ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 546/2024

Ședința publică din data de 1 februarie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea depusă pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 09.06.2021, sub dosar nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat cerere de chemare în judecată, solicitând ca prin hotărârea pe care o va pronunța instanța FGA să fie obligat la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/22.09.2017 constând în:

- în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF 23/2014 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective (până în data de 6/4/2021 penalitățile sunt în cuantum de 39.666,99lei);

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011;

- obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 523/2022 din 16 martie 2022, Curtea de Apel București:

- a admis excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate a Deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018;

- a respins excepția de nelegalitate a Deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018 ca fiind inadmisibilă;

- a respins cererea reclamantei de suspendare a soluționării prezentei cereri până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2022 al Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal;

- a respins excepțiile inadmisibilității, tardivității ca fiind neîntemeiate;

- a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul De Garantare A Asiguraților, ca neîntemeiată;

- a respins cererea pârâtului de aplicare a amenzii judiciare.

Împotriva sentinței de fond, reclamanta A. S.A. a formulat recurs principal, iar pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs incident.

3.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. și-a întemeiat recursul principal pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului său, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond la aceeași instanță.

Prin recursul principal întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București.

În dezvoltarea recursului promovat, recurenta-reclamantă a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt și a soluției pronunțate de instanța de fond, că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorității publice.

A criticat soluția primei instanțe care ar fi reținut greșit că cererea de chemare în judecată ar fi neîntemeiată în lipsa contestării de către reclamantă a Deciziei nr. 16517/27.08.2018.

Astfel, a apreciat că se poate prevala de considerentele Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru a justifica în cauză caracterul ilegal al deciziei nr. 16517/27.08.2018, precum și temeinicia cererii de chemare în judecată.

În opinia recurentei - reclamante, prin transmiterea dreptului izvorât din contractul de asigurare se transmite și obligația corelativă de garantare ca efect al principiului accesorium sequitur principale, iar o limitare a garantării prin aplicarea plafonului prevăzut de lege, prin raportare la creditorul care a dobândit mai multe drepturi izvorâte din contractul de asigurare, reprezintă lipsirea unora dintre aceste drepturi de protecția oferită de lege.

Mai mult decât atât, a susținut că refuzul intimatului-pârât de a da curs cererii de plată ce face obiectul prezentei cauze, a fost reiterat și prin decizia nr. 18140/28.01.2019, care are trei anexe: anexa 1 cuprinde dosarele deja achitate; anexa 2 cuprinde dosarele respinse conform acestor mențiuni, iar anexa 3 cuprinde alte două cereri de plată menționate în mod expres în decizia nr. 18140/28.01.2019.

Or, decizia FGA menționată anterior a fost desființată ca nelegală prin hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 19.11.2021, în dosarul nr. x/2021.

Concluzionând, a arătat că nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor este incontestabilă, iar prima instanță putea să rețină ca îndeplinită această condiție, fie în baza soluției pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019, respectiv anularea deciziei nr. 18140/28.01.2019, fie prin analizarea și admiterea excepției de nelegalitate împotriva deciziei nr. 16517/27.08.2018. Totodată, condiționând admisibilitatea acțiunii strict de anularea deciziei nr. 16517/27.08.2018 printr-o hotărâre anterioară, a considerat că prima instanță a încălcat normele de drept material care stabilesc condițiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice.

Pentru motivele arătate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților și-a întemeiat recursul incident pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca inadmisibilă/tardiv formulată, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

Susține că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor art. 2, alin. (3), (11) si 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) si 14 alin. (1) din Legea 213/2015, precum si cu aplicarea greșită a prevederilor art. 18 alin. (3) si art. 19 raportate la art. 8 din Legea 554/2004 - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-un scurt istoric arată că intimata-reclamanta a solicitat instanței obligarea FGA la plata de despăgubiri constând in penalități de întârziere/dobânzi calculate la suma de 15.014 RON (așa cum rezulta din copia cererii de plata depusă de intimata-reclamanta în susținerea contestației, indicarea greșită a sumei fiind făcută cu rea credința) solicitată prin cererea de plata înregistrată la FGA sub nr. x/22.09.2017, susținând în mod intenționat greșit faptul că această cerere de plata ar fi fost soluționată prin Decizia FGA nr. 18140/28.01.2019, care ar fi contestata in dosarul x/2019

Toate aceste susțineri sunt gresite, iar instanța de fond în mod nelegal și neîntemeiat a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată formulată de A. ca fiind neîntemeiată.

Așadar, învederează faptul ca cererea de plata nr. x/22.09.2017 a fost soluționată prin Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018, poziția 188, așa cum rezultă din copia deciziei depusa in anexa și unde se poate identifica in cadrul anexei 2 la decizie, la poziția indicata, suma solicitata prin cererea de plata nr. x/22.09.2017 și respinsă prin aceasta decizie.

Decizia 16517/27.08.2018 nu a fost contestă de reclamanta, nu face obiectul dosarului nr. x/2019 și, în acest context este inadmisibilă cererea de reparare a pagubei pe cale separată, pe baza dispozițiilor speciale ale art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dacă persoana vătămată nu dovedește existența unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului produs anterior promovării acțiunii principale în contenciosul administrativ de anulare a actului administrativ considerat vătămător.

Instanța de fond în mod eronat a reținut că excepția inadmisibilității este neîntemeiată, având în vedere că cererea de plată ce face obiectul prezentului dosar a fost în realitate respinsă prin Decizia nr. 16517/27.08.2019, cu privire la care nu s-a făcut dovada contestării în instanță în termen de 10 zile de la comunicare, iar nu prin Decizia nr. 18140/28.01.2019, la care în mod eronat s-a raportat intimata-reclamanta prin cererea de chemare în judecată, atunci când a motivat acțiunea în plata despăgubirilor.

Prin urmare, nu este îndeplinită condiția premisă pentru introducerea cererii de chemare în judecată, având ca obiect plata despăgubirilor potrivit art. 18 alin. (3) și art. 19 Legea 554/2004, motiv pentru care solicită casarea sentinței și respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

4.1. Prin întâmpinare, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat.

4.2. Legal citată, recurenta-reclamantă A. S.A. nu a formulat întâmpinare față de recursul incident.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

II.1. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în ale cărui dispoziții se încadrează criticile expuse în calea de atac), Înalta Curte constată că recursul principal declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele în continuare arătate.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată caracterul neîntemeiat al excepției nulității recursului principal declarat în cauză de A. S.A., excepție invocată prin întâmpinare de recurentul-pârât, având în vedere că, în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 din C. proc. civ., argumentele invocate de recurenta-reclamantă se pot circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 același Cod.

În ceea ce privește recursul principal formulat de reclamanta A. S.A.

Înalta Curte reține că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Se constată că, în cauză, criticile recurentei-reclamante vizează aplicarea greșită a cadrului legislativ incident în materia răspunderii patrimoniale a autorității publice, respectiv a dispozițiilor art. 19 și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, considerând că în mod greșit a reținut prima instanță caracterul neîntemeiat al acțiunii sale pe motiv că nu ar fi contestat decizia nr. 16517/27.08.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante și în acord cu opinia primei instanțe, al cărei raționament logico-juridic îl împărtășește, Înalta Curte constată că acțiunea formulată de parte în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 este neîntemeiată raportat la situația de fapt constatată.

Astfel, instanța de control judiciar constată că prin acțiunea formulată reclamanta a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului care i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrată la instituția pârâtă sub nr. x/22.09.2017 (dosar daună x).

Deși a invocat faptul că cererea de plată nr. x/4.04.2017 a fost respinsă prin decizia nr. 18140/28.01.2019, în realitate, această cerere nu a făcut obiectul deciziei indicate de reclamantă.

Din circumstanțele de fapt ale cauzei reiese că cererea de plată nr. x/22.09.2017 (dosar daună x) pentru suma de 15014 RON a fost respinsă prin Decizia nr. 16517/27.08.2018 comunicată reclamantei la data de 03 septembrie 2018, iar cu privire la această din urmă decizie reclamanta nu a făcut dovada că a formulat acțiune în anulare în fața instanței de contencios administrativ competente.

În concluzie, cererea de plată x/22.09.2017 a fost respinsă prin Decizia nr. 16517/27.08.2018, cu privire la care nu s-a făcut dovada contestării în instanță în termen de 10 zile de la comunicare, iar nu prin Decizia nr. 18140/28.01.2019, la care în mod eronat s-a raportat reclamanta prin cererea de chemare în judecată, atunci când a motivat acțiunea în plata despăgubirilor.

Înalta Curte amintește că potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004:

"(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. (...). (3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru. (...)."

Art. 19 din Legea nr. 554/2004 prevede următoarele:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale, se constată că legiuitorul a recunoscut părții vătămate posibilitatea de a pretinde despăgubiri în fața instanței de contencios administrativ, pentru prejudiciile cauzate de un act administrativ nelegal, acest drept fiind însă condiționat de constatarea, în prealabil, a nelegalității actului vătămător, iar pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale a autorității publice se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse și emiterea actului administrativ, anterior anulat sau a cărui anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din același act normativ.

Așadar, acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim. În lipsa îndeplinirii cerințelor desprinse din interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamanta se poate adresa instanței de drept comun pentru acordarea despăgubirilor urmare a prejudiciului pretins cauzat prin acte sau operațiuni care însă nu au făcut obiectul verificării instanței de contencios administrativ.

Natura juridică a răspunderii reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat - refuzul administrativ nelegal).

Atât textul constituțional stipulat la art. 52, cât și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd expres că persoana vătămată în dreptul sau interesul său printr-un act administrativ poate cere, pe lângă anularea actului și recunoașterea acelui drept sau interes, și repararea pagubei cauzate, în același sens dispunând și art. 18 alin. (3) din aceeași lege antereferit.

În aceste condiții, din economia dispozițiilor Legii nr. 554/2004 rezultă că prejudiciul suferit de un reclamant poate fi cauzat de o autoritate publică pe două căi: printr-un act administrativ ilegal care este anulat de instanța de judecată și prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri sau, după caz, prin refuzul administrativ explicit (respingerea cererii de către autoritate).

În lumina acestor considerente și în raport de elementele de fapt stabilite în cauză, Înalta Curte constată că în mod corect judecătorul fondului a reținut că nu este îndeplinită această condiție premisă reprezentată de constatarea de către instanța de contencios administrativ a nelegalității deciziei de soluționare a cererii de plată, respectiv Decizia nr. 16517 din 27 august 2018 a FGA.

Astfel, în contextul în care reclamanta nu a făcut dovada faptului că împotriva Deciziei nr. 16517 din 27 august 2018 a FGA prin care a fost respinsă cererea de plată nr. x/22.09.2017 a formulat acțiune în anulare și că aceasta a fost admisă, iar instanța de contencios administrativ a constatat nelegalitatea deciziei, nu poate suplini neîndeplinirea acestei condiții faptul că pentru anumite cereri de plată, care inițial au fost respinse de pârât, considerându-se că A. a depășit plafonul maxim de 450.000 RON, au fost efectuate plăți ulterior pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a Deciziei nr. 29/2020, astfel cum în mod eronat susține recurenta prin memoriul de recurs.

În consecință, având în vedere că în cauză nu este îndeplinită cerința premisă stabilită pentru acoperirea prejudiciului - constatarea nelegalității unui act administrativ tipic sau asimilat - se impunea adoptarea soluției de respingere a acțiunii formulate de reclamantă ca neîntemeiată.

Prin urmare, în cauză nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în speță, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, astfel că Înalta Curte va respinge ca nefondat demersul judiciar inițiat de recurenta-reclamantă.

II.2. În ceea ce privește recursul incident, Înalta Curte constată că este lipsit de interes, pentru următoarele:

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a formulat recurs incident, cale de atac reglementată prin dispozițiile art. 491 C. proc. civ..

Potrivit acestei norme legale, recursul incident se poate exercita în cazurile prevăzute de art. 472, din procedura apelului, care se aplică în mod corespunzător, respectiv, cu respectarea dispozițiilor speciale din procedura recursului.

Din cuprinsul celor două dispoziții rezultă caracterul accesoriu al recursului incident față de recursul principal.

În decelarea interesului de a acționa, reglementat de art. 33 C. proc. civ., instanța trebuie să prefigureze folosul actual și efectiv pe care partea l-ar obține în recurs.

În speță, deși a existat un prezumtiv interes în formularea unui recurs incident, având în vedere soluția de respingere a recursului principal, ca nefondat, și, pe cale de consecință, soluția definitivă de respingere a acțiunii reclamantei, interesul în susținerea recursului incident nu mai îndeplinește cerința de a fi actual.

Prin urmare, la momentul soluționării recursului incident, lipsește una dintre cerințele interesului ca și condiție de exercitare a căii de atac, motiv pentru care excepția va fi admisă iar recursul incident va fi respins ca fiind lipsit de interes.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul principal și ca lipsit de interes, recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 523/2022 din 16 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași sentințe, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 1 februarie 2024.