ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1589/2024

Ședința publică din data de 24 septembrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, a invocat dispozițiile art. 5 și 7 din Regulamentul CE 261/2004, Regulamentul nr. 1215/2012, art. 1522, art. 1566-1586 din C. civ., art. 1026-1033 din C. proc. civ. precum și jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauzele C-402/07, C-432/07 si C-394/14).

Prin sentința civilă nr. 2065 din 26 februarie 2024, Judecătoria Buftea a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei către Judecătoria Cluj-Napoca.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut că cererea este întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 și a evocat hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 09.07.2009 pronunțată în cauza C-204/08.

Constatând, astfel cum rezultă din biletul de avion anexat cererii de chemare în judecată, că zborul operat de societatea pârâtă a avut ca punct de plecare Aeroportul din Cluj Napoca, iar ca punct de sosire Aeroportul de Lyon, și reținând că în materia despăgubirilor întemeiate pe dispozițiile Regulamentului CE nr. 261/2024 a fost instituită o competență teritorială exclusivă, instanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca, în a cărei circumscripție se află locul de plecare a avionului.

Pentru a pronunța această soluție, Judecătoria Cluj-Napoca, după evocarea dispozițiilor art. 107 alin. (1), art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (3) și art. 132 din C. proc. civ., a arătat că excepția necompetenței teritoriale poate fi invocată din oficiu doar când este exclusivă or, în cauză, contrar celor reținute de Judecătoria Buftea, competența este relativă, de ordine privată, rămânând aplicabilă regula generală în materie de competență, prevăzută de art. 107 alin. (1) din C. proc. civ., astfel încât prima instanță sesizată nu avea posibilitatea de a invoca din oficiu excepția necompetenței teritoriale.

Cu privire la temeiul de competență indicat, instanța de conflict a arătat că acesta nu este aplicabil în cauză, elementele de extraneitate fiind irelevante sub aspectul competenței, de vreme ce reclamanta, persoană juridică străină a introdus cererea chiar la sediul societății pârâte - operator aerian.

A subliniat că interpretarea dată de C.J.U.E. în cauza C-204/08, vizează Regulamentul (CE) nr. 261/2004, al cărui domeniul de aplicare (reglementat în art. 3) privește exclusiv acțiunile în legătură cu drepturile pasagerilor, or părțile litigiului pendinte sunt reclamanta - persoană juridică străină, cesionar al creanței valorificate împotriva pârâtei - și pârâta, operator aerian.

În fine, reținând încălcarea de către instanța de trimitere a normelor imperative, de ordine publică, reglementate de art. 129 alin. (3) din C. proc. civ., a conchis că Judecătoria Cluj-Napoca nu poate proceda în mod legal la judecarea cererii.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, pentru următoarele considerente:

Obiectul litigiului cu privire la care s-a ivit conflictul negativ de competență vizează cererea de valoare redusă introdusă de reclamanta A. S.A. împotriva pârâtei B. Sucursala Otopeni, prin care se solicită obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 250 euro, reprezentând compensație pentru întârziere/anulare zbor și a dobânzii legale, conform art. 7 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 261/2004.

În raport de temeiul de drept invocat, Înalta Curte reține că prin hotărârea C.J.U.E. din 09.07.2009 pronunțată în cauza C-204/08, Peter Rehder împotriva Air Baltic Corporation s-a reținut, la paragraful 32 că norma de competență specială prevăzută la articolul 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 în materie contractuală, care completează norma de competență de principiu a instanței de la domiciliul pârâtului, răspunde unui obiectiv de proximitate și este motivată de existența unei legături strânse între contract și instanța chemată să se pronunțe asupra acestuia (Hotărârea Color Drack, citată anterior, punctul 22). De asemenea, la paragraful 45 s-a reținut că o asemenea posibilitate de alegere recunoscută reclamantului respectă, pe lângă criteriul de proximitate, și cerința de previzibilitate, întrucât permite atât reclamantului, cât și pârâtului să identifice cu ușurință instanțele susceptibile să fie sesizate. Mai mult, aceasta este conformă obiectivului de securitate juridică, alegerea reclamantului fiind limitată, în cadrul articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001, la două instanțe posibile. În plus, trebuie amintit că reclamantul poate în continuare să sesizeze instanța de la domiciliul pârâtului, în temeiul articolului 2 alin. (1) din regulamentul menționat, cu alte cuvinte, în speță, în temeiul articolului 60 alin. (1) din același regulament, instanța în circumscripția căreia operatorul de transport aerian își are sediul statutar, administrația centrală sau centrul de afaceri, ceea ce este conform cu articolul 33 din Convenția de la Montréal.

Prin urmare, textul din regulamentul european care se referă la sintagmele - instanța locului de plecare sau a locului de sosire a avionului - se interpretează în sensul că este competentă instanța din statul unde se află locul de plecare sau instanța din statul locului de sosire a avionului, deoarece rațiunea regulamentului este de a stabili instanța cărui stat membru al Uniunii va fi competentă să soluționeze un litigiu cu element de extraneitate intracomunitar. Odată stabilit statul a cărui instanță este competentă a soluționa cererea, determinarea competenței materiale și teritoriale a instanței din statul respectiv se realizează potrivit regulilor de procedură ale acelui stat.

În speță, prin sentința civilă nr. 2065 din 27 februarie 2024, Judecătoria Buftea, instanța sesizată de reclamantă, a apreciat că, din perspectiva competenței internaționale, instanțele române sunt competente să soluționeze cauza.

Această concluzie este confirmată de art. 7 pct. 5 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, care stabilesc că o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru: (...) în privința unei contestații rezultate din activitatea unei sucursale, a unei agenții sau a unei alte unități, în fața instanțelor de la locul unde se află sucursala, agenția sau unitatea în cauză.

În același sens este și art. 1.066 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cu care sub rezerva situațiilor în care legea dispune altfel, instanțele române sunt competente dacă pârâtul are (...) un sediu secundar sau fondul de comerț pe teritoriul României la data introducerii cererii.

În speță, pretenția reclamantei privește activitatea unei sucursale situată în Otopeni, jud. Ilfov, care aparține unei persoane juridice stabilite într-un alt stat membru al Uniunii Europene.

În circumstanțele evocate, reținând că instanța competentă se determină potrivit legii procesual civile române, Înalta Curte va verifica modul în care au fost respectate atât normele de competență propriu-zise, cât și cele referitoare la condițiile și termenele de invocare a excepției de necompetență.

În raport de obiectul cauzei, respectiv cerere de valoare redusă, Înalta Curte reține că stabilirea competenței teritoriale urmează regulile dreptului comun, în conformitate cu dispozițiile art. 1.028 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin urmare, din punct de vedere teritorial incidentă este regula de drept comun, reglementată prin dispozițiile art. 107 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Distinct de aceste aspecte, chiar dacă reclamanta ar fi sesizat o instanță necompetentă, prin raportare la dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 3 și alin. (3) coroborate cu cele ale art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., invocarea excepției se putea face doar de către pârât prin întâmpinare. Or, în cauză, pârâta nu a transmis formularul de răspuns, conform art. 1.030 alin. (4) din Codul de procedură și nu a invocat o atare excepție, circumstanțe ce ar fi consolidat competența Judecătoriei Buftea.

În consecință, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Buftea, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 septembrie 2024.