această încălcare, precum și alte daune nemateriale (a se vedea, printre altele,

În circumstanțele din speță, Curtea apreciază că restituirea apartamentelor nr. 2 al imobilului situat în strada Ion Călin nr. 20 din București, care a făcut obiectul contractului de vânzare din 7 martie 1997, ar plasa reclamantul pe cât posibil într-o situație echivalentă cu aceea în care el s-ar afla dacă cerințele din articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate.

Dacă Statul acuzat nu va proceda la acea restituire într-un termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea decide că Statul acuzat va trebui să plătească interesatului, pentru dauna materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului mai sus menționat. Ținând seama de informațiile de care dispune asupra prețurilor de pe piața imobiliară locală și de elementele furnizate de către părți Curtea apreciază valoarea de piață actuală a bunului la 45 000 euro.

Curtea consideră că evenimentele în cauză au provocat atingeri grave dreptului reclamantului legate de bunul lui și că acesta nu ar fi suficient compensat prin simpla constatare a încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1. Curtea consideră că suma de 6

Reclamantul cere 2

Guvernul afirmă că pretențiile reclamantului sunt excesive, că nu a furnizat alte dovezi justificative în afara celor două documente care se referă la alte proceduri care fac obiectul prezentei cereri.

În măsura în care reclamantul nu a furnizat dovezi pertinente în sprijinul cererii sale de rambursare a cheltuielilor de judecată, Curtea