Botmeh și Alami împotriva Regatului Unit

Reclamanții s-au născut în 1967 și, respectiv, în 1965 și, înainte de condamnarea la închisoare, au trăit în Rugby. La 26 iulie 1994, o bombă auto a explodat în afara Ambasada Israelească din Londra și, în dimineața următoare, o a doua bombă a declanșat în afara sediului unei organizații evreiști, de asemenea, în Londra. Reclamanții și alți doi (achitați ulterior) au fost arestați și acuzați de a participa la conspirația de a face, plasa și detona aceste bombe. Doamna Alami a fost un inginer chimic care a admis posedarea altor dispozitive explozive și literatură relevantă. Dl Botmeh a fost un inginer care se presupune că a cumpărat cele două mașini în care au fost livrate bombele, iar o mare cantitate de exploziv TATP (al unui tip diferit de cel utilizat în cele două bombe) a fost găsit într-un blocaj închiriat de el.

Cazul Crown a fost că amândoi au fost membri ai, sau simpatizatori cu, Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (FPLP), dar, fiind nesatisfăcută cu politica oficială, au devenit parte dintr-un grup de engleză dispărută. În dovada dinaintea juriului de judecată, ambele recurente au refuzat orice implicare în bombardări, dar au admis că au efectuat experimente cu TATP și avioane de model. Au spus că singurul scop era să dezvolte și să testeze tehnici care nu puteau fi utilizate în această țară, ci în Teritoriile Ocupate. Ambele au condamnat bombardamentele, cu privire la acestea ca mijloace scurte. Au susținut că un palestinian cunoscut ca Reeda, care nu puteau identifica în continuare, a furnizat TATP găsit în blocare și l-a însoțit pe dl Botmeh să cumpere mașini la licitație.

„Reeda” nu a fost menționată de niciunul dintre reclamanții în cursul interviurilor de poliție, iar numele său a apărut pentru prima dată în timpul dovezii dlui Botmeh. Coroana, în conformitate cu datoria sa de a revizui divulgarea în timpul procesului, a încercat fără succes să găsească dovezi care confirmă existența sa. Deși judecătorul judecător, în urma procesului ex parte, a decis că anumite documente nu ar trebui divulgate apărării pentru motive de imunitate de interes public, unele informații de informații au fost divulgate înainte de proces, inclusiv materiale care indică că bombele au fost plantate de o organizație teroristă sprijinită de Iran.

Această posibilitate a fost menționată de judecător în rezumarea sa către juriu, după cum urmează: „Dacă nu erau bombele din Iran susținute de Hezbollah, care erau numite la un moment dat de către mass-media, deși nu existau dovezi că au reclamat responsabilitatea sau că, de fapt, au fost implicate, trebuie să ne uităm în altă parte și să întrebăm dacă acești acuzați făceau parte dintr-un grup sau facție de rupere și dacă ceea ce au spus despre opiniile și atitudinea lor este, de fapt, adevărat… Întrebarea este, pentru tine, că aceste trei acuzate, și aproape cu siguranță unul sau mai multe oameni necunoscute pentru noi, formează propriul lor grup englez respingând politica PLO, Fatta, PFLP non-violent și a decis să picteze din nou numele Palestina pe munte?

Sau a fost un grup fundamentalist islamic cu care aceste reclamante nu au nicio legătură în căutarea de a prejudicia Israelul și, în același timp, pentru a descredita PLO? Acestea sunt lucrurile la care trebuie să ne gândim… ” 9. La 11 decembrie 1996, ambele reclamante au fost condamnate și la 16 decembrie 1996 au fost condamnate la 20 de ani de închisoare și recomandate pentru deportare. Au depus apeluri împotriva condamnării și sentinței. 10. La 4 noiembrie 1997, la unsprezece luni de la încheierea procesului, avocatii reclamanților au atras atenția Serviciului de Procuror al Curții la un articol de presă care cita un fost ofițer de informații, David Shayler, care a declarat că Agenția de Inteligență a Regatului Unit, MI5, a fost avertizată de o sursă fiabilă înainte de bombardamentul ambasada că un astfel de atac este iminent, dar că informațiile nu au fost transmise poliției.

Ei au solicitat detaliile avertismentului și un interviu cu „sursa de încredere”. 11. La 6 aprilie 1998, Serviciul procurorului Coroanei a răspuns, indicând că o cerere ex parte va fi depusă Curții de Apel, cu precauție, în ceea ce privește informațiile relevante pentru solicitarea de divulgare care a fost formulată. 12. La 8 mai 1998, Secretarul de Acasă a semnat un certificat de imunitate a intereselor publice în ceea ce privește un pachet de documente, care confirmă că aceste documente „au interesat rolul jucat de Serviciul de Securitate în evenimentele anterioare urmăririi inculpaților” și că acestea „apăsează testul de prag pentru divulgarea în cadrul procedurii penale împotriva reclamanților” (cu alte cuvinte, că acestea erau relevante pentru chestiunile formulate în apel).

13. În martie 1999, înainte de a acorda permisiunea de recurs, o divizie a Curții de Apel (care nu includea niciunul dintre judecătorii care au fost mai târziu prezidați asupra recursului de fond) a avut o audiere ex parte pentru a lua în considerare materialul pe care Coroana a încercat să-l retragă în conformitate cu certificatul secretarului de stat și pe care Curoana a acordat-o nu a fost plasată în fața judecătorului de proces înainte sau în timpul procesului. 14. Aceeași divizie a Curții de Apel a examinat ulterior cererea orală a reclamanților de concediu de recurs, în cazul în care s-a susținut că audierea ex parte care s-a desfășurat deja era incompatibilă cu art. 6 din Convenție. La 3 mai 1999, Curtea de Apel a acordat concediu de recurs împotriva condamnării din motive legate de lipsa de informare completă.

15. La 23 septembrie 1999, apărarea a efectuat o nouă cerere oficială de divulgare. Într-o scrisoare din 31 martie 2000, acuzația a răspuns la cererea de apărare, stabilind abordarea adoptată pentru divulgarea materialelor neutilizate și confirmand intenția sa de a face o nouă cerere ex parte la Curtea de Apel, în urma comunicărilor interparte cu privire la procedura care urmează să fie urmată. Scrisoarea indică că categoria în care se adaugă documentul la certificatul secretarului de stat a fost declinată este „material agent”. 16. Apelul de fond a fost prima dată listat pentru audiere la 24 octombrie 2000. În numele reclamanților, s-a susținut că ar fi incompatibil cu art. 6 din Convenție ca Curtea de Apel să ia loc ex parte pentru a lua în considerare materiale care nu au fost plasate în fața judecătorului judecător și apoi să susțină o cerere de imunitate de interes public și să respingă recursul.

Curtea de Apel a invitat avocatul reclamantului să examineze materialul în cauză, sub rezerva unei angajamente care să nu dezvăluie conținutul acesteia reclamanților. După ce a luat consilierea asociației sale profesionale, avocatul a informat instanța că nu ar putea fi acordată o astfel de întreprindere. 17. Curtea de Apel a concluzionat apoi că ar trebui să analizeze materialul ex parte și să pronunțe asupra cererii de imunitate pentru interesul public.

După ce a făcut acest lucru, la 26 octombrie 2000, acesta a ordonat următoarea rezumă a dovezilor nedifuzate care urmează să fie eliberate reclamanților și reprezentanților acestora, dar a refuzat să ordone orice divulgație suplimentară a materialelor în cauză: „Ceva luni înainte de bombardamentul Ambasada Israelească din Londra la 26/7/94, Serviciul de Securitate și MPSB [Hotărârea Specială Poliției Metropolitane] au primit informații de la o sursă de agent că o organizație teroristă, neconectată la aceste recurente, caută informații despre locația și apărarea Ambasada Israelească din Londra pentru un posibil atac de bombardament. Serviciul de Securitate și informațiile MPSB au fost că astfel de informații privind Ambasada nu au fost furnizate organizației teroriste.

Informațiile conexe primite după atacul cu bombardament au indicat că organizația teroristă nu a efectuat, de fapt, bombardamentul. În ceea ce privește Serviciul de Securitate, documentul care conține informațiile a fost difuzat în cadrul Serviciului de Securitate. Cu toate acestea, documentul particular, din motive de eroare umană, nu a fost plasat pe dosarele prezentate ulterior avocatului în timpul exercițiului de divulgare. Alte documente din aceeași sursă au fost plasate la Avocat. Două dintre aceste alte documente, atât mai târziu decât originalul, au fost foarte similare. Una dintre aceste documente conține o scurtă trimitere la informațiile menționate mai sus. Prin supraveghere, din cele două documente, cea care nu se referă la informații a fost pusă la [judecătorul judecător] în cadrul ședinței de divulgare.

În urma publicității din 1997 rezultate din acuzațiile dlui Shayler, documentele Serviciului de Securitate au fost revizuite. Documentul anume a fost localizat pe un dosar care nu a fost văzut de avocat. Serviciul de Securitate a luat măsuri imediate pentru a atrage documentul la atenția CPS [Serviciul de Procuror Crown] și Avocatului. În ceea ce privește SIS (MI6), în ceea ce privește documentul primit de Serviciul de Securitate, o copie a fost transmisă de Serviciul de Securitate SIS. Acest lucru a fost gestionat de ofițerul de birou care se ocupă de grupul terorist în cauză. Acesta nu a fost același ofițer care a gestionat cererea CPS de divulgare. Informațiile au fost depuse de ofițer de birou într-un dosar care conține informații din aceeași sursă.

Informațiile nu au emers în exercitarea de divulgare efectuată de SIS prin eroare umană. În ceea ce privește MPSB, documentul de înregistrare a informațiilor a fost plasat pe un dosar german în principalul impuls al informațiilor primite, dar nu a fost plasat pe un dosar legat de Ambasada Israelească sau unul care ar fi căzut în cadrul strategiei de divulgare a Crown-ului.

A existat o referință încrucișată la documentul într-un dosar primit pentru divulgarea documentului, care ar fi condus la documentul dacă ar fi fost remarcat, dar poziția fizică neobișnuită a referinței încrucișate a fișierului a fost astfel încât a fost supraîn timpul exercițiului de divulgare.” 18. Audierea recursului a fost suspendată din motive neconectate cu prezenta cerere și a reluat aproape un an mai târziu, la 16 octombrie 2001, când reclamanții au repetat afirmația că acest caz nu a fost distins de la Rowe și Davis c. Regatul Unit [GC], nr. 28901/95, CEHR 2000-II (a se vedea punctele 37-38 de mai jos) și că, pentru a se conforma articolului 6 din Convenție, Curtea de Apel a fost obligată fie să anuleze condamnarea sau ordona divulgarea completă a tuturor dovezilor relevante care nu au fost observate de judecătorul judecătorului judecător.

În hotărârea sa din 1 noiembrie 2001 ([2001] EWCA Crim 2226), Curtea de Apel a respins argumentul că nu ar putea fi niciodată potrivit ca acesta să efectueze o audiere ex parte pentru a determina o cerere de imunitate de interes public în ceea ce privește materialele care nu au fost introduse în fața judecătorului judecătorului judecător. Acesta și-a explicat abordarea în procedura de divulgare, după cum urmează: „Ne întoarcem lângă audierea ex parte pe care am avut-o în prima etapă a acestui recurs și consecințele acestuia. Am examinat chestiunea cu privire la care procuratura a solicitat imunitate de interes public în fața noastră în contextul tuturor chestiunilor dinaintea judecătorului judecătorului judecător, atât de dezvăluite în ordinea sa și nedezvăluite.

Ne-am amintit în mod specific motivele de recurs și termenele scrisorii din 31 martie 2000, de la CPS la avocatii recurentelor care stabilesc strategia lor de divulgare ca răspuns la cererea de divulgare a avocatilor.

De asemenea, am examinat în mod specific dacă au existat materiale discutabile referitoare la orice avertisment de către ambasadorul israelian sau orice implicare în bombardamentul de către Mossad sau în legătură cu bombardamentele din Argentina în 1992 și 1994. Abordarea noastră a fost de a lua în considerare dacă a existat un interes public în nediscusiunea anumitor chestiuni și, dacă a existat, dacă acest lucru a fost depășit, deoarece ar putea, dacă ar fi fost dezvăluit, a ajutat apărarea asupra chestiunilor ridicate de ei în cadrul procesului … Deoarece s-a încheiat un an între prima și a doua etapă a acestui recurs, noi, în a doua etapă, și în conformitate cu aceleași considerații, am examinat chestiunea cu privire la care s-a solicitat imunitatea pentru interesul public.

De asemenea, am luat în considerare alte observații făcute în numele recurentelor în timpul celei de-a doua etape a acestui apel. Suntem neperspicați că sistemul și strategia Coroanei în ceea ce privește divulgarea... sunt defectuoase. În special sugestiile că au adoptat o abordare prea îngustă nu sunt susținute. Având luat în considerare toate chestiunile puse în fața noastră în acest fel, am fost și suntem în întregime mulțumiți de cinci lucruri. În primul rând, avocatul în judecată a avut acces la tot ceea ce doresc să vadă și au examinat toate aspectele relevante și potențiale ... și au continuat să mențină nevoia de divulgare sub control. În al doilea rând, judecătorul judecător a fost corect să guverneze așa cum a făcut în ceea ce privește divulgarea și nediscriminarea chestiunei în fața lui.

În al treilea rând, nimeni nu a încercat să ascundă de la această instanță orice problemă relevantă sau potențial materială. În al patrulea rând, imunitatea interesului public a fost revendicat cu dreptate în ceea ce privește chestiunea pe care am văzut-o, deoarece afectează securitatea națională la cel mai înalt nivel și ar prezenta, dacă ar fi divulgat, o amenințare clară și imediată pentru viață. În al cincilea rând, în afară de cele două chestiuni la care ne vom referi, nu există nimic important în fața acestei instanțe care nu a fost în fața judecătorului judecător. Având ordonat divulgarea acestor chestiuni către reclamanți, într-o formă adecvată, și după ce au auzit depuneri în legătură cu acestea, suntem convinși că nu s-a făcut nici o nedreptate față de apelanții prin faptul că nu a avut acces la această chestiune în proces.

Noi spunem acest lucru, în primul rând, pentru că problema nu a adăugat nimic de importanță la ceea ce a fost dezvăluit în procesul și, în al doilea rând, pentru că, din orice motiv, nu a fost făcută nici o încercare de apărare în procesul de a exploata, prin adăugând-o în orice formă înaintea juriului, materialul similar în raport cu ambasada care a fost dezvăluită în proces. Acest lucru a inclus informații, în ziua înaintea bombardamentului, că Hizbollah plănuia atacuri în Londra și Geneva și, după bombardament, că a fost efectuată de Hizbollah folosind mercenari non-musulmani. De asemenea, au fost dezvăluite informații că trei iranieni numiti au fost implicați în bombardamentul sub direcția șefului IRGC din Europa și în ceea ce privește activitatea teroristă în Argentina în 1992 și 1994. La proces, nu s-a făcut nici o încercare de a plasa acest lucru, nici un alt material dezvăluit care indică posibila implicare a altor grupuri, în fața juriului.

Indiferent dacă acest lucru a fost din cauza principalului subiect al procesului, Reeda a existat și aceste informații nu erau în concordanță cu afirmația recurentelor că Reeda a fost un palestinian, sau pentru un alt motiv, noi nu știm. Noi nu acceptăm [consiliul pentru] afirmația reclamanților că vaganța sau natura contradictorie a împiedicat utilizarea acestuia în cazul în care, în caz contrar, s-a gândit să ajute apărarea. Experții au fost solicitați pentru apărarea că bombardierii ar fi putut proveni din multe locuri diferite, deși responsabilitatea nu a fost atribuită unui grup sau organizație anume. De asemenea, au existat dovezi de experți că organizația cu care era conectat Alami nu crede în violență în afara Israelului.

Curtea judecătorului a repetat aceste chestiuni în ceea ce [consiliu pentru solicitanți] numită „detaliu admisibil” Nici o plângere de orice fel este adresată summirii. Juriul nu ar fi putut să nu realizeze că existau mulți candidați posibili pentru efectuarea unor astfel de bombardamente. Cele două chestiuni pe care le-am ordonat ar trebui divulgate în cursul acestui recurs au fost, în primul rând, informații suplimentare, înainte de bombardament, sugerând că o organizație teroristă neconectată cu recurentele ar putea fi avut în vedere un atac asupra Ambasada Israelească și, în al doilea rând, o explicație privind circumstanțele în care un document nu a fost arătat consilierului și un document ulterior nu a fost arătat judecătorului judecătorului judecător.

În ceea ce privește informațiile, din motivele deja date, acest lucru nu ar fi avut nici un impact asupra procesului. În ceea ce privește explicația privind documentele, pe care le acceptăm, acest lucru a eliminat orice posibilă implicare sinistruă: nu considerăm că malpracticile deliberate sunt o inferență necesară sau adecvată din cauza repetării erorilor umane, în special în lumina explicației oferite în procedura ex parte. În plus, după ce am văzut documentul ulterior pe care nu l-a văzut judecătorul, suntem mulțumiți că aceasta, la fel ca documentul similar, dar nu identic, pe care l-a văzut, nu era un document care ar fi trebuit să fie sau să fie divulgat acum: termenele sale, în măsura în care sunt materiale, sunt reflectate în mod corespunzător în informațiile pe care le-am ordonat să le fie divulgate.

[Consiliu pentru reclamanții] concluziile finale au procedat cu privire la presupunerea că această instanță a văzut materiale, nedezvăluite, tendințand să sugereze că un alt grup englez neconectat cu apelanții ar fi putut fi implicat în aceste bombardamente. Tot ce spunem despre această presupunere este că, dacă ar fi fost corect, obligațiile acestei instanțe, în favoarea dreptului comun și în temeiul articolului 6, ne-ar fi cerut să ordonăm divulgarea. De asemenea, ar trebui să subliniem faptul că evaluarea exactității sau fiabilitatea informațiilor divulgate nu face parte din funcția acestei instanțe.” Prin urmare, Curtea de Apel a concluzionat că nu a existat încălcarea drepturilor reclamanților articolului 6 și nici un motiv pentru a considera condamnările lor nesigure.

19. Reclamanții au solicitat ca Camera Lordilor să poată face apel împotriva hotărârii Curții de Apel, dar au fost refuzate concedierea la 14 noiembrie 2002. 20. În dreptul common law, acuzația are datoria de a divulga orice material care are sau ar putea avea unele influențe asupra infracțiunea acuzată. Această datorie se extinde la orice declarație scrisă sau orală anterioară a unui martor de urmărire penală care nu este în concordanță cu dovezile furnizate de acest martor la procesul și declarațiile oricărui martor potențial favorabil apărării. 21. În decembrie 1981, procurorul general a emis orientări, care nu au avut forță de drept, privind excepțiile obligației de common law de a dezvălui dovezile de apărare de asistență potențială ((1982) 74 Crim App 302 – „Orientări”).

Potrivit orientărilor, datoria de a divulga o putere discrețională pentru ca avocatul să dețină dovezi relevante în cazul în care acesta intră în una dintre categoriile prevăzute la punctul 6. Una dintre aceste categorii (6(iv)) a fost „sensibilă” material care, din cauza sensibilității sale, nu ar fi în interesul public de a dezvălui.

„Material sensitiv” a fost definit după cum urmează: „... (a) abordează chestiunile de securitate națională; sau este prin sau dezvăluie identitatea unui membru al Serviciilor de Securitate care nu ar fi de folos suplimentar pentru aceste servicii după ce a devenit cunoscută identitatea sa; (b) este prin sau dezvăluie identitatea unui informator și există motive de teamă că divulgarea identității sale ar pune în pericol el sau familia sa; (c) este prin, sau dezvăluie identitatea unui martor care ar putea fi în pericol de agresiune sau de intimidare dacă a devenit cunoscută; (d) conține detalii care, dacă au devenit cunoscute, ar putea facilita comisia altor infracțiuni sau alertă pe cineva care nu este în custodie că este suspect; sau dezvăluie o formă neobișnuită de supraveghere sau de metodă de detectare a crimei; (e) este furnizat numai pe condiția că conținutul nu va fi dezvăluit, cel puțin până când o citație nu a fost servită la furnizotul – de furnizor – p. un oficial băncii; (f) se referă la alte infracțiuni, sau la acuzații grave împotriva cuiva care nu este un acuzat, sau dezvăluie condamnații anterioare sau alte chestiuni prejudiciale pentru el; (g) conține detalii despre delicatețea privată față de producător și/sau ar putea crea risc de litigiu intern.” 22. În R. Ward ([1993] 1 WLR 619),

Curtea de Apel a subliniat faptul că instanța și nu acuzarea a fost de a decide dacă dovezile relevante ar trebui păstrate sau nu din motive de imunitate a interesului public. Acesta a explicat că „un judecător echilibra, pe de o parte, doribilitatea de a menține interesul public în absența comunicării împotriva, pe de altă parte, intereselor justiției. În cazul în care interesele justiției apar într-un caz penal care ating și privind libertatea sau ocazional viața, greutatea care trebuie atașată de interesele justiției este, într-adevăr, foarte mare”. 23. În R. Davis, Johnson și Rowe ([1993] 1 WLR (613), Curtea de Apel a susținut că nu era necesar ca, în fiecare caz, acuzația să comunice apărării atunci când a dorit să solicite imunitatea de interes public și a descris trei proceduri diferite care urmează să fie adoptate.

Prima procedură, care trebuia să fie urmată în general, a fost acuzarea pentru a da apărarea de a solicita o hotărâre de către instanță și a indicat apărării cel puțin categoria de materiale pe care le-au deținut. Apărarea ar avea apoi posibilitatea de a face declarații la instanță. În al doilea rând, însă, în cazul în care divulgarea categoriilor de materiale în cauză ar dezvălui în realitate ceea ce urmărirea penală nu ar trebui dezvăluită, acuzația ar trebui totuși să notifice apărarea că trebuie formulată o cerere la instanță, dar categoria materialului nu trebuie divulgat și cererea ar trebui să fie ex parte. A treia procedură ar fi aplicată într-un caz excepțional în care să se dezvăluie chiar și faptul că trebuie făcută o cerere ex parte ar fi, în realitate, să se dezvăluie natura dovezilor în cauză.

În astfel de cazuri, acuzarea ar trebui să se aplice instanței ex parte fără notificare a apărării. 24. Curtea de Apel a observat că, deși cererile ex parte limitau drepturile apărării, în unele cazuri singura alternativă ar fi de a solicita urmărirea penală să aleagă între urma unei proceduri interpartite sau de a refuza de a procesa, și, în cazuri rare, dar grave, abandonul unei urmăriri judiciare pentru a proteja dovezile sensibile ar fi contrar interesului public. Acesta s-a referit la rolul important exercitat de judecătorul judecător în monitorizarea punctelor de vedere ale urmăririi judiciare cu privire la echilibrul adecvat care trebuie atins și a remarcat că, chiar și în cazurile în care sensibilitatea informațiilor necesită o audiere ex-partie, apărarea a avut „atat de multă protecție ca poate fi acordată fără a preveni problema”.

În cele din urmă, acesta a subliniat faptul că judecătorul judecătorului judecător a continuat să monitorizeze poziția în timp ce procesul a progresat. Probleme ar putea apărea în timpul procesului care a afectat echilibrul și a solicitat divulgarea „în interesul de a asigura echitatea față de inculpat”. Din acest motiv a fost important pentru același judecător care a auzit orice cerere de divulgare, de asemenea, pentru a conduce procesul. 25. Hotărârea Curții de Apel din R. Keane ([1994] 1 WLR 746). Lordul judecător șef, din cauza hotărârii instanței, a susținut că acuzația ar trebui să fie pusă în fața judecătorului doar documentele pe care le consideră materiale, dar dorește să le respingă din motive de imunitate de interes public.

Dovezile „materiale” au fost definite ca dovezi care ar putea fi observate, „la o evaluare rațională de către urmărire penală: (1) să fie relevante sau, eventual, relevante pentru o problemă în acest caz; (2) să ridice sau să poată ridica o nouă chestiune a căror existență nu este evidentă din dovada pe care procurorul îl propune să o utilizeze; (3) să dețină o prospectivă reală (în opinia fancioasă) de a furniza o pistă de dovezi care va merge la (1) sau (2)”. 26. Odată ce judecătorul a fost confiscat de material, el sau ea a trebuit să efectueze echilibrarea exercițiului între interesul public în nediscriminare și importanța documentelor pentru chestiunile de interes sau care ar putea fi de interes pentru acuzat.

În cazul în care materialul contestat ar putea dovedi nevinovăția inculpatului sau să evite un avort al justiției, echilibrul a scăzut ferm în favoarea de a-l divulga. În cazul în care, pe de altă parte, materialul în cauză nu ar fi de ajutor pentru acuzat, dar ar ajuta de fapt acuzația, echilibrul ar fi probabil să fie în favoarea nediscriminării. 27. În cazul R. Turner ([1995] 1 WLR 264), Curtea de Apel a revenit la exercitarea de echilibrare, menționând, printre altele: „De la R. Ward ... a existat o tendință tot mai mare pentru acuzații de a căuta divulgarea numelor și rolurilor informatorilor, susținând că aceste detalii sunt esențiale pentru apărare. Apărările acuzate au fost înființate, și acuzațiile de presiune, care au folosit la un moment dat pentru a fi rare, s-au înmulțit.

Dorim să alertăm judecătorii la nevoia de a examina cererile de divulgare a detaliilor despre informatori cu foarte mare grijă. Acestea vor trebui să fie astute pentru a vedea că afirmațiile despre necesitatea de a cunoaște astfel de detalii, deoarece sunt esențiale pentru rularea apărării, sunt justificate. Dacă nu sunt atât de justificate, atunci judecătorul va trebui să adopte o abordare solidă pentru a refuza divulgarea ordinului. În mod clar, există o distincție între cazurile în care circumstanțele nu ridică posibilitatea rezonabilă ca informațiile despre informator să acopere problemele și cazurile în care va fi. Din nou, vor exista cazuri în care informatorul este un informator și nu mai mult; alte cazuri în care ar fi putut participa la evenimentele constituționale, înconjurătoare sau în urma infracțiunii.

Chiar și atunci când a participat informatorul, judecătorul va trebui să ia în considerare dacă rolul său de a impune astfel o chestiune de interes pentru apărarea, prezent sau potențial, pentru a face necesară divulgarea ...” 28. Cerințele de divulgare au fost de atunci stabilite într-un sistem legal. În temeiul Legii de procedură penală și investigații din 1996, care a intrat în vigoare în Anglia și Țările de Galilor imediat după ce au obținut consimțământul regal la 4 iulie 1996, urmărirea penală trebuie să facă „divulgarea primară” a tuturor dovezilor nedezvăluite anterior, care, în opinia procurorului, ar putea submina cazul urmăririi. Acuzatul trebuie să dea apoi o declarație de apărare procurorului și instanței, stabilind în termeni generale natura apărării și chestiunile cu care apărarea se confruntă cu urmărirea penală.

Acuzarea trebuie să facă apoi o „divulgare secundară” a tuturor materialelor nedifuzate anterior „care ar putea fi de așteptat în mod rezonabil să asiste apărarea acuzatului, astfel cum a fost dezvăluit de declarația de apărare”. Informarea acuzației poate fi supusă provocării și revizuirii de către instanța de judecată.

5. The applicants were born in 1967 and 1965 respectively and, prior to their sentences of imprisonment, lived in Rugby. 6. On 26 July 1994 a car-bomb exploded outside the Israeli Embassy in London and the following morning a second bomb went off outside the headquarters of a Jewish organisation, also in London. 7. The applicants and two others (subsequently acquitted) were arrested and charged with having participated in the conspiracy to make, place, and detonate these bombs. Ms Alami was a chemical engineer who admitted possessing other explosive devices and relevant literature. Mr Botmeh was an engineer who was alleged to have procured the two cars in which the bombs were delivered, and a large amount of TATP explosive (of a different type to that used in the two bombs) was found in a lock-up rented by him.

The Crown's case was that both were members of, or sympathisers with, the Popular Front for the Liberation of Palestine (PFLP) but, being dissatisfied with official policy, had become part of a breakaway English group. In evidence before the jury at trial, both appellants denied any involvement in the bombings but admitted having carried out experiments with TATP and model aircraft. The sole purpose, they said, was to develop and test techniques which could be used not in this country, but in the Occupied Territories. Both condemned the bombings, regarding them as short-sighted. They alleged that a Palestinian known to them as “Reeda”, whom they were unable further to identify, had supplied the TATP found in the lock-up and accompanied Mr Botmeh to buy cars at auction.

“Reeda” was not mentioned by either applicant in the course of the police interviews, and his name came up for the first time during Mr Botmeh's evidence-in-chief. The Crown, pursuant to its duty to review disclosure during the trial, unsuccessfully tried to find evidence confirming his existence. 8. Although the trial judge, following ex parte proceedings, ruled that certain documents should not be disclosed to the defence on grounds of public interest immunity, some intelligence information was disclosed before the trial, including material indicating that the bombs had been planted by an Iranian-backed terrorist organisation.

This possibility was mentioned by the judge in his summing-up to the jury, as follows: “Unless the bombs were the work of Iranian backed Hezbollah, who were named at one time by the media, although there was no evidence that they ever claimed responsibility or were, in fact, involved, we have to look elsewhere and ask whether these defendants were part of some breakaway group or faction and whether what they have said about their views and attitudes is, in fact, true… The question is, for you, did these three defendants, and almost certainly one or more people unknown to us, form their own English group rejecting the PLO, Fatta, PFLP non-violent policy and decide to paint the name of Palestine on the mountain again?

Or was it an Islamic fundamentalist group with which these applicants have no connection seeking to damage Israel and, at the same time, to discredit the PLO? These are the things that we have to think about… ” 9. On 11 December 1996 both applicants were convicted and on 16 December 1996 they were sentenced to twenty years' imprisonment and recommended for deportation. They lodged appeals against conviction and sentence. 10. On 4 November 1997, eleven months after the conclusion of the trial, the applicant's solicitors drew the attention of the Crown Prosecution Service to a press article quoting a former intelligence officer, David Shayler, who declared that the United Kingdom's intelligence agency, MI5, had been warned by a reliable source prior to the embassy bombing that such an attack was imminent, but that the information had not been passed to the police.

They requested the details of the warning and an interview with the “reliable source”. 11. On 6 April 1998 the Crown Prosecution Service replied, indicating that an ex parte application was to be made to the Court of Appeal, on notice, in relation to the information relevant to the disclosure request which had been made. 12. On 8 May 1998 the Home Secretary signed a public interest immunity certificate in respect of a bundle of documents, confirming that these documents “concerned the part played by the Security Service in events prior to the prosecution of the defendants” and that they “pass the threshold test for disclosure in the criminal proceedings against the applicants” (in other words, that they were relevant to the issues raised on appeal).

13. In March 1999, before granting leave to appeal, a division of the Court of Appeal (which did not include any of the judges who were later to preside over the substantive appeal) held an ex parte hearing to consider the material which the Crown sought to withhold pursuant to the Secretary of State's certificate, and which the Crown conceded had not been placed before the trial judge prior to, or during, the trial. 14. The same division of the Court of Appeal subsequently considered the applicants' oral application for leave to appeal, where it was submitted that the ex parte hearing which had already taken place was incompatible with Article 6 of the Convention. On 3 May 1999, the Court of Appeal granted leave to appeal against conviction on grounds relating to the lack of full disclosure.

15. On 23 September 1999 the defence served a further formal request for disclosure. In a letter dated 31 March 2000 the prosecution replied to the defence request, setting out the approach it had adopted to the disclosure of unused material and confirming its intention to make a further ex parte application to the Court of Appeal following inter partes submissions on the procedure to be followed. The letter indicated that the category into which the material appended to the Secretary of State's certificate was said to fall was “agent material”. 16. The substantive appeal was first listed for hearing on 24 October 2000. It began with inter partes submissions on the procedure to be followed.

On behalf of the applicants it was submitted that it would be inconsistent with Article 6 of the Convention for the Court of Appeal to sit ex parte to consider material which had not been placed before the trial judge and then uphold a claim for public interest immunity and dismiss the appeal. The Court of Appeal invited the applicants' counsel to examine the material in question, subject to an undertaking not to disclose its contents to the applicants. After taking the advice of his professional association, counsel informed that court that no such undertaking could be given. 17. The Court of Appeal then concluded that it should view the material ex parte and rule on the claim for public interest immunity.

Having done so, on 26 October 2000 it ordered the following summary of the undisclosed evidence to be released to the applicants and their representatives, but declined to order any further disclosure of the material in question: “Some months prior to the bombing of the Israeli Embassy in London on 26/7/94, the Security Service and MPSB [Metropolitan Police Special Branch] had received information from an agent source that a terrorist organisation, unconnected to these appellants, was seeking information about the location and defences of the Israeli Embassy in London for a possible bombing attack. The Security Service and MPSB information was that such information regarding the Embassy was not provided to the terrorist organisation.

Related intelligence received after the bombing attack indicated that the terrorist organisation had not, in fact, carried out the bombing. In relation to the Security Service the document containing the information was disseminated within the Security Service. However the particular document, for reasons of human error, was not placed on files subsequently shown to Counsel during the disclosure exercise. Other documents from the same source were placed before Counsel. Two of these other documents, both later in time than the original, were very similar. One of those documents contained a short reference to the information referred to above. Through oversight, of the two documents, the one not referring to the information was placed before [the trial judge] during the disclosure hearing.

Following publicity in 1997 ensuing from the allegations of Mr Shayler, the Security Service papers were reviewed. The particular document was located on a file not seen by Counsel. The Security Service took immediate steps to bring the document to the attention of the CPS [Crown Prosecution Service] and Counsel. Regarding the SIS (MI6), with regard to the document received by the Security Service, a copy was passed by the Security Service to SIS. This was handled by the desk officer dealing with the terrorist group in question. This was not the same officer who was handling the CPS request for disclosure. The information was filed by the desk officer in a file containing information from the same source.

The information did not emerge in the disclosure exercise carried out by SIS through human error. In relation to MPSB, the document recording the information was placed on a file germane to the main thrust of the information received, but it was not placed on a file connected to the Israeli Embassy or one which would have fallen within the Crown's disclosure strategy.

There was a cross-reference to the document in a file received for disclosure which would have led to the document if noted, but the unusual physical position of the cross-reference on the file was such that it was over-looked during the disclosure exercise.” 18. The hearing of the appeal was adjourned for reasons unconnected with the present application, and resumed almost a year later, on 16 October 2001, when the applicants repeated their submission that the present case was indistinguishable from Rowe and Davis v. the United Kingdom [GC], no. 28901/95, ECHR 2000-II (see paragraphs 37-38 below), and that, in order to comply with Article 6 of the Convention, the Court of Appeal was required either to quash the conviction or order full disclosure of all relevant evidence not seen by the trial judge.

In its judgment of 1 November 2001 ([2001] EWCA Crim 2226), the Court of Appeal rejected the argument that it could never be appropriate for it to conduct an ex parte hearing to determine a claim for public interest immunity in respect of material which had not been placed before the trial judge. It explained its approach in the disclosure proceedings as follows: “We turn next to the ex parte hearing which we held at the first stage of this appeal and its consequences. We considered the matter in relation to which the prosecution claimed public interest immunity before us in the context of all the matter before the trial judge, both disclosed on his order and undisclosed. We specifically bore in mind the grounds of appeal and the terms of the letter of 31st March 2000, from the CPS to the appellants' solicitors setting out their disclosure strategy in response to the solicitors' request for disclosure.

We also specifically considered whether there was disclosable material relating to any warning by the Israeli ambassador or any involvement in the bombing by Mossad or in relation to bombings in Argentina in 1992 and 1994. Our approach was to consider whether there was a public interest in the non-disclosure of particular matter and, if there was, whether this was outweighed because it might, if disclosed, have helped the defence on issues raised by them at trial… Because a year had elapsed between the first and second stages of this appeal we again, at the second stage, and in accordance with the same considerations, looked at the matter in relation to which public interest immunity was claimed.

We also took into account the further submissions made on behalf of the appellants during the second stage of the appeal. We are unpersuaded that the Crown's system and strategy in relation to disclosure ... is flawed. In particular the suggestion that they adopted too narrow an approach is unsubstantiated. Having considered all the matter placed before us in this way, we were and are entirely satisfied about five things. First, prosecuting counsel have had access to everything they want to see and have examined all relevant and potentially material matter ... and they have continued to keep the need for disclosure under review. Secondly, the trial judge was correct to rule as he did in relation to the disclosure and non-disclosure of the matter before him.

Thirdly, no one has attempted to conceal from this court any relevant or potentially material matter. Fourthly, public interest immunity has been rightly claimed in relation to the matter which we have seen, because it affects national security at the highest level and would, if disclosed, present a clear and immediate threat to life. Fifthly, apart from the two matters to which we shall refer, there is nothing of significance before this court which was not before the trial judge. Having ordered disclosure of these matters to the appellants, in a suitable form, and having heard submissions in relation to them, we are satisfied that no injustice was done to the appellants by not having access to that matter at trial.

We say this, first, because the matter added nothing of significance to what was disclosed at trial and, secondly, because, for whatever reason, no attempt was made by the defence at trial to exploit, by adducing it in any form before the jury, the similar material in relation to the embassy which had been disclosed at trial. This included information, on the day before the bombing, that Hizbollah was planning attacks in London and Geneva and, after the bombing, that it had been carried out by Hizbollah using nonMuslim mercenaries. Information was also disclosed that three named Iranians were involved in the bombing under the direction of the IRGC Chief in Europe and in relation to terrorist activity in Argentina in 1992 and 1994. At trial, no attempt was made to place this, or other disclosed material pointing to the possible involvement of other groups, before the jury.

Whether this was because the principal issue at trial was whether Reeda existed and this information was inconsistent with the appellants' claim that Reeda was a Palestinian, or for some other reason, we do not know. We do not accept [counsel for the applicants'] submission that its vagueness or contradictory nature precluded its use if, otherwise, it was thought to help the defence. Expert evidence was called for the defence that the bombers could have come from many different places, though responsibility was not attributed to any particular group or organisation. There was also expert evidence that the organisation with which Alami was connected did not believe in violence outside Israel.

The judge's summing-up rehearsed these matters in what [counsel for the applicants] called 'commendable detail' No complaint of any kind is directed to the summing-up. The jury could not have failed to realise that there were many possible candidates for carrying out bombings of this kind. The two matters which we ordered should be disclosed during the course of this appeal were, first, further information, prior to the bombings, suggesting that a terrorist organisation unconnected with the appellants may have been contemplating an attack on the Israeli Embassy and, secondly, an explanation as to the circumstances in which a document was not shown to counsel and a later document was not shown to the trial judge.

As to the information, for the reasons already given, this would have had no impact on the trial. As to the explanation about the documents, which we accept, this disposed of any possible sinister implication: we do not take the view that deliberate malpractice is a necessary or proper inference from repeated human error, particularly in the light of the explanation given to us in the ex parte proceedings. Further, having seen the later document which the judge did not see, we are satisfied that it, like the similar, but not identical, document which he did see, was not a document which ought to have been, or should now be, disclosed: its terms, so far as they are material, are properly reflected in the information which we ordered to be disclosed.

[Counsel for the applicants'] final submissions proceeded on the assumption that this court had seen material, not disclosed, tending to suggest that another English-based group unconnected with the appellants may have been involved in these bombings. All we say about that assumption is that, if it were correct, this court's obligations, at common law and under Article 6, would have required us to order its disclosure. We should also emphasise that assessment of the accuracy or reliability of the information disclosed is no part of this court's function.” The Court of Appeal therefore concluded that there had been no breach of the applicants' Article 6 rights and no reason to regard their convictions as unsafe.

19. The applicants petitioned the House of Lords for leave to appeal against the judgment of the Court of Appeal, but were refused leave on 14 November 2002. 20. At common law, the prosecution has a duty to disclose any material which has or might have some bearing on the offence charged. This duty extends to any earlier written or oral statement of a prosecution witness which is inconsistent with evidence given by that witness at the trial and statements of any witnesses potentially favourable to the defence. 21. In December 1981 the Attorney-General issued guidelines, which did not have force of law, concerning exceptions to the common-law duty to disclose to the defence evidence of potential assistance to it ((1982) 74 Crim App 302 – “the Guidelines”)).

According to the Guidelines, the duty to disclose was subject to a discretionary power for prosecuting counsel to withhold relevant evidence if it fell within one of the categories set out in paragraph 6. One of these categories (6(iv)) was “sensitive” material which, because of its sensitivity, it would not be in the public interest to disclose.

“Sensitive material” was defined as follows: “... (a) it deals with matters of national security; or it is by, or discloses the identity of, a member of the Security Services who would be of no further use to those services once his identity became known; (b) it is by, or discloses the identity of, an informant and there are reasons for fearing that the disclosure of his identity would put him or his family in danger; (c) it is by, or discloses the identity of, a witness who might be in danger of assault or intimidation if his identity became known; (d) it contains details which, if they became known, might facilitate the commission of other offences or alert someone not in custody that he is a suspect; or it discloses some unusual form of surveillance or method of detecting crime; (e) it is supplied only on condition that the contents will not be disclosed, at least until a subpoena has been served upon the supplier – e.g.

a bank official; (f) it relates to other offences by, or serious allegations against, someone who is not an accused, or discloses previous convictions or other matters prejudicial to him; (g) it contains details of private delicacy to the maker and/or might create risk of domestic strife.” 22. In R. v. Ward ([1993] 1 WLR 619), the Court of Appeal stressed that the court and not the prosecution was to decide whether or not relevant evidence should be retained on grounds of public interest immunity. It explained that “... a judge is balancing on the one hand the desirability of preserving the public interest in the absence of disclosure against, on the other hand, the interests of justice. Where the interests of justice arise in a criminal case touching and concerning liberty or conceivably on occasion life, the weight to be attached to the interests of justice is plainly very great indeed”.

23. In R. v. Davis, Johnson and Rowe ([1993] 1 WLR 613), the Court of Appeal held that it was not necessary in every case for the prosecution to give notice to the defence when it wished to claim public interest immunity, and outlined three different procedures to be adopted. The first procedure, which had generally to be followed, was for the prosecution to give notice to the defence that they were applying for a ruling by the court and indicate to the defence at least the category of the material which they held. The defence would then have the opportunity to make representations to the court. Secondly, however, where the disclosure of the category of the material in question would in effect reveal that which the prosecution contended should not be revealed, the prosecution should still notify the defence that an application to the court was to be made, but the category of the material need not be disclosed and the application should be ex parte.

The third procedure would apply in an exceptional case where to reveal even the fact that an ex parte application was to be made would in effect be to reveal the nature of the evidence in question. In such cases the prosecution should apply to the court ex parte without notice to the defence. 24. The Court of Appeal observed that although ex parte applications limited the rights of the defence, in some cases the only alternative would be to require the prosecution to choose between following an inter partes procedure or declining to prosecute, and in rare but serious cases the abandonment of a prosecution in order to protect sensitive evidence would be contrary to the public interest.

It referred to the important role performed by the trial judge in monitoring the views of the prosecution as to the proper balance to be struck and remarked that, even in cases in which the sensitivity of the information required an ex parte hearing, the defence had “as much protection as can be given without pre-empting the issue”. Finally, it emphasised that it was for the trial judge to continue to monitor the position as the trial progressed. Issues might emerge during the trial which affected the balance and required disclosure “in the interests of securing fairness to the defendant”. For this reason it was important for the same judge who heard any disclosure application also to conduct the trial.

25. The leading case on disclosure at the time of the applicants' trials was the judgment of the Court of Appeal in R. v. Keane ([1994] 1 WLR 746). The Lord Chief Justice, giving the judgment of the court, held that the prosecution should put before the judge only those documents which it regarded as material but wished to withhold on grounds of public interest immunity. “Material” evidence was defined as evidence which could be seen, “on a sensible appraisal by the prosecution: (1) to be relevant or possibly relevant to an issue in the case; (2) to raise or possibly raise a new issue whose existence is not apparent from the evidence which the prosecution proposes to use; (3) to hold out a real (as opposed to fanciful) prospect of providing a lead on evidence which goes to (1) or (2)”.

26. Once the judge was seized of the material, he or she had to perform the balancing exercise between the public interest in non-disclosure and the importance of the documents to the issues of interest, or likely to be of interest, to the accused. If the disputed material might prove the defendant's innocence or avoid a miscarriage of justice, the balance came down firmly in favour of disclosing it. Where, on the other hand, the material in question would not be of assistance to the accused, but would in fact assist the prosecution, the balance was likely to be in favour of non-disclosure. 27. In the case of R. v. Turner ([1995] 1 WLR 264), the Court of Appeal returned to the balancing exercise, stating, inter alia: “Since R. v. Ward ... there has been an increasing tendency for defendants to seek disclosure of informants' names and roles, alleging that those details are essential to the defence.

Defences that the accused has been set up, and allegations of duress, which used at one time to be rare, have multiplied. We wish to alert judges to the need to scrutinise applications for disclosure of details about informants with very great care. They will need to be astute to see that assertions of a need to know such details, because they are essential to the running of the defence, are justified. If they are not so justified, then the judge will need to adopt a robust approach in declining to order disclosure. Clearly, there is a distinction between cases in which the circumstances raise no reasonable possibility that information about the informant will bear upon the issues and cases where it will.

Again, there will be cases where the informant is an informant and no more; other cases where he may have participated in the events constituting, surrounding, or following the crime. Even when the informant has participated, the judge will need to consider whether his role so impinges on an issue of interest to the defence, present or potential, as to make disclosure necessary ...” 28. The requirements of disclosure have since been set out in a statutory scheme. Under the Criminal Procedure and Investigations Act 1996, which came into force in England and Wales immediately upon gaining Royal Assent on 4 July 1996, the prosecution must make “primary disclosure” of all previously undisclosed evidence which, in the prosecutor's view, might undermine the case for the prosecution.

The defendant must then give a defence statement to the prosecution and the court, setting out in general terms the nature of the defence and the matters on which the defence takes issue with the prosecution. The prosecution must then make a “secondary disclosure” of all previously undisclosed material “which might reasonably be expected to assist the accused's defence as disclosed by the defence statement”. Disclosure by the prosecution may be subject to challenge by the accused and review by the trial court.