ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5575/2024

Ședința publică din data de 27 noiembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19.01.2023 pe rolul Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, B., Ministerul Finanțelor, Autoritatea de Supraveghere Financiară, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Ministerul Sănătății: repararea prejudiciului cauzat prin punerea în aplicare, începând cu data de 1 ianuarie 2022, a dispozițiilor art. XXIV pct. 13 din O.U.G. nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative din data de 17.12.2021, publicată în M. O. nr. 1202/18.12.2021, prin care s-a introdus în Codul fiscal o taxă nouă sub forma contribuțiilor sociale obligatorii constând în asigurări sociale de sănătate datorate de persoanele fizice care realizează venituri din pensii pentru partea care depășește suma lunară de 4.000 RON, pentru fiecare drept de pensie, respectiv: obligarea pârâților la despăgubiri constând în restituirea către reclamantă a sumelor reținute din pensia privată Pilon 2 a acestora, rețineri făcute cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate, cu o bază de calcul a contribuției de 10% din partea ce a depășește suma de 4.000 RON, sumă indexată cu rata inflației, începând cu data reținerii și până la acoperirea integrală a prejudiciului, precum și obligarea pârâților la despăgubiri constând în plata dobânzilor legale aferente sumelor reținute cu titlul de contribuții de asigurări sociale de sănătate, calculate începând cu data reținerii și până la acoperirea integrală a prejudiciului.

Reclamanta a mai solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În urma declinărilor succesive de competență între Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal și Tribunalul Cluj – secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în primă instanță, în favoarea Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 61 din 8 februarie 2024, Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei de interes și, în consecință:

A respins, ca fiind rămasă fără interes, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, B., Ministerul Finanțelor, Autoritatea de supraveghere financiară (A.S.F.), Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Ministerul Sănătății, având ca obiect despăgubiri;

A obligat pârâtul Guvernul României la plata sumei de 300 RON în favoarea reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței nr. 61 din 8 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurentul-pârât Guvernul României, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critică obligarea sa de către instanța de fond la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Consideră că instanța de fond a reținut în mod eronat culpa sa, în condițiile în care a fost adoptată O.U.G. nr. 4/2023, prin care au fost transpuse în practică efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 650/2022 și a reglementat, în sensul solicitat de către partea reclamantă, restituirea sumelor reținute cu titlul de contribuții de asigurări sociale, astfel că nu se poate susține că se impune în continuare sancționarea autorităților publice pârâte.

Critică faptul că instanța de fond a reținut în sarcina sa existența unei fapte culpabile, a vinovăției, a unui prejudiciu și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, fără a avea în vedere că Guvernul României a intervenit în ordinea legislativă în scopul restituirii sumelor reținute din pensiile realizate de persoanele fizice, cu titlul de contribuții de asigurări sociale de sănătate de la data de 15.02.2023 și până la data de 27.12.2022, prin adoptarea la data de 15.02.2023 a O.U.G. nr. 4/2023 privind stabilirea unor măsuri de restituire a unor contribuții de asigurări sociale de sănătate.

Susține că acordarea cheltuielile de judecată se poate face în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și cuantumul rezonabil al acestora, fiind necesar să se facă și dovada acestor cheltuieli; că aceste cheltuieli se suportă de partea care a căzut în pretenții, însă, în speță nu există un prejudiciu, nu există faptă culpabilă și nici vinovăția autorității pârâte.

Mai arată că pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității pârâte este necesară îndeplinirea cumulativă a condițiilor ce reies din dispozițiile art. 1349 și 1357 C. civ., respectiv: existența unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu și legătura de cauzalitate dintre acestea.

Consideră că declararea ca neconstituțională a unor dispoziții dintr-o ordonanță nu reprezintă automat un temei pentru angajarea răspunderii patrimoniale a executivului, deoarece adoptarea unei ordonanțe de urgență nu poate fi calificată drept faptă ilicită, astfel că instanța de fond în mod netemeinic și nelegal a dispus obligarea sa la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că în mod nejustificat instanța de fond a considerat că se impune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, câtă vreme nu este întrunită condiția existenței prejudiciului.

Guvernul României nu are capacitate juridică civilă și nici calitate procesuală pasivă, astfel că poate sta în judecată, în calitate de pârât, numai în litigiile de contencios administrativ atunci când se contestă legalitatea actelor administrative pe care le adoptă, fiind vorba de o capacitate juridică specială de drept public, fundamentată pe prevederile constituționale ale art. 102 și 108 și pe cele ale actului normativ de organizare și funcționare a Guvernului.

În acest context, potrivit prevederilor constituționale și celor ale O.U.G. nr. 57/2019, raporturile juridice la care participă Guvernul României nu pot fi de natură civilă, ci numai raporturi administrative, care se nasc, se modifică sau se sting prin manifestarea unilaterală de voință a acestui organ al administrației publice centrale, raporturile de drept administrativ fiind unele de subordonare ierarhică, ce se supun principiilor proprii dreptului administrativ și jurisdicției speciale administrative.

Arată că susținerile sale privind lipsa capacității civile a Guvernului sunt confirmate de dispozițiile art. 187 și următoarele din Legea nr. 287/2009, fiind reținute și de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în decizia nr. 363 din 4 februarie 2014, prin care s-a reținut că potrivit Legii nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, instituția pârâtului este reglementată ca o autoritate publică, organ cu caracter colegial, lipsit de personalitate juridică și capacitate juridică civilă, însă lipsa personalității juridice și a capacității juridice civile, nu exclude existența capacității juridice administrative, care este o capacitate juridică cu caracter special și limitat, caracteristică autorității publice, în derularea unor raporturi juridice specifice, cum ar fi cele de drept administrativ.

Arată că, deși dispozițiile Legii nr. 90/2001 au fost abrogate prin art. 597 din O.U.G. nr. 57/2019, argumentele instanței supreme își păstrează valabilitatea, întrucât prevederile art. 39 din lege, la care se face referire în motivarea Deciziei nr. 363 din 4 februarie 2014, au fost preluate fără modificări de art. 54 din Codul administrativ.

Mai arată că nu are atribuții de a calcula și reține din pensii contribuția de asigurări sociale de sănătate și nici nu poate fi obligat să plătească despăgubiri, întrucât sumele au fost calculate și reținute de către casele teritoriale de pensii sau de casele de pensii sectoriale, respectiv entitățile care plătesc venituri din pensii.

4.1. Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, prin care solicită menținerea hotărârii recurate în ceea ce privește constatarea lipsei culpei procesuale a ASF, aspect ce nu a fost recurat prin prezenta cale de atac.

Susține că prim emiterea O.U.G. nr. 4/2023, practic, recurentul-pârât a achiesat parțial la pretențiile intimatei-reclamante.

4.2. Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care solicită, în principal, scoaterea sa din proces, iar în subsidiar, respingerea ca neîntemeiat a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 13 mai 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 27 noiembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, B., Ministerul Finanțelor, Autoritatea de Supraveghere Financiară, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Ministerul Sănătății, obligarea acestora la plata de despăgubiri constând în restituirea către reclamantă a sumelor reținute din pensia privată Pilon 2 cu titlul de contribuții de asigurări sociale de sănătate, indexate cu rata inflației și plata dobânzilor legale aferente sumelor reținute nelegal din pensie.

Instanța de fond a admis excepția lipsei de interes și a respins, ca rămasă fără interes, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. și a obligat pârâtul Guvernul României la plata sumei de 300 RON în favoarea reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva sentinței de mai sus a declarat recurs recurentul-pârât Guvernul României, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), invocat de către recurentul-pârât, Înalta Curte reține că acesta a invocat faptul că în mod nejustificat instanța de fond a considerat că se impune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, câtă vreme nu este întrunită condiția existenței prejudiciului, iar pe de altă parte, Guvernul României nu are capacitate juridică civilă și nici calitate procesuală pasivă într-un asemenea litigiu.

Înalta Curte reține că subsumat acestui motiv de casare se pot include doar aspecte ce vizează nemotivarea de către instanțe a soluțiilor pronunțate, existența unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii sau exclusiv motive străine de natura cauzei.

În speță, însă, ceea ce se critică este soluția dată de către instanța de fond cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că aceasta a fost făcută în mod nejustificat și, prin urmare, această critică se subsumează motivului de casare privind interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept materiale, urmând a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată și acesta este nefondat.

Astfel, recurentul-pârât critică în esență, obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, achitată de către reclamantă în fața instanței de fond, apreciind că nu i se poate reține vreo culpă, cu atât mai mult cu cât prin emiterea O.U.G. nr. 4/2023 a intervenit în ordinea legislativă în scopul restituirii sumelor reținute din pensiile realizate de persoanele fizice, cu titlul de contribuții de asigurări sociale de sănătate.

Potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ.: "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului."

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

În cauză, Înalta Curte constată că nu pot fi reținute susținerile recurentului-pârât, în condițiile în care culpa de care face vorbire acesta nu vizează emiterea O.U.G. nr. 4/2023, prin care s-a stabilit modalitatea de restituire a sumelor reținute nelegal din pensia intimatei-reclamante, ci emiterea O.U.G. nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative din data de 17.12.2021, publicată în M. O. nr. 1202/18.12.2021, prin care la art. XXIV pct. 13 din s-a introdus în Codul fiscal o taxă nouă sub forma contribuțiilor sociale obligatorii constând în asigurări sociale de sănătate datorate de persoanele fizice care realizează venituri din pensii pentru partea care depășește suma lunară de 4.000 RON, pentru fiecare drept de pensie.

Astfel, este adevărat că prin O.U.G. nr. 4/2023 s-a stabilit modalitatea de restituire a sumelor reținute nelegal din pensie, cu titlul de contribuții de asigurări sociale, însă acest act normativ a fost emis ca urmare a pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 650/15.12.2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1262/28.12.2022, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. XXIV pct. 11 [cu referire la art. 153 alin. (1) lit. f)2) Codul fiscal], pct. 12 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. h) Codul fiscal sintagma "de până la suma de 4.000 RON lunar inclusiv"], pct. 13 [cu referire la art. 155 alin. (1) pct. a1) Codul fiscal], pct. 14 [cu referire la sintagma "venituri din pensii" din cuprinsul titlului secțiunii a 3-a capitolul III al titlului V "Contribuții sociale obligatorii" Codul fiscal], pct. 16 [cu referire la art. 1573 Codul fiscal], pct. 17 [cu referire la sintagma "precum și al veniturilor din pensii" din cuprinsul titlului secțiunii a 4-a capitolul III al titlului V "Contribuții sociale obligatorii" Codul fiscal], pct. 18 [cu referire la art. 168 alin. (1) în privința trimiterii la art. 153 alin. (1) lit. f)2), alin. (5) în privința trimiterii la art. 1573 și alin. (7)

1

Codul fiscal] și pct. 19 [cu referire la alin. (1) lit. a) în privința trimiterii la art. 153 alin. (1) lit. f)2) Codul fiscal] și art. XXV alin. (1) lit. c) [cu referire la pct. 12, 13, 16, 18 în privința alin. (1) și (5) ale art. 168 Codul fiscal și pct. 19] din O.U.G. nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, dispozițiile mai sus menționate fiind declarate neconstituționale.

În esență, instanța de contencios constituțional a reținut că O.U.G. nr. 130/2021 a diminuat cuantumul pensiei prin instituirea unei contribuții la bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate; or, prin ordonanță de urgență nu se poate diminua cuantumul pensiei, nici prin instituirea de impozite, nici prin instituirea de alte contribuții, pentru că o asemenea măsură conduce la o afectare a dreptului la pensie prevăzut de art. 47 alin. (2) din Constituție, fiind astfel contrară art. 115 alin. (6) din Constituție, care interzice afectarea drepturilor și libertăților fundamentale prin ordonanțe de urgență.

Prin urmare, culpa pentru emiterea acestei ordonanțe de urgență aparține recurentului-pârât.

Aceasta este și rațiunea pentru care instanța de fond, deși a reținut că acțiunea a rămas fără interes în privința cererii reclamantei de restituire a sumelor reținute în mod nelegal din pensie, dată fiind emiterea O.U.G. nr. 4/2023, a obligat pârâtul Guvernul României la plata către reclamantă a sumei de 300 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

O asemenea măsură este justificată prin aceea că pentru recunoașterea dreptului său, reclamanta a fost nevoită să inițieze prezentul demers procesual și să angajeze cheltuieli, pe care în caz contrar nu le-ar fi făcut.

Referitor la susținerea recurentului-pârât în sensul că acordarea cheltuielilor de judecată se poate face în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și cuantumul rezonabil al acestora, fiind necesar să se facă și dovada acestor cheltuieli, Înalta Curte constată că în speță este vorba doar de taxa judiciară de timbru achitată de către reclamantă în primă instanță, care se regăsește la dosarul de fond, astfel că s-a făcut dovada achitării acestei sume.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și susținerile recurentului-pârât referitoare la lipsa calității sale procesuale pasive.

Astfel, una dintre condițiile de exercițiu ale acțiunii în justiție este calitatea procesuală, ce presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății – calitate procesuală activă, și, pe de altă parte, între persoana pârâtului și cel obligat în baza aceluiași raport juridic – calitate procesuală pasivă, instanța fiind obligată să verifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă, deoarece raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raport de drept material dedus judecății. Astfel, conform art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

În speță, față de cauza juridică a acțiunii și față de dispozițiile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în temeiul cărora au fost solicitate despăgubirile ce fac obiectul cauzei de față, Înalta Curte constată că există identitate între debitorul raportului juridic dedus judecății și Guvernul României, astfel că acesta din urmă justifică o calitate procesuală pasivă în proces, în condițiile în care este emitentul actului vătămător, respectiv a ordonanței de urgență declarate neconstituționale.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României împotriva sentinței nr. 61 din 8 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României împotriva sentinței nr. 61 din 8 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.