ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1113/2024

Ședința publică din data de 22 mai 2024

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 14 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare a creditului prevăzut în art. 2 pct. 2.3 din contractul de credit nr. x din 12 septembrie 2008 (condiții speciale) și în art. III pct. 7 din contractul de credit nr. x din 12 septembrie 2008, să se dispună restituirea sumelor achitate de reclamanți cu titlu de comision de acordare și costurile aferente, actualizate cu dobânda legală de la data reținerii comisionului și până la data recuperării efective a acestuia; să se constate caracterul abuziv al clauzei privind modificarea unilaterală a marjei băncii și să se dispună restituirea sumelor achitate cu acest titlu; să se constate caracterul abuziv al clauzelor privind suportarea în mod unilateral a riscului devalorizării monedei CHF cuprinse în contractul de credit nr. x din 12 septembrie 2008 (condiții generale) la art. II pct. 4 și 5, art. IV pct. 1 și 2, art. VI pct. 1.3.2 (4) lit. (i) (ii), precum și graficele de rambursare și să se dispună înghețarea cursului CHF la data acordării creditului, să fie obligată pârâta la restituirea sumei reprezentând diferența dintre suma datorată prin înghețarea cursului CHF la data acordării creditului și suma achitată efectiv de reclamanți, actualizată cu dobânda legală până la data recuperării efective; cu cheltuieli de judecată.

La termenul de la 8 noiembrie 2018, D. a depus cerere de intervenție principală, arătând faptul că la 16 martie 2018 a intervenit contractul de cesiune dintre C. S.A., în calitate de cedent, și D., în calitate de cesionar, prin care creanțele rezultând din contractul de credit încheiat cu reclamanții au fost cesionate către D.

La 9 ianuarie 2019, E. S.A. a depus cerere prin care a arătat că a preluat calitatea procesuală a C. S.A. ca urmare a fuziunii prin absorție.

La termenul de la 17 ianuarie 2019, D. a formulat precizare a cererii de intervenție în sensul că înțelege să intervină în cauză în contradictoriu cu reclamanții în temeiul dispozițiilor art. 39 C. proc. civ.

La termenul de judecată de la 11 februarie 2021, instanța a pus în vedere reclamanților să formuleze precizări cu privire la obiectul acțiunii și temeiul de drept pentru fiecare comision în parte și, totodată, să formuleze în scris cererea de renunțare la judecată cu privire la impreviziune, sub sancțiunea suspendării cauzei în temeiul art. 242 C. proc. civ.

La termenul de la 15 aprilie 2021, reclamanții au depus precizări cu privire la caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la perceperea comisionului de acordare a creditului și aplicarea teoriei impreviziunii, în principal solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzei de risc valutar și înghețarea cursului valutar, iar în subsidiar aplicarea teoriei impreviziunii prin adaptarea contractului.

Instanța a introdus în cauză în calitate de pârâtă pe D.

La termenul de la 13 mai 2021, pârâta E. S.A. a susținut că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat înghețarea cursului la data semnării contractului de credit, iar reclamanții, ulterior, au solicitat un nou petit referitor la adaptarea contractului, iar această modificare a cererii de chemare în judecată este tardiv formulată.

Prin sentința civilă nr. 268 din 3 martie 2022, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanții A. și B., astfel cum a fost modificată,. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 2.3 din contractul de credit nr. x din 12 septembrie 2008, în ceea ce privește comisionul de acordare credit de 2 % din valoarea totală a creditului. A dispus obligarea pârâtei E. S.A. la restituirea către reclamanți a sumei de 4.308 CHF achitată de aceștia cu titlu de comision de acordare credit, actualizată cu rata inflației, precum și la plata dobânzii legale aferentă acestei sume de la data reținerii și până la restituirea efectivă și integrală. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 2.5.3 din actul adițional nr. x din 28 iulie 2020, art. 2.5.5. din actul adițional nr. x din 11 aprilie 2012, art. 2.5.5 din actul adițional nr. x din 7 noiembrie 2013 și a art. 2.5.5 din actul adițional nr. x din 2 aprilie 2015 la contractul de credit nr. x din 12 septembrie 2008 (condiții speciale), în ceea ce privește comisionul de încasare interbancară. A dispus obligarea pârâtelor (în funcție de momentul intervenirii cesiunii de creanță din 16 martie 2018) la restituirea sumelor achitate de reclamanți cu titlu de comision de încasare interbancară, actualizate cu rata inflației, precum și la plata dobânzii legale aferentă acestor sume de la data reținerii și până la restituirea efectivă și integrală. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 2.6 din actul adițional nr. x din 11 aprilie 2012, art. 2.6 din actul adițional nr. x din 7 noiembrie 2013, art. 2.6 din actul adițional nr. x din 2 aprilie 2015 la contractul de credit nr. x din 12 septembrie 2008 (condiții speciale), în ceea ce privește alte costuri percepute de bancă. A dispus obligarea pârâtelor (în funcție de momentul intervenirii cesiunii de creanță din 16 martie 2018) la restituirea sumelor achitate de reclamanți cu titlu de comision și alte costuri percepute de bancă, actualizate cu rata inflației, precum și la plata dobânzii legale aferentă acestor sume de la data reținerii și până la restituirea efectivă și integrală. În aplicarea teoriei impreviziunii conform art. 969-970 C. civ., Tribunalul Constanța a dispus adaptarea contractului încheiat între părți în sensul stabilirii cursului CHF-LEU la valoarea rezultată prin obținerea mediei dintre valoarea CHF-LEU din momentul scadenței fiecărei rate și valoarea CHF-LEU de la momentul încheierii contractului de credit conform cursului oficial al BNR, începând cu data introducerii acțiunii, respectiv 14 decembrie 2016 și până la încetarea contractului. A dispus restituirea către reclamanți de către pârâte (în funcție de momentul intervenirii cesiunii de creanță din 16 martie 2018) a sumelor achitate în plus peste modul de calcul arătat mai sus, începând cu data introducerii acțiunii (14 decembrie 2016) și până la momentul plății. A respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată și a dispus obligarea pârâtelor la plata către reclamanți a sumei de 2.500 RON, reprezentând contravaloare onorariu avocat și de 7.250 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele E. S.A. și D. S.A. (succesor în drepturi ca efect al divizării al D.). Pârâta D. S.A. a formulat apel și împotriva încheierilor de ședință din 11 februarie 2021, 15 aprilie 2021 și 13 mai 2021.

Prin decizia civilă nr. 30 din 22 martie 2023, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta D. S.A. împotriva încheierilor de ședință din 11 februarie 2021, 15 aprilie 2021 și 13 mai 2021, a admis apelurile formulate de pârâtele D. S.A., prin reprezentant F., și E. S.A., a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins cererea de constatare a caracterului abuziv și nulității absolute a clauzei de la art. 2.3 din contractul de credit nr. x din 12 septembrie 2008, în ceea ce privește comisionul de acordare credit de 2 % din valoarea totală a creditului, a clauzei de la art. 2.5.3 din actul adițional nr. x din 28 iulie 2020, art. 2.5.5. din actul adițional nr. x din 11 aprilie 2012, art. 2.5.5 din actul adițional nr. x din 7 noiembrie 2013, art. 2.5.5 din actul adițional nr. x din 2 aprilie 2015 la contractul de credit (condiții speciale), în ceea ce privește comisionul de încasare interbancară, a clauzei de la art. 2.6 din actul adițional nr. x din 11 aprilie 2012, art. 2.6 din actul adițional nr. x din 7 noiembrie 2013 și art. 2.6 din actul adițional nr. x din 2 aprilie 2015 la contractul de credit (condiții speciale), în ceea ce privește alte costuri percepute de bancă. A respins ca nefondată cererea de restituire a sumelor achitate de reclamanți cu titlu de comision de acordare, de comision de încasare interbancară și de alte costuri percepute de bancă, actualizate cu rata inflației, precum și la plata dobânzii legale aferentă acestor sume de la data reținerii și până la restituirea efectivă și integrală. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. A obligat reclamanții la plata către pârâta E. a sumei de 593 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru, proporțional pretențiilor admise în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele E. S.A. și D. S.A. și recurenții-reclamanți A. și B..

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă E. S.A. a solicitat admiterea căii de atac și casarea în parte a deciziei recurate, cu cheltuieli de judecată, și a invocat, în esență, următoarele:

Autoarea căii de atac arată că au fost încălcate dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE și ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, varianta în vigoare la momentul încheierii contractului de credit. Recurenta menționează că reclamanții sunt consumatori avizați sau chiar profesioniști întrucât la primirea creditului din partea C. S.A., aceștia au lichidat anticipate alte trei credite în euro și RON, optând pentru un credit în CHF. Afirmă că reclamanții au avut posibilitatea reală de a lua cunoștință de clauzele contractuale, la momentul semnării. Menționează și că noul credit, în valoare de 215.000 CHF, a avut destinația "nevoi personale", dar că din verificările efectuate în bazele de date publice a rezultat că reclamanții au contractat acest credit pentru a finanța alte activități comerciale. În opinia autoarei căii de atac, reclamanții nu pot beneficia de prevederile Legii nr. 193/2000, iar instanța de apel a respins în mod neîntemeiat proba cu interogatoriul și proba testimonială.

Recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a refuzat să pună în discuție faptul că reclamanții nu au invocat în condiții procedurale impreviziunea, ci ulterior termenului în care ar fi putut solicitat modificarea cererii de chemare în judecată, cu încălcarea art. 204 C. proc. civ.

Se mai susține că nu a fost corect aplicat principiul nominalismului edictat de art. 1578 C. civ. din 1864 în sensul că instanța de apel ar fi trebuit să constate că prevederile contractuale referitoare la restituirea creditului în aceeași monedă erau excluse de la analiza caracterului abuziv. Afirmă că reclamanții nu puteau invoca lipsa de informare cu privire la riscul valutar deoarece unul dintre ei era expert contabil și ar fi putut prevedea că va exista o variație a cursului CHF, iar informațiile privind cursul valutar sunt publice. Consideră că instanța nu poate interveni în acordul de voință al părților în sensul modificării prevederilor contractuale și că nu a existat un dezechilibru semnificativ și nici rea-credință din partea băncii. Face trimitere la statuările din Cauza C-81/19 Șerban și la Deciziile Curții Constituționale nr. 623/2016 și nr. 62/2017.

Solicită reducerea cheltuielilor de judecată care ar fi solicitate de recurenții-reclamanți.

Recurenta-pârâtă E. S.A. a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Prin recursul declarat, recurenta-pârâtă D. S.A. a solicitat admiterea căii de atac formulate și casarea, în parte, a deciziei atacate, cu trimiterea spre o nouă judecată, cu privire la respingerea apelului formulat împotriva încheierilor de ședință din 11 februarie 2021, 15 aprilie 2021 și 13 mai 2021 și cu privire la menținerea dispozițiilor sentinței apelate referitoare la adaptarea contractului în temeiul teoriei impreviziunii și la restituire sumelor achitate în plus. Solicită cu titlu de cheltuieli de judecată taxa judiciară de timbru, urmând să solicite onorariul de avocat pe cale separată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs se arată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 969 și art. 1578 și urm. C. civ. și cu nerespectarea statuărilor din Deciziile CCR nr. 623/2016 și nr. 62/2017 și a dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE.

Referitor la respingerea apelului declarat împotriva încheierilor, recurenta-pârâtă menționează că, deși la 12 septembrie 2019, reclamanții au arătat că înțeleg să renunțe la capătul de cerere privind impreviziunea, ulterior repunerii cauzei pe rol, la 11 februarie 2021, au precizat că nu formulează o astfel de cerere. La termenele de judecată ulterioare au depus precizări legate de obiectul acțiunii, față de care pârâta E. S.A. a solicitat decăderea din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată, iar instanța de apel nu a ținut cont de faptul că tribunalul nu a analizat această excepție. Invocă încălcarea art. 204 și art. 235 C. proc. civ.

Autoarea căii de atac arată că este greșită statuarea curții de apel în sensul că deciziile care reflectă aplicarea principiului nominalismului nu sunt aplicabile în cauză deoarece instanța de fond a dispus adaptarea contractului în temeiul impreviziunii, și nu ca rezultat al constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Mai arată că au fost greșit aplicate atât principiul nominalismului, cât și teoria impreviziunii. De asemenea, susține că nu au fost respectate statuările CJUE din Cauza C-81/19 Șerban. Apreciază că nu se poate reține o încălcare a obligației de informare de către bancă deoarece fluctuația cursului valutar este un fapt notoriu, iar reclamanții nu au făcut dovada relei-credințe a băncii. Consideră că, față de inaplicabilitatea teoriei impreviziunii, se impune respingerea capătului de cerere referitor la restituire sumelor percepute.

Recurenta-pârâtă D. S.A. a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat admiterea căii de atac și casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind comisionul de administrare, comisionul de încasare interbancară și a clauzelor referitoare la alte costuri percepute de bancă.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs se arată că este greșită decizia instanței de apel de a respinge capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare de 2% din valoarea totală a creditului întrucât acesta nu a putut fi negociat, suma este nejustificat de mare în raport cu operațiunile efectuate de bancă și nu sunt indicate în contract serviciile oferite de bancă în contraprestație.

Recurenții-reclamanți susțin că și clauza privind suportarea altor costuri percepute de bancă are caracter abuziv deoarece este lipsită de transparență. Invocă dispozițiile art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992.

Recurenții-relamanți au indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă E. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenții-reclamanți. Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursurilor declarate de recurentele-pârâte. Au invocat excepția nulității recursului formulat de recurenta-pârâtă E. S.A.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2024 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 martie 2024 a fost respinsă excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă E. S.A., invocată de recurenții-reclamanți prin întâmpinare, cu motivarea că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Prin aceeași încheiere au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenta-pârâtă E. S.A., de recurenta-pârâtă D. S.A. și de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 30 din 22 martie 2023 și s-a fixat termen pentru judecarea acestora la 12 iunie 2024. Acest termen a fost preschimbat prin rezoluția instanței la 22 mai 2024.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. și recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A., se constată că prin memoriile de recurs se invocă, în esență, aceleași critici referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 204 C. proc. civ., care pot fi analizate din perspectiva cazului de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același C. proc. civ.

Potrivit acestor text de lege, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Înalta Curte va reține criticile prin care recurentele-pârâte arată că indicarea teoriei impreviziunii ca temei al solicitării de adaptare a contractului de credit reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată, adusă la cunoștința instanței de fond fără respectarea normelor de procedură.

Art. 204 C. proc. civ. prevede că reclamantul poate modifica cererea de chemare în judecată, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen de judecată la care acesta este legal citat. Singura situație în care reclamantul își poate modifica cererea de chemare în judecată peste termenul prevăzut mai sus este aceea în care modificarea se face cu acordul expres al tuturor părților.

Deși curtea de apel a constatat că tribunalul nu a analizat motivele de decădere invocate de recurenta-pârâtă E. S.A. la fond, a apreciat că acesta nu este un motiv de admitere a apelurilor deoarece pârâtele nu au suferit nicio vătămare. Mai mult decât atât, instanța de apel a constatat în mod greșit că cererea de chemare în judecată ar fi fost completată la primul termen întrucât din cuprinsul cererii completatoare nu rezultă cu certitudine care este solicitarea reclamanților vizavi de adaptarea contractului și nici care este temeiul de drept. Chiar instanța de apel recunoaște că tribunalul a acordat mai multe termene de judecată și a pus în mod repetat în vedere reclamanților să precizeze temeiul de drept al cererii de chemare în judecată și al cererii completatoare, pe fiecare capăt de cerere, și să argumenteze caracterul abuziv al clauzelor contestate.

Statuarea curții de apel în sensul că reclamanții ar fi formulat capătul subsidiar al cererii completatoare chiar la momentul introducerii acestei cereri reprezintă o încălcare a principiului disponibilității, edictat de art. 9 C. proc. civ.. Conform acestui text de lege, obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Din cuprinsul cererii completatoare depuse la 13 aprilie 2017 nu rezultă cu evidență că reclamanții au dorit să invoce adaptarea contractului în temeiul teoriei impreviziunii. Mai mult decât atât, la solicitarea instanței de a indica temeiul de drept, prin notele de ședință depuse la 16 mai 2017, reclamanții au menționat dispozițiile art. 9

3

din O.U.G. nr. 21/1992, art. 1, art. 4, art. 1 lit. a), b), c), e) din Anexa Legii nr. 193/2000, art. 5 din Legea nr. 296/2004, O.U.G. n. 50/2010, Norma BNR nr. 17/2003 și Regulamentul 3/2007 al BNR, fără a face referire la impreviziune. Pe parcursul următoarelor șapte termene, chestiunea temeiului de drept nu a fost luată în discuție, iar la termenul de la 15 aprilie 2018, la interpelarea instanței, reclamanții au precizat că își întemeiază capătul de cerere privind stabilizarea cursului valutar pe prevederile care reglementează clauzele abuzive, dar și pe teoria impreviziunii și pe statuările din Cauza Andriciuc.

Tribunalul nu s-a considerat lămurit, astfel că la termenul de la 7 iunie 2018 a reiterat obligația reclamanților de a indica temeiul de drept al cererii de chemare în judecată și al cererii completatoare, pe fiecare capăt de cerere, obligație pe care reclamanții și-au îndeplinit-o după încă patru termene, la 14 martie 2019, fără însă a indica teoria impreviziunii.

La 11 aprilie 2019 și ulterior, reclamanții au arătat în scris că solicitarea lor este întemeiată pe dispozițiile legale privind clauzele abuzive și că sunt scutiți de la plata taxei judiciare de timbru, iar la următoarele două ședințe de judecată, aceleași părți au menționat că nu mai insistă în invocarea teoriei impreviziunii.

Abia la 15 aprilie 2021, prin notele depuse la fila x din vol. V al dosarului de fond, reclamanții au indicat expres că doresc aplicarea teoriei impreviziunii. Este de menționat că această precizare a intervenit după ce, la 10 octombrie 2019, aceleași părți au solicitat suspendarea judecății până la soluționarea de către CJUE a Cauzei C-81/19 Șerban. Tribunalul a dispus suspendarea, iar ulterior dosarul a fost repus pe rol la 11 februarie 2021, ca urmare a soluționării respectivei cauze.

Înalta Curte reține că instanța de apel a încălcat și principiul rolului activ al judecătorului, precum și limitele învestirii, deoarece pe de o parte, nu a impus reclamanților o conduită procesuală normală și le-a permis acestora să eludeze îndeplinirea unor obligații procesuale fundamentale, fără a aplica sancțiunea suspendării, deși aceasta a fost pusă în vedere în mod repetat prin încheierile de ședință, iar pe de altă parte, s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu au fost cerute în interiorul termenului prevăzut de lege, adăugând în mod nepermis la temeiul juridic indicat expres de autorii demersului judiciar.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenta-pârâtă E. S.A. susține că în mod greșit instanța de apel a validat opinia tribunalului privind calitatea de consumatori a reclamanților deoarece autoarea căii de atac reia în mod aproape identic argumentele prezentate în apel. Instanța de prim control judiciar a constatat, pe baza înscrisurilor de la dosar, pe de o parte, că reclamanții au calitatea de consumatori și pot invoca dispozițiile Legii nr. 193/2000, iar pe de altă parte, că pârâta nu a dovedit contrariul. Instanța devolutivă este suverană în aprecierea probelor și stabilirea situației de fapt, inclusiv în ceea ce privește calitatea părților din punct de vedere al dreptului material, iar în calea extraordinară de atac a recursului aceste aspecte nu pot fi reevaluate.

Față de efectele casării deciziei atacate în temeiul pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța supremă nu va mai analiza celelalte critici exprimate prin cererile de recurs, subsumate pct. 8 al art. 488 alin. (1) din același cod, referitoare, în esență, la greșita aplicare a art. 1578 C. civ. din 1864 și a statuărilor din Cauza C-81/19 Șerban.

Analizând recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B., instanța supremă constată că prin memoriul de recurs nu au fost formulate critici care să se circumscrie cazului de casare edictat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte va înlătura criticile subsumate pct. 8 al aceluiași text de lege prin care se susține că instanța de apel a soluționat greșit capetele de cerere referitoare la comisionul de acordare, comisionul de încasare interbancară și la alte costuri percepute de bancă întrucât nu a constatat caracterul abuziv al acestora.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

În mod corect curtea de apel a reținut, în esență, că din denumirea comisioanelor rezultă cu claritate care este contraprestația băncii, iar recurenții au cunoscut sau puteau determina cuantumul și au putut aprecia impactul economic al achitării acestora.

Instanța supremă notează că în apel au fost corect aplicate statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza C-621/17 Kiss, în sensul că simpla împrejurare că respectiva clauză contractuală nu permite identificarea serviciilor concrete furnizate în schimbul acestuia "nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenți, în contradicție cu cerința de bună-credință." Prin aceeași decizie, instanța europeană a reținut că "cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul unui comision de acordare sau de administrare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a reținut că prevederile contractuale care îi obligă pe reclamanți la plata comisionului de încasare interbancară și a altor costuri nu creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor întrucât reprezintă sume fixe care sunt datorate numai în măsura în care reclamanții beneficiază de serviciile respective. De asemenea, curtea de apel a reținut că nu a fost dovedită reaua-credință a băncii. Plecând de la aceste constatări de fapt, în mod corect instanța de apel a concluzionat că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a se constata caracterul abuziv al respectivelor clauze.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă E. S.A. și de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 30 din 22 martie 2023, pe care o va casa în parte și va trimite cauza spre o nouă judecată Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți în ceea ce privește apelul declarat de pârâte pe aspectul constatării caracterului abuziv al art. II pct. 4 și 5, art. IV pct. 1 și 2, art. VI pct. 1.3.2 (4) lit. (i) (ii) din contractul de credit nr. x din 12 septembrie 2008 condiții generale, precum și pe aspectul aplicării teoriei impreviziunii, inclusiv în ceea ce privește dispoziția curții de apel de a menține soluția tribunalului de restituire a sumelor achitate în plus față de cursul valutar CHF-RON stabilit în dispozitivul sentinței civile nr. 268 din 3 martie 2022, începând cu data introducerii acțiunii și până la momentul plății, având în vedere caracterul accesoriu al respectivului capăt de cerere. Va menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate. În temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva aceleiași decizii.

Cu ocazia unei noi judecăți, instanța de apel, cu respectarea principiilor disponibilității și al rolului activ al judecătorului, prevăzute de art. 9 și 22 din același cod, în limitele învestirii și cu respectarea efectului devolutiv al apelului, va stabili, în raport de dispozițiile art. 204 C. proc. civ., dacă reclamanții au solicitat adaptarea contractului de credit, în temeiul teoriei impreviziunii, în termenul prevăzut de lege. Ulterior, în funcție de soluția adoptată, va răspunde motivelor de apel prin care pârâtele au invocat incidența principiului nominalismului, raportat și la Cauza C-81/19 Șerban și va analiza apelurile pârâtelor din perspectiva constatării caracterului abuziv al art. II pct. 4 și 5, art. IV pct. 1 și 2, art. VI pct. 1.3.2 (4) lit. (i) (ii) din contractul de credit nr. x din 12 septembrie 2008 condiții generale, inclusiv capetele de cerere a căror soluționare depinde de aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă E. S.A. și de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 30 din 22 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe în ceea ce privește apelul declarat de pârâte pe aspectul constatării caracterului abuziv al art. II pct. 4 și 5, art. IV pct. 1 și 2, art. VI pct. 1.3.2 (4) lit. (i) (ii) din contractul de credit nr. x din 12 septembrie 2008 condiții generale, precum și pe aspectul aplicării teoriei impreviziunii.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 30 din 22 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 mai 2024.