ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 323/2024

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 12.11.2020, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței să constate lipsa unui termen imperativ de depunere a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar să se constatate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanței nu a curs, și în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. de formulare a cererii de plată adresate FGA.

Prin sentința civilă nr. 477 din 26 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea reclamantei de repunere în termenul de formulare a cererii de plată adresate pârâtului FGA, ca neîntemeiată.

S-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate subsumate cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.:

- în mod greșit prima instanță a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere și nu de recomandare, în condițiile în care nu există nicio prevedere a Legii nr. 213/2015 care să reglementeze activitatea FGA și procedura de plată și care să impună vreo sancțiune pentru nerespectarea acestui termen, precum și nicio mențiune cu privire la posibilitatea respingerii cererii de plată sub motivul că ar fi fost tardiv depusă și nu există nicio mențiune cu privire la vreo decădere sau la prescripția dreptului;

- altă interpretare decât cea potrivit căreia termenul este unul de recomandare ar contrazice însăși scopul FGA, așa cum este el stabilit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015;

- în măsura în care instanța de control judiciar ar trece peste aceste apărări s-a solicitat să se constate că termenul de 90 este unul de prescripție potrivit art. 2547 din C. civ., care, potrivit art. 2532 pct. 5 din C. civ., nu curge, sau se suspendă cât timp debitorul, prin propria culpă, împiedică creditorul să își recupereze creanța;

- în acest sens, s-a arătat că pârâtul, în interpretarea plafonului prevăzut de dispozițiile art. 15 din Legea nr. 213/2015, a sistat plata despăgubirilor către creditorii B., astfel că, întrucât și în cazul societății C. se atinsese plafonul, recurenta - reclamantă nu a mai formulat cererea de plată pentru creanța pe care o dobândise prin subrogație de la asiguratul său;

- cum interpretarea dată de pârât a fost infirmată prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019, care a avut ca obiect sesizarea de pronunțare a unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, dreptul material la acțiune al A. pentru recuperarea creanței pe care a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020);

- având în vedere că cererea de plată a fost transmisă F.G.A. anterior acestui moment, s-a solicitat să se constate că cererea A. a fost formulată în termen, iar F.G.A. avea obligația de o analiza pe fond;

- în ceea ce privește temeinicia cererii de plată, s-a arătat că din considerentele deciziei nr. 29/2020 rezultă că A. are calitatea de creditor de asigurare care deține o creanță de asigurare al cărui cuantum este mai mic de 450.000 RON, iar F.G.A. este obligat la plata despăgubirii în cuantum de 1.549 RON.

Pentru toate aceste motive în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii și după analizarea fondului, anularea deciziei contestate și obligarea intimatului la plata sumei de 1.549 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Invocându-se dispozițiile art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, s-a arătat că cererea de plată a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță, soluția primei instanțe fiind dată cu corecta interpretare a dispozițiilor legale la speța dedusă judecății.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

Între reclamanta A. S.A., în calitate de asigurător și D., în calitate de asigurat, a fost încheiat Contractul de Asigurare Casco ACA x pentru autovehiculul cu numărul de înmatriculare x.

La 31.01.2017, autovehiculul a fost avariat de un autovehicul asigurat la societatea C. S.A.

Prin cererea de plată comunicată la data de 23 decembrie 2019 și înregistrată la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.) sub nr. x, reclamanta a solicitat plata despăgubirii în cuantum de 1.549 RON.

Prin decizia nr. 24751/27.10.2020 pârâtul F.G.A. a respins cererea de plată ca tardivă, constatând că a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, ce a fost calculat începând cu data de 17.03.2017, când a devenit definitivă încheierea Tribunalului Sibiu de deschidere a procedurii falimentului față de C. S.A.

În drept, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. (…)."

Potrivit art. 20 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului și se depune la sediul acestuia, direct sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune și la mandatarii desemnați de către Fond în acest scop. (…)."

Înalta Curte constată că primul motiv de recurs invocat, și anume art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), nu este fondat.

În speță, sentința de fond recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Faptul că recurenta - reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată.

Considerentele instanței de fond sunt coerente și logice, apte de a susține dispozitivul, iar împrejurarea că instanța nu a valorizat argumentele reclamantului este consecința logică a soluției pronunțate, fiind de subliniat în acest context că, întotdeauna, considerentele instanței vor fi în opoziție cu argumentele unei părți, atunci când, urmare hotărârii pronunțate, partea va fi căzută în pretenții.

În ceea ce privește criticile formulate de recurentă circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind modul în care instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale privind data nașterii dreptului de creanță și greșita reținere a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 215/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 16/2015 acestea sunt nefondate.

Văzând textele legale mai sus redate, rezultă că, pentru a se putea naște pentru pârâtul F.G.A. obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresate Fondului într-un termen de decădere de 90 de zile, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Instanța de control judiciar reține, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speță este vorba despre o creanță născută anterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea era de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Astfel, în mod corect s-a calculat termenul de 90 de zile de la data de 17.03.2017, când a devenit definitivă încheierea Tribunalului Sibiu de deschidere a procedurii falimentului față de C. S.A., în condițiile în care dreptul de creanță al reclamantei s-a născut anterior acestui moment, respectiv la 31.01.2017, când s-a produs evenimentul asigurat.

Totodată, Curtea constată că în mod corect pârâtul a respins cererea de plată ca fiind tardiv formulată, având în vedere că încheierea prin care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment a asigurătorului a rămas definitivă la data de 17.03.2017, iar reclamanta a depus cererea de plată la F.G.A. abia la data de 23.12.2019, cu depășirea termenului legal imperativ de 90 zile, prevăzut de art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015.

Cu privire la natura termenului ca fiind un termen de recomandare, se reține în raport de conținutul normelor de drept mai sus citate că este precis determinată conduita oricărui creditor de asigurare, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiutor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se are în vedere că respectivul termen este unul imperativ pentru depunerea cererii de despăgubire la Fondul de Garantare a Asiguraților. Deși legiuitorul nu prevede expres o sancțiune procedurală, nu se poate reține că natura termenului este de simplă recomandare. Dimpotrivă, în momentul în care legiuitorul prevede un termen pentru depunerea unei cereri la o autoritate publică, nerespectarea acelui termen stinge însăși posibilitatea petentului de a obține recunoașterea dreptului său, așadar petentul este decăzut din dreptul la despăgubire.

Scopul Fondului de Garantare a Asiguraților poate fi asigurat pe deplin în condițiile în care persoana interesată respectă termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, fixarea unui termen de decădere vizând, de fapt, reglementarea unei conduite diligente din partea persoanelor interesate în obținerea despăgubirilor și asigurarea celerității soluționării unor astfel de cereri. De altfel, în cazul în care legiuitorul ar fi intenționat să nu prevadă un termen pentru sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de despăgubiri ar fi fost lesne pentru legiuitor să opteze pur și simplu să nu reglementeze un astfel de termen, însă legiuitorul a optat exact pentru fixarea unui termen.

Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate și previzibile prin prisma clarității textelor menționate anterior.

Totodată, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor, informații ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condițiile și modalitățile de efectuare a plăților, date referitoare la documentele, condițiile și formalitățile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizației.

Susținerile recurentei-reclamante privind calificarea respectivului termen ca fiind unul de prescripție extinctivă nu pot fi primite.

Prescripția extinctivă, ca sancțiune juridică, privește doar dreptul material la acțiune, iar nu și dreptul subiectiv privit în întregul său, în acest sens fiind și dispozițiile art. 2500 C. civ.. Or, așa cum s-a reținut anterior din analiza scopului art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, împlinirea termenului de 90 de zile pentru solicitarea despăgubirilor conduce la stingerea dreptului la despăgubire. În al doilea rând, prescripția extinctivă, prin efectul ei, produce o transformare juridică a dreptului subiectiv civil și a obligației corelative, care devin imperfecte, potrivit art. 2506 C. civ.. În acest context, având în vedere natura de termen de decădere a termenului de 90 de zile, nu se pune problema suspendării termenului, întrucât termenul de 90 de zile nu este de prescripție extinctivă, iar potrivit art. 2548 alin. (1) C. civ., termenele de decădere nu sunt supuse suspendării sau întreruperii.

Nu în ultimul rând, referitor la cererea recurentei-reclamante de repunere în termenul de sesizare a Fondului de Garantare a Asiguraților cu cererea de despăgubiri, în mod judicios a reținut judecătorul fondului că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 186 C. proc. civ., pe de o parte pentru nedovedirea motivelor temeinic justificate, iar pe de altă parte față de împrejurarea că reclamanta nu s-a adresat cu o astfel de cerere pârâtei.

În concluzie, termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere, de drept substanțial, întrucât vizează raportul juridic de drept administrativ între petent și FGA privind solicitarea/acordarea despăgubirii.

Deși recurenta - reclamantă invocă fapta ilicită a pârâtului în raport de pronunțarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020 în dosarul nr. x/2019, instanța constată că recurenta - reclamantă nu a formulat cerere de plată 2 ani de zile, nu s-a adresat instanței de contencios administrativ cu vreo cerere prin care să conteste refuzul nejustificat de soluționare, astfel că solicitarea de a se considera data publicării deciziei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Monitorul Oficial, ca dată de la care curge termenul de 90 de zile, este lipsită de temei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 477 din 26 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 ianuarie 2024.