Decizia nr. 189/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — cale de atac împotriva sentinței nr. 973/2020 a Curții de Apel București

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților au formulat contestație împotriva Deciziilor nr. 22983/02.03.2020, nr. 22985/02.03.2020 și nr. 22999/02.03.2020 emise de pârât, solicitând anularea acestora și obligarea FGA la emiterea unor noi decizii prin care să se admită plata integrală a creanțelor reclamanților, astfel cum au fost precizate în cererile de plată din 18.07.2019.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 973 din 9 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea privind pe reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a anulat Deciziile nr. 22983/02.03.2020, nr. 22985/02.03.2020 și nr. 22999/02.03.2020 emise de pârât.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material). În motivarea recursului, s-a arătat - în esență - că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 14, coroborate cu dispozițiile art. 2, art. 11 și art. 12 din Legea nr. 213/2015, a dispozițiilor art. 20 alin. (1) coroborate cu dispozițiile art. 13-16 din Norma ASF nr. 16/2015 (menținută prin Norma ASF nr. 24/2019) privind Fondul de Garantare a Asiguraților și dispozițiilor art. 2548 din C. civ. Recurentul a precizat că decizia privind privind falimentul S.C. D. S.A. a devenit definitivă la data de 17.03.2017, termen la care încep a se calcula cele 90 zile (pentru creanțele născute anterior rămânerii definitive), iar cererea de plată formulată de reclamanți a fost transmisă ulterior datei de 16.06.2017, aceasta fiind ultima zi în care se putea depune cererea de plată pentru D. S.A., respectiv la data de 18.07.2019, în condițiile în care evenimentul rutier reclamat s-a produs la data de 17.11.2014. În opinia recurentului, instanța de fond a stabilit în mod nelegal faptul că cererile de plată sunt premature deoarece exista pe rolul Judecătoriei Liești un dosar penal, aflat în prezent în rejudecare, în care intimatii-reclamanti s-au constituit părți civile. Recurentul a considerat că acest lucru nu are relevanță din perspectiva stabilirii momentului nașterii dreptului de creanță al intimatilor-reclamanti întrucât acesta coincide cu data producerii accidentului rutier. Recurentul a arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală având în vedere că termenul de 90 de zile este un termen de decădere, toate termenele imperative fiind prezumate a fi stabilite sub sancțiunea decăderii, în lipsa unei derogări. Principiul "penalul ține în loc civilul" nu se aplică în cauză, instanța reținând greșit că existența dosarului penal reprezintă o cauză de amânare a momentului nașterii dreptului de creanță, termenul de 90 de zile fiind așa cum s-a arătat, calculat de la data producerii riscului asigurat. Astfel, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere și reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat să-și exercite acel drept (într-un anumit mod sau anumite condiții), sub sancțiunea stingerii dreptului respectiv, termen ce nu poate fi suspendat sau întrerupt și este incompatibil cu instituția repunerii în termen.

Apărările formulate în cauză Intimații reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare. Intimații-reclamanți A., B. și C. au supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Deciziile nr. 22983/02.03.2020, nr. 22985/02.03.2020 și nr. 22999/02.03.2020 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care au fost respinse ca tardive cerererile de plată formulate de reclamanți și înregistrate la pârât sub nr. x/22.07.2019, y/22.07.2019 și 13428/22.07.2019. FGA a constatat că petenții au depus cererile de plată în 18.07.2019, ulterior datei de 16.06.2017, aceasta fiind ultima zi în care se putea depune cererea de plată pentru D. S.A.. Prima instanță a admis acțiunea reclamanților și a anulat Deciziile nr. 22983/02.03.2020, nr. 22985/02.03.2020 și nr. 22999/02.03.2020, reținând, în esență, că reclamanții s-au constituit părți civile în dosarul penal nr. x/2018 aflat în prezent în rejudecare pe rolul Judecătoriei Liești, astfel că cererile de plată adresate FGA nu pot fi soluționate fără a se lua în considerare existența în curs de soluționare a acțiunii civile. Instanța de control judiciar constată, așa cum a reținut și judecătorul fondului, că prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 stabilesc procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului, în sensul că: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." Altfel spus, Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări. Totodată, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări." Art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că "indemnizațiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme.". Procedura administrativă de plată a despăgubirilor a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare emisă de un asigurător aflat în faliment. Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor nu poate exclude respectarea unor proceduri administrative prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată. Așadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți, motiv pentru care echitatea procedurii nu poate fi pusă în discuție. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și ale actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică. Se observă astfel că termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și de art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere asemenea termenului de prescripție. În raport de aspectele mai sus indicate, Înalta Curte nu poate confirma soluția pronunțată de instanța de fond, de a considera că cererile de plată adresate FGA nu pot fi soluționate fără a se lua în considerare existența în curs de soluționare a acțiunii civile, cu consecința repunerii în termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015. Instanța de recurs reține că, în general, decăderea nu este susceptibilă de suspendare, întrerupere sau repunere în termen, excepția de la o astfel de regulă reglementată de art. 186 din C. proc. civ., fiind una de strictă interpretare și aplicabilă exclusiv în limitele generate de art. 1 alin. (1) din C. proc. civ., care statuează astfel: " C. proc. civ., denumit în continuare codul, stabilește regulile de competența și de judecare a cauzelor civile, precum și cele de executare a hotărârilor instanțelor și a altor titluri executorii, în scopul înfăptuirii justiției în materie civilă". Deși natura juridică a termenului de 90 de zile reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 (în care persoana îndreptățită trebuie să formuleze cererea de plată) este cea a unui termen procedural, de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii conform legii speciale, acesta nu are calitatea unui termen procesual, neintrând în sfera de aplicare a art. 186 din C. proc. civ., impunându-se a fi realizată o delimitare între sensul noțiunii de "norme de procedură" în cadrul procedurii contencioase de soluționare a acțiunilor judiciare distinct de sensul unei astfel de noțiuni în cadrul unei proceduri necontencioase, precum cea reglementată de Legea nr. 213/2015. Nu au relevanță nici demersurile făcute de reclamanți în fața instanței de judecată, câtă vreme persoana care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment nu este exonerată de obligația de a formula cererea de plată în condițiile și termenele reglementate de art. 14 din Legea nr. 215/2015. Prin urmare, contrar celor reținute de instanța de fond, Înalta Curte constată că cererile de plată nr. x/03.03.2020, y/03.03.2020 și 3758/03.03.2020 au fost formulate cu depășirea termenului de decădere reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, actele administrative reprezentate de Deciziile nr. 22983/02.03.2020, nr. 22985/02.03.2020 și nr. 22999/02.03.2020, prin care au fost respinse cererile de plată ca fiind tardiv formulate, fiind emise de recurentul pârât FGA cu respectarea dispozițiilor legale. III. Temeiul legal al soluției adoptae în recurs În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge acțiunea, ca neîntemeiată. În temeiul art. 453 din C. proc. civ., va obliga recurenții reclamanți la plata către intimatul pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. PENTRU ACESTE MOTIVE,