ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 883/2024

Ședința publică din data de 15 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA la 26.04.2017 constând în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF nr. 23/2014 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective; (până în data de 6/9/2021 penalitățile sunt în cuantum de 10798.42) în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, cu cheltuieli de judecată.

Prin notele scrise depuse la 25.11.2021, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018.

În ședința publică din data de 25.11.2021, reclamanta a precizat ca nu mai menține excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018.

Prin sentința civilă nr. 850 din 4 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecata, invocată de pârât prin întâmpinare.

A fost respinsă cererea formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca inadmisibilă.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În dezvoltarea recursului a susținut, sub un prim aspect, că prin soluția pronunțată cu privire la excepția de nelegalitate invocată împotriva deciziei nr. 16517/27.08.2018, prima instanță a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar hotărârea este nemotivată, clamând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, în contextul expunerii împrejurării ce a generat necesitatea invocării excepției de nelegalitate a deciziei nr. 16517/27.08.2018, prin care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a pretins că ar fi soluționat cererea sa de plată, recurenta-reclamantă a arătat că motivul respingerii cererii de plată a constat în depășirea plafonului de garantare de 450.000 RON pe creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, invocându-se prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a apreciat în mod nelegal că plafonul trebuie aplicat pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare.

Acest aspect rezultă fără îndoială din considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020, pronunțată în dezlegarea unei probleme de drept, pe care le citează în cuprinsul cererii de recurs.

În opinia recurentei, din considerentele deciziei anterior citate reiese că societatea de asigurare care se subrogă în drepturile asiguratului său este îndreptățită să solicite Fondului desdăunarea, iar noțiunea de "creanță de asigurare" cuprinde și creanța transmisă de o persoană asigurată către asigurătorul său în temeiul subrogației legale și cu privire la care se exercită dreptul de regres, astfel că este eronată susținerea intimatului-pârât potrivit căreia plafonul de 450.000 RON ar fi prevăzut de lege prin raportare la creditor și nu la creanță. Totodată, având în vedere că obligația de garanție ia naștere odată cu încheierea contractului de asigurare și devine efectivă prin împlinirea termenului reprezentat de momentul la care asigurătorul intră în faliment, obligația de garantare este un accesoriu al contractului de asigurare, ceea ce înseamnă că numărul obligațiilor de garantare este egal cu cel al contractelor de asigurare încheiate.

De altfel, a arătat recurenta-reclamantă, prin transmiterea dreptului izvorât din contractul de asigurare se transmite și obligația de garantare ca efect al principiului accesorium sequitur principale, iar o limitare a garantării prin aplicarea plafonului prevăzut de lege prin raportare la creditorul care a dobândit mai multe drepturi izvorâte din contracte de asigurare reprezintă lipsirea unora din aceste drepturi de protecția oferită de lege. În plus, o atare situație ar încălca principiul egalității și ar fi contrară chiar scopului urmărit de legiuitor.

Pentru motivele expuse, ținând cont că în acest sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată în dezlegarea unei probleme de drept, a concluzionat că decizia nr. 16157/27.08.2018 este un act administrativ individual nelegal, iar în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prima instanță ar fi trebuit să constate nelegalitatea acesteia, admițând excepția de nelegalitate.

Criticând argumentele reținute de prima instanță în fundamentarea soluției pronunțate, a arătat că această soluție este nelegală din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, redat în recurs, întrucât acest text de lege consacră posibilitatea de a verifica legalitatea unui act administrativ individual pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, oricând și indiferent de emitentul actului administrativ, iar acolo unde legea nu distinge sau nu impune condiții suplimentare, nu se poate distinge nici de către părți sau de către instanță sau să se impună restricții suplimentare.

În continuare, a evocat decizia Curții Constituționale nr. 426 din 10 aprilie 2008 și a afirmat că, indiferent dacă decizia nr. 16517/27.08.2018 poate fi atacată și pe calea acțiunii principale, instanța putea și trebuia să verifice legalitatea acesteia pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, soluția de respingere fiind contrară regulilor de procedură care consacră posibilitatea invocării excepției de nelegalitate. Prin respingerea ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate pentru niciun alt motiv decât acela că decizia respectivă, ca orice alt act administrativ, poate fi atacată cu acțiune directă, recurenta a considerat că prima instanță a încălcat o alternativă procedurală pe care chiar legea o oferă, fiindu-i încălcat liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil.

De asemenea, a apreciat că, deși prima instanță susține că legalitatea deciziei nr. 16517/27.08.2018 nu poate fi verificată pe cale incidentală, nu indică argumentele juridice sau care sunt raționamentele logico-juridice ce stau la baza unei atare soluții.

În susținerea opiniei exprimate a expus considerente de ordin doctrinar și jurisprudențial referitoare la obligația motivării unei hotărâri judecătorești, atât din perspectiva doctrinei și jurisprudenței naționale, cât și din perspectiva jurisprudenței europene, și a concluzionat că motivarea primei instanțe cu pricire la excepția de nelegalitate nu corespunde cerințelor legale dezvoltate în jurisprudența națională și europeană invocate. Altfel spus, prima instanță a considerat că decizia nr. 16517 din 27.08.2018 a Fondului de Garantare a Asiguraților nu poate fi verificată decât pe calea acțiunii principale, neoferind niciun argument în sprijinul acestei rețineri.

Sub un al doilea aspect, sentința de fond a fost criticată pentru pretinsa nelegalitate a soluției pronunțate asupra excepției inadmisibilității acțiunii în angajarea răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât, considerând că prima instanță a încălcat prevederile legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorității publice.

A expus recurenta temeiul formulării acțiunii, prin intermediul căreia tinde la angajarea răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât pentru repararea prejudiciului ce i-a fost produs prin respingerea în mod nelegal a cererii de plată a despăgubirilor și prin lipsirea sa de folosința sumelor de bani la care era îndreptățită, precum și condițiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv: existența unei fapte ilicite (în speță existența unui act administrativ nelegal) actul să fi cauzat un prejudiciu, între efectele actului și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate și autoritatea să fi fost în culpă, și a conchis prin a susține că angajarea răspunderii patrimoniale a autorității este condiționată de existența unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii.

În speță, actul administrativ considerat nelegal este refuzul intimatului-pârât de a da curs cererilor de plată a despăgubirilor pe care le-a formulat, așa cum a fost exprimat prin decizia nr. 16517/27.08.2018 și reiterat prin decizia nr. 18140/27.08.2018.

A susținut că, deși de cele mai multe ori, caracterul ilegal al actului administrativ este constatat fie în cadrul aceleiași acțiuni, fie printr-o hotărâre anterioară, în condițiile pronunțării și publicării deciziei ÎCCJ nr. 29/2020 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, caracterul nelegal al deciziei nr. 16517 este evident.

Prin urmare, prima instanță ar fi trebuit să procedeze la analizarea și admiterea excepției de nelegalitate și este evident că și condiția existenței actului administrativ nelegal pentru angajarea răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât ar fi fost îndeplinită.

Mai mult decât atât, a susținut că refuzul intimatului-pârât de a da curs cererii de plată ce face obiectul prezentei cauze a fost reiterat și prin decizia nr. 18140/28.01.2019, care are trei anexe: anexa 1 cuprinde dosarele deja achitate; anexa 2 cuprinde dosarele respinse conform acestor mențiuni, iar anexa 3 cuprinde alte două cereri de plată menționate în mod expres în decizia nr. 18140/28.01.2019.

Așadar, decizia menționată (care a fost desființată ca nelegală prin hotărârea pronunțată de ÎCCJ la data de 19.11.2021, în dosarul nr. x/2021) conține în mod expres refuzul intimatului-pârât de a achita cele 270 de cereri de plată menționate în anexa 2, iar la baza refuzului tuturor cererilor de plată sunt aceleași argumente ce țin de interpretarea prevederilor Legii nr. 213/2015 și, mai ales, a noțiunii de creanță de asigurare, creditor de asigurare și a modului de aplicare a plafonului de 450.000 RON pentru plata despăgubirilor.

Concluzionând, a arătat că nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor este incontestabilă, iar prima instanță putea să rețină ca îndeplinită această condiție, fie în baza soluției pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019, respectiv anularea deciziei nr. 18140/28.01.2019, fie prin analizarea și admiterea excepției de nelegalitate împotriva deciziei nr. 16517/27.08.2018. Totodată, condiționând admisibilitatea acțiunii strict de anularea deciziei nr. 16517 printr-o hotărâre anterioară, a considerat că prima instanță a încălcat normele de drept material care stabilesc condițiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice.

Pentru motivele arătate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

II. Soluția instanței de recurs

Preliminar, în ceea ce privește cererea de suspendare a judecării recursului, Înalta Curte reține că, raportat la obiectul acțiunii formulate în dosarul nr. x/2022, astfel cum rezultă din susținerile și înscrisurile depuse la dosar de către recurenta-reclamantă, nu poate fi decelată o legătură între cele două dosare, în sensul existenței unui drept de care ar depinde soluționarea prezentului litigiu, de natură să impună temporizarea soluționării căii de atac.

Prin urmare, urmează să fie respinsă cererea formulată de recurenta-reclamantă în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., privind suspendarea judecății până la soluționarea cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2022

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Sub aspect factual, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă A. S.A a formulat cerere de plată a sumei de 3088 RON, reprezentând despăgubiri achitate asiguratului său CASCO, pe care era îndreptățită să le recupereze de la B. S.A, cu privire la care Tribunalul Sibiu a admis, prin sentința nr. 132/2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016, cererea formulată de Autoritatea de Supraveghere Financiară de deschidere a procedurii falimentului, hotărâre ce a rămas definitivă prin neapelare.

Prin intermediul cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze reclamanta a promovat o acțiune în despăgubiri împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților, considerând că sunt îndeplinite condițiile legale pentru promovarea unei atare acțiuni cu scopul acoperirii prejudiciului ce i-a fost cauzat prin refuzul plății creanțelor de asigurare solicitate la plată.

În susținerea pretențiilor formulate s-a raportat la decizia nr. 18140/28.01.2019, decizie contestată în cadrul dosarului nr. x/2019

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat în apărare faptul că, în realitate, cererea de plată a recurentei-reclamante a fost soluționată în sensul respingerii prin decizia nr. 16517/27.08.2018, care nu a fost contestată, deși a fost comunicată la data de 03.09.2018, și nu prin decizia nr. 18140/28.01.2019 invocată de partea reclamantă.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii reclamantei, respingând-o pe acest temei.

Împotriva sentinței de fond reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ.

Preliminar, instanța de control judiciar reține că în ședința publică din data de 25.11.2021, reclamanta a precizat ca nu mai menține excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018.

Cu privire la soluția pronunțată de instanța de fond asupra excepției inadmisibilității acțiunii, recurenta-reclamantă a susținut că, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în angajarea răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât, instanța a încălcat prevederile legale ce reglementează răspunderea patrimonială a autorității publice, dezvoltând această critică în paginile 5-7 ale cererii de recurs.

Deși nu a invocat în mod expres motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care reglementează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte apreciază că susținerile părții recurente se încadrează în acest text de lege, urmând să analizeze soluția criticată din această perspectivă.

Potrivit textului de lege menționat, casarea unei hotărâri se poate cere când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În esență, așa cum s-a arătat, criticile recurentei-reclamante vizează aplicarea greșită a cadrului legislativ incident în materia răspunderii patrimoniale a autorității publice, respectiv a dispozițiilor art. 19 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, considerând că în mod greșit a reținut prima instanță inadmisibilitatea acțiunii sale pe motiv că nu ar fi contestat decizia nr. 16517/27.08.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Contrar susținerilor recurentei-reclamant și în acord cu opinia primei instanțe, al cărei raționament logico-juridic îl împărtășește, Înalta Curte constată că acțiunea formulată de parte în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 este, într-adevăr, inadmisibilă raportat la situația de fapt constatată.

Deși este adevărat că prin decizia nr. 18140/28.01.2019, care are trei anexe, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a respins mai multe cereri de plată formulate de recurenta-reclamantă, în temeiul acelorași argumente ce țin de interpretarea prevederilor Legii nr. 213/2015, această decizie la care se raportează partea în susținerea acțiunii în despăgubiri ce face obiectul prezentei cauze nu a analizat și respins și cererea de plată a sumei de 3088 RON, cum în mod greșit susține recurenta-reclamantă.

Așa cum rezultă din soluția pronunțată în dosarul nr. x/2019, în cadrul căruia a fost contestată și anulată decizia nr. 18140/28.01.2019, intimatul-pârât a fost obligat să soluționeze pe fond cererile de plată ale reclamantei nr. 33355 și nr. 33356, ambele din data de 18.10.2018.

Pe de altă parte, cererea de plată în discuție în prezentul litigiu a fost soluționată prin decizia nr. 16517/27.08.2018, astfel cum reiese fără putință de tăgadă din probele administrate în dosar, inclusiv considerentele și dispozitivul acesteia confirmând această concluzie, decizie cu privire la a cărei contestare nu au fost administrate probe.

De altfel, în mod corect au fost înlăturate de prima instanță alegațiile reclamantei și s-a reținut că prin decizia nr. 18140/28.01.2019 nu au fost respinse cererile de plată menționate în borderoul nr. 2, ci, doar au fost reluate considerentele conform cărora toate cererile de plată care nu sunt incluse în borderoul nr. 1 (referitoare la cererile acceptate la plată până la atingerea plafonului), inclusiv cele două cereri din borderoul nr. 3, nu au putut fi soluționate în fond ca urmare a depășirii acestui plafon, cu consecința respingerii doar a celor două cereri de plată din borderoul nr. 3, menționate în precedent.

Întrucât din prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, temeiul de drept invocat în susținerea pretențiilor formulate, rezultă că admisibilitatea unei asemenea acțiuni în daune este condiționată de soluționarea unei acțiuni anterioare de către instanța de contencios, în anularea unui act administrativ, iar pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale a autorității publice se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse și emiterea actului administrativ, anterior anulat sau a cărui anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din același act normativ, și având în vedere că în speță nu s-a făcut dovada anulării deciziei nr. 16517/27.08.2018, prin care a fost soluționată, în realitate, cererea de plată aflată în litigiu, instanța de control judiciar constată că în mod corect a admis instanța de fond excepția inadmisibilității acțiunii și a respins pe acest temei acțiunea reclamantei.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente în speță, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat demersul judiciar inițiat de recurenta-reclamantă, cu consecința păstrării ca legale a sentinței atacate.

Cât privește solicitarea recurentei-reclamante privind obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, raportat la soluția pronunțată asupra recursului declarat de aceasta.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecății; va respinge recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 850 din 4 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecății.

Respinge recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 850 din 4 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 15 februarie 2024.