ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2277/2024

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1759 din 12 octombrie 2022 Curtea de Apel București -Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată actiunea formulată de reclamanta A în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs recurenta-reclamantă A, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată. În esență, recurenta arată în motivarea recursului că, instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greșită normelor de drept material. Un prim aspect pe care îl învederează instanței de recurs este acela că, polița de asigurare în discuție este o poliță semnată în coasigurare cu COASIGURATORUL PRINCIPAL B. În acest sens este Contractul de Coasigurare din data de 12.12.2016 unde se menționează în prima pagină faptul că, „Aplicabile Poliței sunt Termenii și condițiile generale pentru asigurarea "Toate riscurile în executarea lucrărilor de construcții" ale B și care fac parte integrantă din poliță”. De altfel, aceste aspecte rezultă și din cuprinsul Poliței de asigurare nr. (..)/(..), unde pe prima pagină este menționată calitate B de Coasigurator principal, iar la capitolul ACOPERIREA ASIGURATĂ se menționează că acesta se face „În conformitate cu Termenii și condițiile generale ale B pt asigurarea -Toate riscurile în executarea lucrărilor de construcții-”. Acest aspect este relevant pentru soluționarea prezentului recurs din perspectiva încetării contractului de asigurare, precum și din perspectiva stabilirii modului de restituire a primelor de asigurare achitate de recurentă pentru perioada rămasă neasigurată. În ceea ce privește încetarea poliței de asigurare, recurenta a arătat că, pentru a putea fi în continuare asigurată pentru proiectul pe care îl executa, respectiv construcția unei clădiri de birouri „(...)” trebuia să prezinte beneficiarului o poliță de asigurare cu o acoperire de 41.300.000 EURO. Pentru o valoare atât de mare, niciun asigurător din piața nu a fost dispus sa suporte de unul singur un astfel de risc, recurenta reușind să acopere acest risc prin semnarea unei polițe în coasigurare, situație în care riscul a fost asumat 50-50 de fiecare dintre cei doi asigurători. La momentul retragerii autorizației de către ASF coasigurătorului următor, respectiv C SA, i s-a adus la cunoștință de către beneficiarul lucrării de construcții și de către coasigurătorul principal că, riscul suportat de C SA trebuie preluat imediat de către un nou asigurător, iar dacă acest lucru nu se întâmplă de îndată, inclusiv contractul de prestări servicii semnat poate înceta. Un alt aspect cu privire la modalitate de încetare a polițelor de asigurare după rămânerea definitivă a hotărârii de faliment este acela că toate polițele au încetat cu acordul lichidatorului judiciar D Filiala Cluj SPRL, niciun document nu a fost semnat de către C SA fără a avea acordul prealabil al lichidatorului judiciar, lichidatorul judiciar fiind înștiințat în permanență cu privire la situația polițelor de asigurare, la fel cum și intimata din prezenta cauză, Fondul de Garantare a Asiguraților a fost înștiințată. Astfel, nu poate fi reținută culpa societății de asigurare care ar fi semnat Addendum-ul nr. 1/08.02.2021, în condițiile în care în cuprinsul acestuia se menționa faptul că, C este în faliment, iar pe de altă parte, inclusiv intimata FGA menționează în cuprinsul Deciziei nr. 43785/02.12.2021 faptul că, „Conform adresei transmisă de D, lichidatorul judiciar al asigurătorului C către societatea petenta, perioada de valabilitate a poliței de asigurare nr. (..)/(..) încetează la data de 09.02.2021”, însă nu depune această adresă la dosarul cauzei, deși instanța de judecata de fond a pus în vedere FGA să depună în integralitate dosarul administrativ nr. 182315. În subsidiar, dacă instanța de recurs ar concluziona cu privire la faptul că Polița de asigurare nr(..) – nr. de înregistrare la C SA (..)/(..) nu ar fi încetat prin Addendum-ul nr. 1/08.02.2021, arată că, pe de o parte, polița trebuia să înceteze într-un termen de 20 de zile de la data la care recurenta a denunțat unilateral polița, în conformitate cu prevederile art. 2 C. civ. conform căruia „Denunțarea contractului de asigurare de către una dintre părți se poate efectua numai cu respectarea unui termen de preaviz de cel puțin 20 de zile calculate de la data primirii notificării de către cealaltă parte.” Cum recurenta a transmis Cererea de încetare a asigurării și rambursarea primei la data de 02.02.2021, polița de asigurare trebuia să înceteze cel mai târziu la data de 22.02.2021. În al doilea subsidiar, instanța de fond trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 262 alin. (3) indice 2) din Legea nr. 85/2014: „în termen de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, polițele de asigurare încheiate de societatea de asigurare/reasigurare încetează de drept, cu excepția contractelor de asigurare încadrate în clasa de asigurări 15 - Garanții, prevăzută în secțiunea A din anexa nr. 1 la Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, cu modificările și completările ulterioare, pentru care termenul de încetare de drept este de 150 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii de faliment; în aceleași condiții, încetează de drept și contractele de reasigurare.” Instanța de fond a trecut și peste faptul că Decizia nr. 43785/02.12.2021 era complet nemotivată, singurele considerații cu privire la motivul pentru care FGA a decis respingerea cererii consta într-un tabel/ mod de calcul greu de înțeles, dar din care deduce că, nu ar fi fost admisă cererea, pentru că perioada de asigurare este mai mică de un an (9 luni), iar prima de asigurare de restituit ar fi fost anuală. De altfel, motivul respingerii cererii de plată nu rezultă nici din cuprinsul dosarului administrativ nr. 182315, pe care intimata FGA se presupune că l-a depus integral la dosarul cauzei. Practic, motivarea instanței este străină de actul administrativ atacat, aceasta nefăcând o analiză proprie a deciziei contestate, ci doar a preluat argumentele FGA din întâmpinare (argumente identificate a posteriori strict pro causae, după emiterea actului administrativ atacat). Nu este de acord nici cu soluția instanței de judecată în ceea ce privește taxa de 2% pe prima de asigurare (taxa IPT). Menționează că a plătit această sumă către debitoarea falita C SA, iar această sumă reprezintă parte din prețul achitat ca urmare a semnării poliței de asigurare, deci este creanță de asigurare și trebuie să îi fie restituită. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 123 alin. (1) teza a doua lit. a din Legea 85/2014, art. 262 alin. (3) indice 2) din Legea nr. 85/2014, art. 2 C. civ., art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților coroborat cu art. 19 din Legea 503/2004.

Apărările formulate de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților Intimatul-pârât a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca fiind neîntemeiată, cu consecința menținerii sentinței recurate ca fiind temeinică și legală. În drept, intimatul a făcut trimitere la toate dispozițiile legale menționate în curpinsul întâmpinării și orice alte dispoziții legale aplicabile.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele: Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod pr. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Înalta Curte constată că, deși la nivel formal, recurenta-reclamantă a invocat doar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cererea de exercitare a căii de atac cuprinde o dezvoltare concretă și a ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Recurenta-reclamantă a criticat sentința recurată, arătând că motivarea instanței este străină de actul administrativ atacat, aceasta nefăcând o analiză proprie a deciziei contestate, ci doar a preluat argumentele FGA din întâmpinare. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, în speță au fost respectate prevederile art. 425 lit. b C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conțină „expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”, judecătorul fondului făcând trimitere în mod expres la textele de lege incidente în cauză. Judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele recurentei-reclamante, cât și pe cele ale intimatului-pârât, și a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt și de drept, care au format convingerea sa. Cu privire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod pr. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că, sunt neîntemeiate, avându-se în vedere că, instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a textelor de lege incidente în cauză. Din perspectiva acestui motiv de casare, recurenta a susținut că, instanța de fond s-a pronunțat în mod eronat cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014, prezumând faptul că, pe de o parte D SPRL nu a denunțat unilateral polița de asigurare, iar pe de alta parte, faptul că D SPRL nu a fost notificat cu privire la încetarea poliței de asigurare. Recurenta a precizat că, polița de asigurare în discuție este o poliță semnată în coasigurare cu COASIGURATORUL PRINCIPAL B și că, acest aspect este relevant pentru soluționarea prezentului recurs din perspectiva încetării contractului de asigurare, precum și din perspectiva stabilirii modului de restituire a primelor de asigurare achitate de recurentă pentru perioada rămasă neasigurată. În acest sens, recurenta a arătat că, în cuprinsul Contractului de Coasigurare din data de 12.12.2016 se menționează în prima pagină faptul că, „Aplicabile Poliței sunt Termenii și condițiile generale pentru asigurarea "Toate riscurile în executarea lucrărilor de construcții" ale B și care fac parte integrantă din poliță”. De altfel, aceste aspecte rezultă și din cuprinsul Poliței de asigurare nr(..)/(..), unde pe prima pagină este menționată calitate B de Coasigurator principal, iar la capitolul ACOPERIREA ASIGURATĂ se menționează că acesta se face „În conformitate cu Termenii și condițiile generale ale B pt asigurarea -Toate riscurile in executarea lucrărilor de construcții-”. Susținerile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse. Înalta Curte constată că, la data de 20.02.2020 s-a publicat în Monitorul Oficial al României nr. 156/26.02.2020, Decizia ASF nr. 209/20.02.2020 privind stabilirea stării de insolvență, declanșarea procedurii falimentului și retragerea autorizației de funcționare cu privire la societatea C SA. Ulterior, Tribunalul București a dispus deschiderea procedurii de faliment C prin sentința civilă nr. 1679/29.06.2020 pronunțată în dosarul nr. x/3/2020 Tribunalul București. Împotriva acestei sentințe s-a formulat apel, aceasta devenind definitivă la data de 14.01.2021. Prin hotărârea de intrare în faliment a C pronunțată la data de 29.06.2020 de către Tribunalul București, definitivă la data de 14.01.2021, instanța de judecată a reținut că „în temeiul 145 alin. (2) și 255 din Legea nr. 85/2014 ridică administratorilor societății debitoare dreptul de a reprezenta societatea, de a administra bunurile și de a dispune de ele și dispune dizolvarea societății debitoare.” Ulterior acestui moment, la data de 08.02.2021, între C și A s-a încheiat un act adițional nr. 1 la polița de asigurare a B cu numărul (..) din data de (..) prin care s-a stabilit că pe baza unei cereri de reziliere, participarea C ca și co-asigurător cu o cotă de 50% se încheie începând cu data de 09.02.2021 și nu a denunțat contractul, în conformitate cu dispozițiile legale prevăzute de Legea 85/2014 în vigoare la data deschiderii procedurii de faliment față de C. Potrivit dispozițiilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 „Contractele în derulare se consideră menținute la data deschiderii procedurii, art. 1 C. civ. nefiind aplicabil”. De la această regulă, textul legal permite anumite exceptii, în sensul încetarii contractelor înainte de termen, astfel: „Administratorul judiciar/Lichidatorul judiciar trebuie să răspundă, în termen de 30 de zile de la primire, notificării contractantului, formulată în primele 3 luni de la deschiderea procedurii, prin care i se cere să denunțe contractul; în lipsa unui astfel de răspuns, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu va mai putea cere executarea contractului, acesta fiind socotit denunțat. Contractul se consideră denunțat: a) la data expirării unui termen de 30 de zile de la recepționarea solicitării cocontractantului privind denunțarea contractului, dacă administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu răspunde; b) la data notificării denunțării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar.” Observă Înalta Curte că, potrivit poliței de asigurare, prima de asigurare a constat în suma totală de 61.260 euro (fiecărui coasigurat revenindu-i suma de 30.630 euro, așa cum s-a menționat și în decizia FGA contestată), iar taxa de 1.225, 20 euro (2% asupra primei de asigurare) a constituit un impozit care nu are nicio legatură cu raportul de asigurare și care, deci, nu constituie creanță de asigurare, nefiind destinat acoperirii riscului asigurat. Totodată, se constată că, începând cu data rămânerii definitive a încheierii de deschidere a procedurii falimentului, 14.01.2021, administratorilor C li s-a ridicat dreptul de a reprezenta societatea, acest drept revenindu-i lichidatorului judiciar provizoriu D SPRL. În prezenta cauză, reține Înalta Curte că, nu este îndeplinită niciuna din ipotezele prevăzute de art. 123 din Legea nr. 85/2014, lichidatorul judiciar D SPRL nedenunțând unilateral contractual de asigurare și nefiind notificat în acest sens de către recurenta-reclamantă. Astfel, constată instanța de control judiciar că, denunțarea trebuia să se facă în raport cu lichidatorul judiciar numit prin încheierea de deschidere a procedurii de faliment din data de 29.06.2020, și în niciun caz direct cu C care la acea dată avea dreptul de administrare ridicat, deci nu mai avea niciun drept să efectueze operațiuni de negociere, încheiere contracte de asigurare/reasigurare conform art. 1 alin. (2) punctul 2 din Legea 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, situație în care Actul Adițional nr. 1 invocat de către recurenta-reclamantă nu produce niciun efect juridic, fiind încheiat de o persoană care nu avea capacitatea legală de a reprezenta C. Constată Înalta Curte că, la data de 15.04.2021, recurenta-reclamantă a înregistrat la FGA prin reprezentant legal, o cerere de plată ce a primit nr. 5411 prin care aceasta din urmă a solicitat restituirea primei de asigurare în valoare de 5.262,75 Euro aferentă poliței nr. (..) din data de (..) emisă de asigurătorul C - în insolvență. În urma analizei dosarului de daună, respectiv a cererii de plată împreună cu toate înscrisurile aflate la dosarul format la FGA nr. 182315 și a adresei transmise de către lichidatorul judiciar al C - în faliment, perioada de valabilitate a poliței (..) din data de (..) a încetat la data de 09.02.2021 prin rezilierea acesteia de către C si Reclamantă prin încheierea actului adițional menționat mai sus. De asemenea, conform adresei nr. 6459/07.06.2021 primită de FGA din partea D SPRL, reiese că C - în insolvență nu a contribuit la alte scheme de garantare din domeniul asigurărilor din alte state, ce au ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător. Totodată, lichidatorul judiciar în adresa sus-menționată prevede că, ”în ceea ce privește impozitul pe prima de asigurare (IPT), precizăm faptul că aceasta se aplică la o suma forfetară de 2% pentru toate contractele de asigurare în care riscul este situat în Bulgaria, cu excepția următoarelor tipuri de asigurări: asigurărilor de viață, asigurărilor cargo și tranzit internațional unde nici locul de expediere și nici cel de destinație nu se află în Bulgaria, asigurărilor property și răspundere civilă a avioanelor și navelor, contractele de reasigurare și retrocesiuni.” Astfel, lichidatorul judiciar concluzionează că „plata acestei taxe (IPT) nu reprezintă o contribuție pentru garantarea creditorilor de asigurări din Bulgaria în cazul falimentului asigurătorului și nici nu a intrat în baza de calcul a contribuției la FGA - în volumul de prime brute încasate raportat lunar către FGA.” În consecință, reține Înalta Curte că, impozitul pe prima de asigurare IPT nu are legătură cu raportul de asigurare, este o taxă forfetară impusă sub efectul legii bulgare aplicabilă din 2011, această taxă nu reprezintă o contribuție pentru baza de calcul a primei de asigurare. Această taxă IPT nu reprezintă o contribuție pentru garantarea creditorilor de asigurare din Bulgaria, în cazul falimentului asigurătorului și nici nu a intrat în baza de calcul a contribuției la FGA, în volumul de prime brute încasate, raportate lunar către FGA, ca urmare, creditorii de asigurare nu pot pretinde stabilirea în sarcina FGA a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege. Taxa IPT nu este creanță de asigurări, astfel că susținerea privind faptul că prin Actul Adițional nr. 1 la polița de asigurare s-a prevăzut și suma achitată cu titlu de impozit de către recurenta-reclamantă nu reprezintă un motiv pentru care să se rețină că această sumă este creanță de asigurare și că aceasta ar trebui să fie restituită. Neîntemeiate sunt și susținerile recurentei-reclamante privind aplicabilitatea termenului de 90 de zile prevăzut la art. 262 alin. (3) indice 2) din Legea 85/2014, întrucât aceasta se raportează în mod eronat la prima teză și nu la a doua teză a textului de lege care prevede „ (...) cu excepția contractelor de asigurare încadrate în clasa de asigurări 15 - Garanții, prevăzută în secțiunea A din anexa nr. 1 la Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, cu modificările și completările ulterioare, pentru care termenul de încetare de drept este de 150 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii de faliment; în aceleași condiții, încetează de drept și contractele de reasigurare”, în cazul de față contractul încheiat cu C fiind unul de garanții încadrat în clasa 15. Criticile recurentei vizând faptul că, instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 2 C. civ. nu pot fi primite, în condițiile în care din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că, acest text de lege nu a fost invocat ca temei de drept, astfel că nu a fost supus analizei în considerentele sentinței recurate. Recurenta-reclamanta nu poate invoca omisso medio motive de nelegalitate pe care nu le-a invocat în cererea introductivă de instanță, avându-se în vedere că, analiza instanței de control judiciar poartă numai asupra legalității aspectelor dezlegate prin sentința recurată. Concluzionând, reține instanța de control judiciar că, în mod corect, instanța de fond a respins acțiunea, reținând că, polița de asigurare nu a fost denunțată, aceasta menținându-si valabilitatea până la expirarea termenului pentru care a fost încheiată, situatie în care recurenta-reclamantă nu are dreptul de a solicita restituirea vreunei părți a primei de asigurare. Prin urmare, aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.