ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2790/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată din data de 22.09.2021 înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a Civilă, reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (în continuare ANRP), solicitând obligarea acesteia la plata sumei reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în Șos. x, București și valoarea de 4.023.000 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/24.08.2009 întocmit în dosarul nr. x C. civ., adică la plata sumei de 3.015.861 RON actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile C. civ. din 1864 care reglementează răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 1757 din 15 decembrie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a Civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată prin întâmpinare, a fost respinsă cererea formulată de reclamant ca prescrisă și s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă intermediară nr. 1074 A din 30 iunie 2022, Curtea de Apel București – secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelantul reclamant Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinței civile nr. 1757 din 15.12.2021, pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă ANRP, a anulat sentința apelată și a reținut cauza pentru judecarea procesului pe fond. Prin decizia civilă nr. 1776 A din 24 noiembrie 2022, evocând fondul în apel, instanța a respins ca nefondată acțiunea introdusă de reclamantul Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, împotriva pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Calea de atac formulată în cauză și motivele de casare invocate: Împotriva deciziei nr. 1776 A din 24 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în calitate de reprezentant al Statului Român și a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. Recurentul-reclamant a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. A susținut că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 C. proc. civ. privitoare la principiul disponibilității și a dispozițiilor art. 269-271 din C. proc. civ., art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 din C. civ. actual) referitoare la efectele doveditoare ale înscrisului autentic, critici pe care le-a considerat ca fiind încadrabile în ambele cazuri de casare; de asemenea, a invocat încălcarea prevederilor art. 1000 din vechiul C. civ. referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, dar și neexercitarea rolului activ și greșita înlăturare a raportului de evaluare întocmit de S.C. A. S.R.L. A susținut că prin cererea de chemare în judecată a depus înscrisuri care emană de la pârâtă, în raport de care au invocat incidența prevederilor art. 269-271 C. proc. civ. A precizat că înscrisurile depuse constituie mijloace de probă în conformitate cu dispozițiile art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 din noul C. civ.), iar prin forma și aparența lor exterioară, au înfățișarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuțiilor sale (funcționari ai intimatei-pârâte) și se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, până la proba contrară ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestora. A subliniat că efectul prezumției de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei, cel ce invocă un act autentic este dispensat de aceasta, sarcina revenind persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului. În prezenta cauză, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (în continuare, ANRP) ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul, cu precădere raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare, care, consideră recurentul, reprezintă înscrisuri autentice, în înțelesul art. 269 C. proc. civ. Partea adversă nu a efectuat niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de expertul verificator B., respectiv de expertul evaluator S.C. A. S.R.L. și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare; dimpotrivă, intimata-pârâtă a fost cea care i-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de S.C. A. S.R.L. și i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu. Atât timp cât instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile pe care le-a depus la dosarul cauzei, în condițiile în care intimata-pârâtă ANRP nu le-a contestat și nu s-a înscris în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este și rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei-pârâte și, practic, încuviințând o apărare pe care această parte nu a formulat-o. De asemenea, legat de interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul a mai susținut că nu poate fi menținută interpretarea dată art. 1000 C. civ. de instanța de apel, potrivit căreia nu există un raport de prepușenie între expert și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, întrucât între aceștia există un raport contractual. Selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților potrivit H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006 privind aprobarea contractului-cadru si a onorariilor maximale acordate evaluatorilor autorizați, persoane fizice sau juridice, în vederea efectuării raportului de evaluare a imobilelor conform titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente. Chiar dacă între A.N.R.P. și expertul evaluator există un contract de prestări servicii, în baza căruia evaluatorul are o răspundere contractuală față de A.N.R.P., totuși între Statul Român prin Ministerul Finanțelor și evaluatorul respectiv nu există un raport juridic născut în baza acelui contract, astfel că prejudiciul creat Statului Român de către evaluator prin expertiza defectuoasă efectuată nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere civilă delictuală a comitentului A.N.R.P. pentru faptele prepusului său, expertul evaluator.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a expus o scurtă circumstanțiere a cauzei și a arătat că recurentul nu a motivat temeinic cererea de recurs. Totodată, intimata a susținut că reclamantul înțelege să se folosească de un argument asupra căruia s-a statuat în mod definitiv într-o speță similară (decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021), unde instanța de recurs a menținut hotărârea instanței de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă prin admiterea excepției dreptului material la acțiune. S-au mai invocat prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, arătând că oricare dintre părțile unui litigiu are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recurentul-reclamant a susținut, în esență, că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și art. 269-271 din C. proc. civ. și art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 din noul C. civ.), referitoare la efectele actului autentic și încălcarea principiului disponibilității, atunci când rapoartele de evaluare depuse în cauză – și care au fost înaintate recurentului de către însăși pârâta, care nu le-a contestat – au fost analizate în substanță și înlăturate. Aceste critici au fost încadrate de recurent atât în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, cât și în cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât vor fi tratate unitar. Înalta Curte reține că aceste critici exced unui veritabil motiv de nelegalitate și tind la o reanalizare a probatoriilor și implicit la o reapreciere asupra situației de fapt, ceea ce depășește sfera de control a instanței de recurs, astfel cum este reglementată de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care stabilește că recursul urmărește examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În doctrină, s-a reținut că ceea ce se poate analiza de către instanța de recurs este legalitatea probei, nu însă și concludența și utilitatea acesteia ori modul în care probatoriul a fost apreciat pentru a se reține o anumită situație de fapt, instanțele de fond fiind suverane în această privință. Recurentul s-a întemeiat în susținerea recursului și pe normele privitoare la înscrisul autentic și a argumentat că înscrisurile depuse constituie mijloace de probă în conformitate cu dispozițiile art. 1170 din vechiul C. civ. și art. 1241 din C. civ. actual, iar prin forma și aparența lor exterioară au înfățișarea unui act autentic regulat întocmit de un agent public, făcând dovada potrivit art. 269-270 C. proc. civ. până la înscrierea în fals cu privire la constatările agentului instrumentator și producând, totodată, o inversare a sarcinii probei, care în speță trebuie să revină intimatei pârâte ANRP. Această critică este nefondată, având în vedere în primul rând că, potrivit dispozițiilor art. 269 din C. proc. civ., înscrisul este autentic atunci când este întocmit de o autoritate publică, de notarul public sau de o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, iar autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătură și data înscrisului, iar în al doilea rând că, referitor la puterea doveditoare a înscrisului autentic, reglementată de art. 270 din C. proc. civ., acesta face dovada deplină față de orice persoană doar cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul în condițiile legii; în schimb, declarațiile părții cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă numai până la proba contrară. În speță, rapoartele de evaluare întocmite în cauză nu sunt acte autentice, întrucât nu sunt întocmite de un funcționar public în exercițiul atribuțiilor sale (art. 1171 din vechiul C. civ., cu privire la înscrisurile întocmite sub imperiul său) și nici de o autoritate publică, de notarul public sau de o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică (art. 269 C. proc. civ.), ci de experți evaluatori privați, contractați în acest scop de pârâtă. Doar expertizele judiciare pot căpăta caracter autentic, ca urmare a unui împrumut de autoritate de la instanță către expertul ce acționează din însărcinarea ei, însă nu în privința evaluărilor făcute și a opiniilor exprimate de expert, ci doar în privința faptelor constatate personal de acesta (de ex., cu privire la prezența unei părți la constatarea făcută de expert la fața locului). Estimarea făcută de expertul judiciar cu privire la valoarea unui imobil reprezintă o opinie a acestuia, pe care o declară ca atare, iar nu un fapt constatat personal, fiind un aspect care poate fi supus controlului și cenzurii de către instanțele de judecată. În speță, însă, rapoartele de evaluare nu au caracter autentic, iar opinia expertului este doar o probă supusă aprecierii judecătorului, astfel că în mod corect instanța de apel a considerat că este îndreptățită să analizeze rapoartele de evaluare din perspectiva actelor normative care reglementează activitatea de evaluare, ajungând în final la concluzia inexistenței unui prejudiciu. În virtutea acelorași argumente nu poate fi primită nici critica cu privire la inversarea sarcinii probei și obligativitatea contestării rapoartelor de către partea adversă, întrucât opinia expertului evaluator nu echivalează unei declarații a părții care se obligă printr-un înscris, în sensul art. 270 alin. (2) C. proc. civ., cum pare să considere recurentul. Evaluarea de către judecătorii fondului a opiniei expertului, ca probă propusă de reclamanți, și înlăturarea acesteia nu încalcă principiul disponibilității. În ceea ce privește critica referitoare la aprecierea instanței de apel în sensul că nu există un raport de prepușenie între expertul evaluator și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ci unul contractual, recurentul a invocat dispozițiile art. 1000 din vechiul C. civ. și a susținut că acesta este temeiul de drept al antrenării răspunderii juridice a A.N.R.P. față de Ministerul Finanțelor. În cauză sunt, într-adevăr, incidente sub acest aspect dispozițiile vechiul C. civ., întrucât faptele s-au imputat a fi fost săvârșite în anul 2009, când vechiul cod era în vigoare, însă raport de prepușenie exista doar între intimata-pârâtă ANRP și consilierii angajați ai acesteia cu atribuții în evaluare ce au avizat raportul de expertiză, dar nu și între intimata-pârâtă și expertul evaluator, așa cum corect s-a observat în hotărârea supusă verificării. Raportul de prepușenie implică o subordonare a prepusului față de comitent, acesta din urmă având autoritatea de a da instrucțiuni și directive prepusului, ceea ce nu e cazul raportului contractual încheiat între pârâtă și expert, ce implică autonomia acestuia în efectuarea lucrării încredințate. Cealaltă critică a recurentului, respectiv cea referitoare la faptul că în mod greșit curtea de apel a reținut că nu s-a dovedit prejudiciul invocat, va fi de asemenea înlăturată. Așa cum deja s-a arătat mai sus, Înalta Curte reiterează că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, iar orice susținere care relevă erori ale instanței de apel în evaluarea acestui demers se situează în afara scopului recursului reglementat de legiuitor, acela de a supune analizei doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Or, un atare context de evaluare nu permite o reapreciere a probelor, astfel încât criticile prin care recurentul tinde la a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exercițiul dreptului la recurs. Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1776 A din 24 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.