ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1365/2024

Ședința publică din data de 08 martie 2024

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 7 februarie 2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. (în continuare "A.") a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților (în continuare "FGA"), anularea Deciziei nr. 44.153/03.01.2022 ca fiind nelegală și netemeinică, obligarea intimatului la plata sumei de 5.169 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său, precum și obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1141 de la data de 26 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea exercitată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, având ca obiect contestație împotriva Deciziei nr. 44153/03.01.2022 emisă de pârât.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței civile nr. 1141 de la data de 26 iunie 2022 a formulat recurs reclamanta A. S.A. solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea sentinței cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

În esență, în motivare, a arătat că cererea de plată a fost depusă în termenul legal, acest termen fiind prelungit de către pârât.

Din înscrisurile de la dosar depuse de ASF nu rezultă că nu a fost emisă o decizie referitoare la prelungirea termenului de primire, de către FGA, a cererilor de deschidere a dosarelor de daună sau a cererilor de plată în privința B..

Dimpotrivă, ASF a recunoscut luarea unei decizii de prelungire a termenului de depunere a cererilor de plată și existența unui act administrativ în sensul de negotium, însă, a susținut că nu a existat o decizie formală, ci a fost emisă doar o notă a Consiliului FGA. Cu toate acestea, însă, ASF nu a depus nota respectivă pentru a face dovada conținutului ei, ci a preferat să atașeze la dosar veritabile note scrise din care conținutul actului administrativ.

De vreme ce ASF a recunoscut existența unei decizii de prelungire a termenului de depunere a cererilor, refuzând să depună acest înscris la dosar, recurenta a arătat că în temeiul art. 295 C. proc. civ. ar trebui să se considere dovedite susținerile A., în sensul că termenul de depunere a cererilor de plată a fost prelungit până la soluționarea contestației FGA la tabel, respectiv până în decembrie 2016.

În plus, cele comunicate de ASF nu pot fi primite și reținute de instanță ca fiind legale, întrucât reprezintă o încălcare a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, a art. 4 din Constituția României și a art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, din răspunsul comunicat de ASF ar rezulta că termenul de depunere a cererilor de deschidere a dosarelor de daună a fost prelungit până la data soluționării definitive a contestației formulate de Fond numai în favoarea creditorilor de asigurare care invocă un drept de creanță împotriva asigurătorului decurgând dintr-un eveniment asigurat ce a avut loc după deschiderea procedurii, iar nu și cu privire la creditorii care invocă un drept de creanță decurgând dintr-un eveniment ce a avut loc înainte de deschiderea procedurii insolvenței.

Așadar, ASF susține că se aplică un regim juridic diferit pentru subiecții de drept aflați în aceeași situație juridică, fără însă a fundamenta acest tratament diferit.

Această distincție nu are sens, mai ales că ASF subliniază faptul că nu s-a luat măsura prelungirii termenului pentru menținerea, respectiv denunțarea contractelor de asigurare. Cu alte cuvinte, nu se justifică prelungirea duratei de depunere a cererilor pentru evenimentele ce au loc după deschiderea procedurii după împlinirea celor 90 de zile, de vreme ce valabilitatea contractelor de asigurare nu a fost prelungită. Fiind denunțate contractele de asigurare cu asigurătorul falit, este evident că nu mai existau condițiile pentru formularea unor cereri de plată, astfel că nu s-ar fi justificat prelungirea duratei pentru depunerea cererilor de plată strict pentru această situație.

Distincția pe care o face ASF contrazice dispozițiile legale. Așa cum rezultă atât din art. 12, cât și din art. 14 din Legea nr. 213/2015, ambele cereri pot fi depuse de către "orice persoană care invocă un drept de creanță împotriva asigurătorului. În acest context, dacă dispozițiile legale nu disting după cum cererile sunt formulate de anumiți subiecți de drept, nici ASF nu putea distinge, atât timp cât nu exista niciun motiv rezonabil și obiectiv care să justifice o astfel de diferențiere.

Curtea Constituțională a statuat "în mod constant că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. (...) în consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.

Jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care, pe baza art. 14 din Convenție, a statuat că discriminarea înseamnă a trata diferit, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, persoane aflate în situații relevant similare. O diferență de tratament nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă, dacă aceasta nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 2 noiembrie 2010, pronunțată în Cauza Șerife Yigit împotriva Turciei, paragrafele 68 și 69)."

Câtă vreme legiuitorului nu i se permite să legifereze diferit pentru situații juridice similare (dovadă că în Legea nr. 213/2015 nici nu există vreo distincție asupra termenului de depunere a cererilor), cu atât mai mult nu se poate admite ca o instituție să emită o decizie prin care să se aplice un tratament juridic diferit unor subiecți de drept aflați în situații similare.

A invocat o încălcare principiului securității juridice de autoritate fiind validat un comportament arbitrar și discreționar, ceea ce, în mod evident, nu poate fi permis.

Un regim preferențial nu poate fi admis nici pe calitatea de consumator a persoanelor care urmau a fi protejate prin această măsură. Aceasta deoarece așa cum s-a stabilit prin decizia 29/02.03.2020 pronunțată de ÎCCJ în completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:

"In interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

In interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment."

Astfel, ICCJ a stabilit cu forță obligatorie că cererile formulate de asigurători în exercitarea dreptului lor de regres au exact același regim juridic cu cererile formulate de persoanele prejudiciate îndreptățite la despăgubire. Prin urmare, nu poate fi primită susținerea ASF în sensul că această măsură ar viza doar consumatorii aflați în anume situații.

În aceste condiții, în mod greșit s-a raportat prima instanță la termenul limită de 28 iulie 2016, față de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, de vreme ce acest termen a fost prelungit pentru toți cei care formulau cereri de plată în legătură cu societatea de B..

Cu privire la temeinicia pe fond a cererii de plată, a susținut că A., în calitate de asigurător CASCO a achitat suma solicitată asiguratului său. Totodată, însă, în temeiul art. 2210 C. civ., A. este îndreptățit să se subroge pentru recuperarea întregii despăgubiri plătite în locul și dreptul asiguratului său, împotriva celui răspunzător de producerea accidentului.

Or, cum în speță vinovat de producerea accidentului este o persoană asigurată RCA la C., este evident că A. are această creanță împotriva B., creanță pe care față de falimentul B., FGA este chemat să o achite.

Extrem de relevante pentru dezlegarea pe fond a cererii de plată sunt cele reținute de ÎCCJ prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele:

"In interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

In interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

Așadar, având în vedere cele stabilite prin Decizia nr. 29/2020, rezultă că A. are calitatea de creditor de asigurare care deține o creanță de asigurare al cărui cuantum este mai mic de 450.000 RON, iar FGA este obligat la plata despăgubirii.

A apreciat că se impune casarea sentinței recurate, și, rejudecând, se admită acțiunea, așa cum a fost formulată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR nu a depus întâmpinare însă a înaintat la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate în cauza de față aceasta fiind dată cu aplicarea dispozițiilor legale în vigoare.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând actele și lucrările dosarului și sentința recurată, în raport cu motivele de casare invocate, cu apărările intimatului-pârât și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Reclamanta a învestit instanța de contencios cu o cerere prin care a solicitat admiterea contestației împotriva deciziei nr. 44153/2022 și obligarea la achitarea despăgubirii în cuantum de 5169lei.

Prima instanță a respins cererea reclamantului constatând că decizia Fondului de Garantare a Asiguraților prin care cererea de plată a fost respinsă ca tardivă este întemeiată cu motivarea că termenul de 90 de zile se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A..

Împotriva acestei soluții, a formulat cerere de recurs reclamanta A. S.A., invocând interpretarea și aplicarea greșită a legii în cauză.

Înalta Curte, învestită cu analiza căii de atac, apreciată ca nefondate criticile formulate de recurentă, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care aceasta a invocat argumente similare celor expuse în fața primei instanțe respectiv că în mod greșit prima instanță a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere și nu de recomandare, astfel că cererea de plată a fost formulată în termen, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora.

Asupra naturii juridice a termenului de 90 de zile pentru formularea cererii de despăgubire, Înalta Curte reține că, potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și de art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiutor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se are în vedere că respectivul termen este unul imperativ pentru depunerea cererii de despăgubire la Fondul de Garantare a Asiguraților. Deși legiuitorul nu prevede expres o sancțiune procedurală, nu se poate reține că natura termenului este de simplă recomandare așa cum tinde a acredita ideea recurenta - reclamantă. Dimpotrivă, în momentul în care legiuitorul prevede un termen pentru depunerea unei cereri la o autoritate publică, nerespectarea acelui termen stinge însăși posibilitatea petentului de a obține recunoașterea dreptului său, fiind astfel decăzut din dreptul la despăgubire.

Scopul Fondului de Garantare a Asiguraților poate fi asigurat pe deplin în condițiile în care persoana interesată respectă termenul de decădere prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, fixarea unui termen de decădere vizând, de fapt, reglementarea unei conduite diligente din partea persoanelor interesate în obținerea despăgubirilor și asigurarea celerității soluționării unor astfel de cereri.

În concluzie, termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere, de drept substanțial, întrucât vizează raportul juridic de drept administrativ între petenta A. S.A. și FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR privind solicitarea/acordarea despăgubirii.

În acest context se are în vedere că, potrivit art. 2545 C. civ., "(1) Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale. (2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor".

Decăderea este așadar acea sancțiune de drept civil ce constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege sau de părți, termen cunoscut sub numele de termen "prefix" sau de "forcluziune". Ca urmare a intervenirii decăderii, dreptul subiectiv nu mai poate fi valorificat nici pe cale de acțiune, nici pe cale de excepție.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 185 din 26 mai 2020 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, după cum urmează:

"14. Criticile autoarei se întemeiază pe două erori generate de lipsa de situare a prevederilor criticate în contextul întregii reglementări prevăzute de Legea nr. 213/2015. Mai întâi, autoarea nu sesizează diferența dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeași lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.". Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților indemnizația/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiția exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale." Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizația trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancțiunea decăderii, în înțelesul dat acestei noțiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor".

Or, așa cum s-a reținut anterior din analiza scopului art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, împlinirea termenului de 90 de zile pentru solicitarea despăgubirilor conduce la stingerea dreptului la despăgubire.

Prin urmare, raportând textul de lege care reglementează termenul de decădere de 90 de zile, care, așa cum am stabilit anterior, începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotîrârii de deschidere a procedurii de falimentului B. S.A., respectiv de la data de 28 aprilie 2016 și se implinește la data de 28 iulie2016, în mod corect a apreciat pârâtul, soluție validată și de prima instanță, că cererea reclamantei de la data de 26 august 2016 este tardivă.

Dintr-o altă perspectivă, analizând critica recurentei-reclamante privind prelungirea termenului de depunere a cererilor de plată, în mod judicios a reținut judecătorul fondului că ASF a depus la dosar adresa de la data de 20 februarie 2022 prin care a precizat că nu a emis nicio decizie referitoare la prelungirea termenului de primire de către FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a cererilor de dechidere a dosarelor de daună sau a cererilor de plată în privința B. S.A..

Deși recurenta precizează că a formulat o cerere de despăgubire în termen întemeindu-și această susținere pe o serie de documente pe care le interpretează ca fiind emise de ASF în vederea prelungirii temenului formulării cererii de plată, această susținere este nereală.

Un raport juridic de drept administrativ guvernat de Legea nr. 213/2015, este un raport juridic de drept administrativ substanțial, iar termenul de 90 de zile este un termen de decădere de drept substanțial. Or, legiuitorul nu a reglementat în C. civ. instituția repunerii în termenul de decădere de drept substanțial, ci numai instituția repunerii in termenul de decădere în cazul termenelor procedurale, noțiunea de termen procedural fiind una specifică dreptului procesual civil, potrivit art. 180 alin. (1) C. proc. civ.

Regimul juridic al decăderii, ca instituție de drept civil substanțial, este reglementat la art. 2548 C. civ. și, așa cum s-a reținut și anterior, regimul juridic al decăderii de drept substanțial este mai strict, legiuitorul neadmițând suspendarea, întreruperea termenului sau prelungirea cursului acestuia.

Autoritatea publică competentă să constate tardivitatea cererii de despăgubire este Fondul de Garantare a Asiguraților, iar în fața acestei autorități reclamanta ar fi trebuit să susțină o eventuală repunere a sa în termen. Astfel, Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost sesizat de reclamantă cu o repunere în termen și în mod corect a pronunțat o decizie privind tardivitatea cererii reclamantei, în mod evident neputându-se reține în sarcina autorității publice un refuz nejustificat de repunere în termen a reclamantei și, deci, de soluționare pe fond a cererii reclamantei.

De amintit că în litigiul de față, în raport cu prevederile art. 1 alin. (1), art. 18 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanța verifică legalitatea actului/deciziei Fondului de Garantare a Asiguraților, neputându-se substitui autorității publice și neputând analiza ea însăși pentru prima dată cereri ale reclamantei depuse omisso medio, direct în fața sa, în aceste condiții neputând a se pronunța nici asupra temeiniciei cererii de despăgubire formulată de recurenta - reclamantă.

Totodată, în ceea ce privește critica referitoare la nediscriminarea subiectelor de drept care se află în situații similare, Înalta Curte reține că aceste alegații sunt nefondate, în speța de față nefiind identificată o inegalitate de tratament în raport de alți titulari de drepturi subiective, pentru recurenta -reclamantă, față de data producerii evenimentului rutier 10 februarie 2016, coroborat cu data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului, termenul de 90 de zile începând să curgă doar mai târziu(ca urmare a intervenirii falimentului asigurătorului).

Astfel, nu se evidențiază în cauză nicio o diferențiere prin raportare la alte subiecte de drept care să conducă la ideea unei inechități care să o vizeze pe recurenta-reclamantă, din perspectiva aplicării art. 14 din Legea nr. 213/2015.

În fine, în ceea ce privește referirile reclamantei la Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, instanța de recurs constată că acestea nu au legătură cu obiectul prezentului litigiu, nefiind dezlegată chestiunea relativă la natura termenului, iar raportarea la data publicării deciziei nu este relevantă din perspectiva curgerii termenului indicat la art. 14.

Prin urmare, sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1141 din 21 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.