ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4088/2024

Ședința publică din data de 26 septembrie 2024

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 20.05.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 19878/02.05.2019 ca fiind nelegală; obligarea pârâtului să emită o nouă decizie de aprobare a cererii de plată nr. x/17.10.2018; obligarea pârâtului la plata sumelor de 50.000 euro cu titlu de daune morale, 27.608,26 RON cu titlu de daune materiale și 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1409 din 21 septembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotârârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În susținerea recursului, după expunerea situației de fapt, recurentul arată că prima instanță a procedat la aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1165 din C. civ. în ceea ce privește nașterea dreptului de creanță și a prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Referitor la interpretarea greșită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, recurentul arată că decizia penală nr. 165/20.03.2018, pronunțată de către Curtea de Apel Brașov în dosarul penal nr. x/2016, prin care a rămas definitivă hotărârea primei instanțe de judecată, i-a fost comunicată la 17.09.2018, iar cererea de plată a fost depusă la Fondul de Garantare a Asiguratilor la 17.10.2018, cu respectarea termenului de 90 de zile, prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. x.

În acest sens, susține că, în mod greșit, prima instanță de judecată a înțeles să se raporteze doar la momentul pronunțării Deciziei nr. 165 din 20.03.2018, apreciind ca fiind nerelevant momentul comunicării deciziei instanței de control judiciar.

Relativ la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, recurentul arată că acesta nu prezintă relevanță în cauză, dat fiind faptul că hotărârea privind procedura deschiderea procedurii falimentului a rămas definitivă anterior nașterii dreptului de creanță pentru reclamant, respectiv la 17.03.2017.

În ceea ce privește nașterea dreptului de creanță, aceasta apare la momentul la care reclamantul a avut posibilitatea efectivă de a pretinde și obține dreptul de creanță.

În speță, recurentul apreciază că avea posibilitatea de a pretinde și obține plata creanței cuvenite de la intimata Fondul de Garantare a Asiguraților doar ulterior momentului la care i-a fost comunicată decizia penală nr. 165/20.03.2018, acesta fiind momentul de la care se impune a fi calculat termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

În susținerea acestei interpretări, arată faptul că, pentru a putea depune la Fondul de Garantare a Asiguraților cererea de plată a sumelor pretinse, se impune depunerea tuturor înscrisurilor justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, contrar reținerilor primei instanțe, chiar dacă recurentul avea posibilitatea de a proceda la legalizarea sentinței primei instanțe de judecată, trebuia legalizată și depusă anexat cererii de plată și decizia instanței de control judiciar, doar prin aceasta fiind confirmate cu exactitate cuantumul sumelor solicitate și justețea acestora.

Or, doar prin încărcarea pe portalul instanțelor de judecată a soluției pronunțate de către instanța de control judiciar nu se produce nici un efect juridic, dat fiind și faptul că portalul instanțelor de judecată nu reprezintă decât o modalitate de informare, justițiabilul luând cunoștință de soluția instanței de judecată doar la momentul comunicării hotărârii.

De asemenea, se arată că prima instanță de judecată nu a ținut seamă nici de faptul că prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 nu fac referire la momentul rămânerii definitive a hotărârii ca fiind momentul de la care ar începe să curgă termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată, ci la momentul nașterii dreptului de creanță, respectiv la momentul la care partea în cauză are posibilitatea efective de a solicita și obține plata sumelor.

De altfel, nici Curtea Constitutională, în soluționarea excepției de neconstituționalitate, nu a făcut trimitere la momentul rămânerii definitive a hotărârii ca fiind momentul de la care ar începe să curgă termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată la Fondul de Garantare al Asiguraților.

În conformitate cu prevederile art. 1165 C. civ., "obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații."

Dat fiind faptul că fapta ilicită s-a produs la data de 21.01.2015, acesta este momentul de la care, pentru recurent, s-a născut vocația de a obține despăgubiri de la partea responsabilă civilmente, respectiv S.C. B. S.A., însă vocația acestuia s-a concretizat urmare a pronunțării celor două hotărârii pronunțate de către Judecătoria Brașov și Curtea de Apel Brașov, respectiv la momentul la care recurentului i-a fost comunicată decizia penală pronunțată în apel, 17.10.2018.

Astfel, în opinia recurentului, de la acest moment se impune calcularea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 pentru depunerea cererea de plată la Fondul de Garantare.

În lumina jurisprudenței CEDO, accesul liber la justiție ar fi unul iluzoriu dacă ordinea juridică a statului ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă să nu poată fi pusă în executare în detrimentul unei părți, mai ales în situația păgubiților din asigurări care sunt puși în imposibilitatea de a proceda la recuperarea prejudiciului cauzat, garanțiile oferite de art. 6 din Convenție fiind grav și iremediabil afectate, sens în care amintește cauza Sandor contra României.

Chiar în ipoteza în care s-ar aprecia că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea 213/2015 este un termen de decădere, iar nu unul de recomandare, în ciuda faptului că nu este prevăzută în conținutul actului normativ nici o sancțiune ce ar fi atrasă de nerespectarea acestui termen, solicită a se constata faptul că cererea depusă de recurent a fost depusă cu respectarea acestui termen.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent și cu apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reține că prima instanță ar fi încălcat sau aplicat greșit normele de drept material.

Reclamantul A. a supus controlului de legalitate Decizia nr. 19878/02.05.2019 a Fondului de Garantare a Asiguraților prin care i-a fost respinsă cererea de plată nr. x/17.10.2018, ca tardiv formulată.

Prima instanță a respins cererea reclamantului, ca neîntemeiată, soluție împărtășită de instanța de control judiciar.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015 (forma în vigoare la data nașterii dreptului de creanță), în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.

De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Înalta Curte reține că pârâtul FGA are obligația satisfacerii doar a creanțelor de asigurări, prin acestea înțelegându-se creanțele creditorilor de asigurări rezultate dintr-un contract de asigurare facultativă sau obligatorie, încheiat în condițiile legii.

Pentru a se putea naște, însă, pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile.

Acest termen, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, este unul imperativ, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte reține că dreptul de creanță al reclamantului s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești ce stabilea întinderea prejudiciului.

Înalta Curte constată că deschiderea procedurii de faliment împotriva S.C B. S.A. s-a realizat la data de 17.03.2017, iar reclamantul a luat cunoștință despre producerea prejudiciului la data producerii accidentului, 21.01.2015, întinderea sa fiind stabilită, în mod definitiv, prin decizia penală nr. 165/20.03.2018, pronunțată de către Curtea de Apel Brașov în dosarul penal nr. x/2016

Prin urmare, în cauză, fiind vorba despre o creanță născută ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului, termenul de depunere a cererii de plata la FGA, conform textelor de lege sus evocate, a început să curgă de la data de 20.03.2018, data nașterii dreptului de creanță și s-a împlinit la 20.06.2018, așadar, după împlinirea termenului de decădere stabilit expres și imperativ de norma aplicabilă.

Susținerile recurentului-reclamant în sensul că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 trebuie calculat de la momentul comunicării deciziei penale nr. 165/20.03.2018, și nu de la momentul pronunțării acesteia, nu pot fi primite de instanța de control pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

În susținerea acestei interpretări, recurentul a argumentat că, pentru a putea depune la Fondul de Garantare a Asiguraților cererea de plată a sumelor pretinse în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, se impune a fi depuse toate înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate, deci și decizia instanței de control judiciar, doar prin aceasta fiind confirmate cu exactitate cuantumul sumelor solicitate și justețea acestora.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că potrivit art. 551 pct. 4 din C. proc. pen., hotărârile primei instanțe rămân definitive: la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestația.

Astfel, în acord cu judecătorul fondului, instanța de control reține că, la 20.03.2018, reclamantul era în măsură să obțină copia legalizată a sentinței penale nr. 2148/09.11.2017, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul penal nr. x/2016, sentința penală cu mențiunea definitivă prin respingerea apelului fiind suficientă pentru realizarea tuturor drepturilor prevăzute de aceasta, din moment ce, în calea de atac, sentința penală nu a fost schimbată sub niciun aspect.

Prin urmare, recurentul putea obține titlul executoriu în temeiul căruia putea solicita pârâtului plata despăgubirii la momentul pronunțării deciziei penale nr. 165/20.03.2018.

În ceea ce privește natura juridică a termenului de 90 de zile pentru formularea cererii de despăgubire, Înalta Curte reține că termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiutor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere asemenea termenului de prescripție.

Conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Contrar susținerilor recurentului, se are în vedere că respectivul termen este unul imperativ pentru depunerea cererii de despăgubire la Fondul de Garantare a Asiguraților. Deși legiuitorul nu prevede expres o sancțiune procedurală, nu se poate reține că natura termenului este de simplă recomandare. Dimpotrivă, în momentul în care legiuitorul prevede un termen pentru depunerea unei cereri la o autoritate publică, nerespectarea acelui termen stinge însăși posibilitatea petentului de a obține recunoașterea dreptului său, așadar petentul este decăzut din dreptul la despăgubire.

Scopul Fondului de Garantare a Asiguraților poate fi asigurat pe deplin în condițiile în care persoana interesată respectă termenul de decădere prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, fixarea unui termen de decădere vizând, de fapt, reglementarea unei conduite diligente din partea persoanelor interesate în obținerea despăgubirilor și asigurarea celerității soluționării unor astfel de cereri. De altfel, în cazul în care legiuitorul ar fi intenționat să nu prevadă un termen pentru sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de despăgubiri ar fi fost lesne pentru legiuitor să opteze pur și simplu să nu reglementeze un astfel de termen, însă legiuitorul a optat exact pentru fixarea unui termen.

În concluzie, termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere, de drept substanțial, întrucât vizează raportul juridic de drept administrativ între petent și FGA privind solicitarea/acordarea despăgubirii.

Prin urmare, reținând că decizia contestată a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1409 din 21 septembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 26 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.