ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2082/2023

Ședința publică din data de 12 octombrie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de arbitraj înregistrată pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 145 RON, reprezentând contravaloarea parțială a lipsei de folosință în dosarul de daună x și a penalităților de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 21 pct. 5 din Legea nr. 132/2017, cu cheltuieli de judecată.

Prin hotărârea arbitrală nr. 104/27.07.2022, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 145 RON, reprezentând diferența de sumă neachitată, a penalităților de 0,2%/zi de întârziere, calculate începând cu data de 12.05.2020 și până la plata efectivă a debitului, precum și la plata sumei de 550 RON, reprezentând cheltuieli arbitrale.

Împotriva acestei hotărâri arbitrale, B. S.A. a formulat acțiune în anulare, solicitând și suspendarea executării ei.

Prin sentința nr. 16/01.02.2023, Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă a admis în parte acțiunea în anulare, a anulat hotărârea arbitrală atacată și a trimis cauza, spre soluționare, Judecătoriei Oradea.

Împotriva sentinței menționate, pârâta a declarat recurs, solicitând desființarea ei și, în rejudecare, respingerea acțiunii în anulare.

În temeiul art. 810 C. civ., recurenta a invocat excepția lipsei calității de reprezentant legal al intimatei, respectiv a numitei C. – director general, și în consecință, lipsa unei împuterniciri legale a numitei D., având funcția de coordonator direcție juridică, cât și a consilierului juridic, dată fiind lipsa împuternicirii acestuia de la dosar.

În motivarea recursului, a susținut că instanța de fond a dat o interpretare contrară scopului urmărit de legiuitorul european la adoptarea Directivei 2009/138/CE, întrucât, în viziunea recurentei, împrejurarea că asigurătorul nu dorește soluționarea litigiilor prin arbitraj nu reprezintă un impediment în soluționarea litigiilor prin această metodă alternativă.

Recurenta a evidențiat că România a transpus în legislația internă dispozițiile Directivei 2009/138/CE prin Norma A.S.F. nr. 18/2017, un act normativ cu caracter special ale cărui dispoziții au prioritate față de normele generale, cu referire la art. 548 C. proc. civ. De altfel, prin răspunsul dat sub nr. x/13.05.2022, Ministerul Afacerilor Externe a informat-o pe recurentă că, norma europeană care reglementează dreptul părților de a recurge la dreptul de rezolvare a litigiilor, inclusiv pe calea medierii sau arbitrajului, a fost transpusă în legislația internă. Cu toate acestea, partea adversă invocă lipsa clauzei compromisorie cu privire la posibilitatea alegerii arbitrajului ca modalitate de soluționare alternativă a litigiilor dintre părți.

În continuare, a susținut că hotărârea recurată este nelegală, deoarece legiuitorul a prevăzut ca oricare dintre părți să se poată adresa unei instanțe de soluționare alternativă a litigiului pentru soluționarea diferendului dintre acestea; o astfel de alegere este la latitudinea reclamantului, fără a fi necesar acordul pârâtului, fiind efectiv un atribut exclusiv al reclamantului.

Totodată, prezentând aspecte legate de incidența dispozițiilor Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra evoluției arbitrajului în România, precum și aspecte referitoare la regula arbitrajului, recurenta a subliniat că în domeniul asigurărilor există o excepție de la regulă; în acest sens, a arătat că Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă, în domeniul asigurărilor, de la cerința încheierii convenției arbitrale, suplinind-o, și îndrumă părțile spre utilizarea modurilor alternative de soluționare a disputelor. În acest context, a evocat dispozițiile art. 4 alin. (3) și (4), art. 5, art. 6 alin. (4) și art. 7 alin. (3) și (4) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, afirmând că arbitrajul permite soluționarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate și costuri reduse, cu efectul degrevării instanțelor judecătorești.

Recurenta a susținut că, spre deosebire de alte situații, nominalizate în art. 542 alin. (1) teza finală C. proc. civ., în cazul asigurărilor, legea nu interzice încheierea de convenții arbitrale.

Evocând noțiunea de "cerere", definită în art. 30 C. proc. civ., și de "petiție", reglementată în art. 2 pct. 2 din Norma nr. 18/2017, autoarea căii de atac a afirmat că legiuitorul a echivalat sesizarea instanței statale cu cea a instanței arbitrale, conchizând, în temeiul art. 115 alin. (2) C. proc. civ., că sub rezerva încălcării alin. (1) al textului legal, părțile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanța statală, fie pe cea arbitrală.

A afirmat că Norma nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, iar în condițiile în care art. 23 alin. (5) și (6) din Legea nr. 132/2017 fac referire expres la soluționarea alternativă a litigiilor, impunerea unei convenții sau a unei clauze compromisorii ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate.

În continuare, a dedus, pe baza art. 11 din Constituția României și art. 203 al Directivei 2009/138/CE, că tribunalul arbitral are competența de a soluționa petițiile sub forma cererii arbitrale, inclusiv pe cele având ca obiect pretenții și proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 și Norma A.S.F. nr. 18/2017.

În continuare, a prezentat pe larg aspecte referitoare la soluționarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, făcând trimitere la art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 care, potrivit aprecierii sale, derogă de la forța obligatorie a contractului.

Totodată, a evidențiat că Legea nr. 132/2017 și Norma A.S.F. nr. 20/2017 stabilesc clauzele generale și speciale ale contractului R.C.A., fără a reglementa clauze privind soluționarea eventualelor litigii, iar de aceea norma A.S.F. acordă consumatorului (terțul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluționare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere).

În final, a evidențiat că, în cazul litigiilor izvorâte din contractul R.C.A., lipsa unei convenții arbitrale în forma scrisă, astfel cum este prevăzută de art. 548 C. proc. civ., este complinită prin art. 7 pct. 3 din Norma A.S.F. nr. 18/2017. De altfel, litigiile izvorâte din contractele R.C.A. nu fac parte din cele prevăzute de art. 541 pct. 1 C. proc. civ. ca fiind exceptate de la soluționarea pe calea arbitrajului, astfel că nu există impedimente legale în ceea ce privește obiectul litigiului supus arbitrajului.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Analizând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Examinând cu prioritate motivele ce privesc lipsa dovezii calității de reprezentant legal al reclamantei, raportat la dispozițiile art. 143

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 ("În cazul în care consiliul de administrație deleagă directorilor atribuțiile de conducere a societății în conformitate cu art. 143, puterea de a reprezenta societatea aparține directorului general"), precum și la art. 80 alin. (1) C. proc. civ. ("Părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant.") Înalta Curte reține că nu sunt întemeiate.

Se va avea în vedere faptul că, prin Decizia Consiliului de administrație al B. S.A. din 12.03.2021, a fost aprobată numirea în funcția de director general a doamnei C., care a delegat, prin Decizia nr. 76/15.04.2022, doamnei D., Coordonator al Direcției Juridice, semnarea tuturor actelor cu caracter juridic întocmite și avizate de către Direcția juridică.

Acțiunea în anulare ce face obiectul prezentului litigiu a fost semnată de către doamna D. în temeiul mandatului acordat de reprezentantul legal al societății reclamante, astfel încât critica de nelegalitate ce privește soluționarea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii nu poate fi primită.

În continuare, Înalta Curte notează că, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acțiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în Decizia nr. 1/2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284/24.03.2022.

Prin urmare, hotărârea arbitrală fiind desființată în baza art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., problema de drept de care depinde soluționarea recursului presupune stabilirea măsurii în care titularul unei cereri de despăgubire, formulată în temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 și nemulțumit de soluționarea acesteia de asigurător, are dreptul de a învesti un tribunal arbitral cu soluționarea conflictului astfel generat, în lipsa unei convenții arbitrale.

Procedând la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte va înlătura motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care, în lipsa unor critici concrete subsumate lui – prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei –, apare invocat formal și nu va fi analizat.

Criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pun în discuție atribuirea prin lege a competenței de soluționare a litigiului în favoarea tribunalului arbitral, vor fi reîncadrate și analizate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5, raportat la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât interesează dimensiunea procesuală a convenției arbitrale.

Motivul de casare urmează a fi înlăturat, fiind nefondat.

Instanța supremă constată că cererea de arbitrare a fost inițiată de un profesionist și întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 potrivit căruia "despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească (…)".

Criticile recurentei nu sunt întemeiate, întrucât curtea de apel a avut în vedere faptul că arbitrajul, potrivit dispozițiilor din Cartea a IV-a, Titlurile I și II C. proc. civ., se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale încheiate între părți, cu respectarea principiului libertății de voință a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii.

Astfel cum se reține și prin Decizia nr. 100/07.03.2017 a Curții Constituționale, arbitrajul constituie o excepție de la principiul, potrivit căruia, înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Prin urmare, părțile pot stabili, prin convenția arbitrală sau printr-un act adițional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.

În acest context, curtea de apel a soluționat acțiunea în anulare făcând o aplicare corectă a prevederilor anterior menționate, prin aceea că a dat prevalență dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind incidența în cauză a acestui motiv de desființare a hotărârii arbitrale, în absența unei convenții arbitrale, astfel cum este reglementată de art. 548 și urm. C. proc. civ.

În ceea ce privește Norma A.S.F. nr. 18/2017, indicată de recurentă în complinirea lipsei convenției arbitrale, se poate observa din chiar titlul actului că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare".

După ce se detaliază modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Norma menționată se prevede că, "în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare", iar la alin. (4) se reglementează obligația conducerii executive a societăților și brokerilor și coordonatorul colectivului de analiză și soluționare a petițiilor de a asigura participarea la procedurile de soluționare alternativă atunci când se solicită de către consumator.

Din textele legale evocate rezultă că se pune accent pe faptul că soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispozițiilor legale privitoare la acestea și că, prin aceasta, nu se limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate.

Prin urmare, în cazul litigiilor care izvorăsc din contractul de asigurare obligatorie RCA, dispozițiile art. 7 alin. (3) și (4) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu complinesc lipsa unei convenții arbitrale în formă scrisă. Faptul că în cuprinsul acestor articole se menționează că în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, înseamnă doar că arbitrajul este permis. Totuși, aceasta nu semnifică și faptul că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii acestei proceduri de reclamant, fără ca pârâtul din acțiunea arbitrală să fie de acord cu soluționarea litigiului de o instanță arbitrală.

În acest sens sunt dispozițiile art. 548 și urm. C. proc. civ., potrivit cărora existența unei convenții arbitrale sub forma unei clauze compromisorii sau a unei convenții separate este esențială pentru sesizarea legală a instanței arbitrale și atragerea competenței în soluționarea litigiului, iar în situația în care această convenție nu există, este nulă ori inoperantă, arbitrajul nu se poate organiza și desfășura valabil.

Așadar, criticile recurentei privind complinirea lipsei convenției arbitrale prin efectul legii, respectiv potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017, nu sunt întemeiate.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia Norma A.S.F. nr. 18/2017 este o normă specială derogatorie de la prevederile normei generale, respectiv C. proc. civ., deoarece principiul de drept specialia generalibus derogant implică faptul că norma specială este cea care derogă de la norma generală și că aceasta este de strictă interpretare la cazul respectiv.

Or, în cauză, Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu este derogatorie de la dreptul comun, în sensul de a permite tribunalului arbitral să se considere competent să soluționeze litigiul, chiar în lipsa acordului unei părți. O astfel de ipoteză s-ar fi găsit în situația în care ar fi existat un text legal care ar fi permis ca, într-o situație similară cu cea dedusă judecății în fața instanței arbitrale, aceasta să poată fi soluționată prin arbitraj în lipsa unei convenții arbitrale.

De asemenea, contrar susținerilor pârâtei, Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu poate completa nici dispozițiile generale și de principiu ale Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, fiind un act juridic de putere inferioară legii. Norma reglementează exclusiv procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare și, în consecință, nu poate adăuga sau modifica prevederile legale referitoare la conținutul contractelor de asigurare RCA reglementate de Legea nr. 132/2017.

Nu poate fi primită nici critica privind arbitrabilitatea obligatorie a litigiilor decurgând din asigurări, întrucât Norma A.S.F. nr. 18/2017 stabilește că petenții au posibilitatea să apeleze la "metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare", fără a impune o astfel de procedură și a exonera petenții de la obligația respectării condițiilor prevăzute de lege, dacă decid să le acceseze.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluționare alternativă a litigiilor, Înalta Curte constată că această cale rămâne deschisă părților doar în condițiile încheierii în scris a unei convenții arbitrale potrivit C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicția alternativă, de esența procedurii arbitrale fiind compromisul părților.

Criticile vizând greșita interpretare de către curtea de apel a Directivei nr. 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25.11.2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II) și a Directivei (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European și a Consiliului privind distribuția de asigurări (reformare), analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate, legislația Uniunii evocată contrazicând interpretarea propusă de recurentă.

Astfel, actele normative unionale stabilesc că procedurile de soluționare extrajudiciară, respectiv de arbitraj, sunt instituite în conformitate cu actele legislative relevante ale Uniunii Europene și din dreptul intern. Or, astfel cum Înalta Curte a expus anterior, procedura inițiată de recurentă și finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de prima instanță, nu este una care să respecte dispozițiile naționale.

În concluzie, se reține că în soluționarea acțiunii în anulare, curtea de apel a apreciat în mod just ca fiind incident motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desființată prin acțiune în anulare atunci când "tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperabile".

Pentru aceste motive, reținând netemeinicia motivelor de recurs invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 16/01.02.2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B. S.A., prin administrator intermediar Fondul de Garantare a Asiguraților.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2023.