ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1013/2024

Ședința publică din data de 14 mai 2024

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 19.06.2020, sub nr. x/2020, reclamanta ARCOM S.A., prin administrator special A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., rezoluțiunea contractului de construire locuințe autentificat sub nr. x/18.07.2008 de B.N.P.A. "Etica" București și a contractului de vânzare-cumpărare cotă indiviză de teren autentificat sub nr. x/18.07.2008 de același birou notarial, precum și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de construire și a celui de vânzare-cumpărare cotă indiviză de teren, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților asupra imobilului apartament nr. x situat în București, str. x, a locului de parcare auto nr. 32 din garajul subteran și asupra cotei indivize de teren aferente, imobile înscrise în cartea funciară nr. x a Mun. București Sectorul 1. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la restituirea imobilelor respective în deplină proprietate și posesie; cu cheltuieli de judecată.

Pârâții B. și C. au formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și excepția de neexecutare a obligațiilor contractuale.

Prin încheierea de ședință din data de 22.10.2020, instanța a luat act de renunțarea pârâților la invocarea excepției prescripției dreptului material de acțiune.

Prin sentința civilă nr. 289 din 11 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

La 14.12.2022, reclamanta ARCOM S.A. a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 289/11.02.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, prin care a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1099 A din 28 iunie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2020, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de cameră de consiliu din 04.10.2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta ARCOM S.A. împotriva sentinței civile nr. 289/11.02.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimații B. și C.; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată; a dispus rezoluțiunea contractului de construire locuință autentificat sub nr. x/18.07.2008 de B.N.P.A. "Etica" și repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâților să restituie reclamantei imobilul-apartament nr. x situat în București și locul de parcare nr. 32 din garajul subteran, urmând ca dreptul de proprietate al pârâților asupra acestor imobile să fie radiat din cartea funciară nr. x a Sectorului 1 București; a menținut în rest dispozițiile sentinței.

Totodată, a luat act că apelanta-reclamanta a solicitat cheltuieli pe cale separată, iar în baza art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, a dispus obligarea reclamantei ARCOM S.A. la plata către Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale Sector 1 a taxei judiciare de timbru în cuantum de 26.939,71 RON aferentă judecății în primă instanță.

Împotriva acestei decizii, pârâții B. și C. au declarat recurs, arătând că cererea formulată se întemeiază pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

În acest sens, au susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 10512/13.06.2014, prin care s-a stabilit că ARCOM S.A. nu deține asupra recurenților o creanță certă, lichidă și exigibilă ca urmare a încheierii contractului de construire autentificat sub nr. x/18.07.2008, iar acesta nu reprezintă titlu executoriu, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au arătat că dispozițiile legale încălcate sau interpretate greșit sunt următoarele: art. 969 și art. 1020-1021 C. civ. de la 1864; art. 931 din noul C. civ. privitoare la uzucapiunea tabulară; art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013.

La 01.09.2023, prin intermediul poștei electronice și, ulterior, la 04.09.2023, prin intermediul serviciilor unui operator de servicii de curierat rapid, recurenții-pârâți au depus dezvoltarea motivelor de casare, solicitând admiterea recursului, cu consecința menținerii sentinței civile nr. 289/11.02.2021, pronunțată de Tribunalul București, ca fiind temeinică și legală. În subsidiar, recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate cu privire la soluția de repunere a părților în situația anterioară, în sensul obligării intimatei-reclamante ARCOM S.A. la restituirea sumei de 55.007,85 euro, reprezentând suma plătită cu titlu de avans în baza contractului de construire locuințe autentificat sub nr. x/18.07.2008 de B.N.P.A. "Etica".

După expunerea parcursului litigios, recurenții au arătat că cererea de recurs se întemeiază pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ., decizia recurată cuprinzând motive străine de natura cauzei, fiind pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat și cu interpretarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au invocat netimbrarea apelului de către apelanta-reclamantă.

În acest sens, recurenții-pârâți au invocat încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material reprezentate de art. 38 și 23, prin raportare la art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013.

În susținerea acestei critici, recurenții-pârâți au precizat că, la ultimul termen de judecată, în cadrul dezbaterilor, instanța de apel a pus în discuția părților taxa judiciară de timbru pe care reclamanta ar fi datorat-o la fondul cauzei.

În aceeași ordine de idei, recurenții-pârâți susțin că, analizând dispozițiile art. 77 din Legea nr. 85/2006, instanța de apel a considerat că cererea de chemare în judecată, nefiind introdusă de administratorul judiciar, ci de administratorul special, aceasta nu se circumscrie cererilor scutite de taxa judiciară de timbru și că cererea de chemare în judecată nu reprezintă o acțiune introdusă de practicianul în insolvență pentru recuperarea creanțelor societății.

Astfel, considerând că sunt incidente dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013, instanța de apel a stabilit în sarcina reclamantei o taxă judiciară de timbru în cuantum de 26.939,71 RON, raportat la capetele de cerere formulate în cadrul cererii introductive.

În raport de cele mai sus arătate, recurenții-pârâți invocă nelegalitatea soluției din apel, motivat de încălcarea dispozițiilor art. 23 din O.U.G. nr. 80/2013, care prevăd că taxa judiciară de timbru datorată în această cale de atac este în procent de 50% din taxa datorată la fond.

Or, potrivit recurenților-pârâți, instanța de apel apreciind că reclamanta datora o taxă judiciară de timbru în fața primei instanțe, era obligată să pună în vedere acesteia, sub sancțiunea anulării apelului, obligația de a achita taxa de timbru aferentă acestei căi de atac, însă, așa cum se poate observa din considerentele și din dispozitivul deciziei atacate, a fost stabilită și pusă în sarcina reclamantei numai taxa judiciară de timbru datorată în fața instanței de fond, nu și în apel.

Recurenții-pârâți, în raport de aceste argumente, au concluzionat în sensul că instanța de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 38 și 23, raportate la art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, atât din perspectiva taxei judiciare de timbru care era datorată în apel, cât și din perspectiva sancțiunii prevăzute în caz de neplată a acesteia, respectiv anularea apelului.

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenții-pârâți au invocat încălcarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 10512/13.06.2014, prin care s-a stabilit definitiv că intimata-reclamantă nu deține asupra lor o creanță certă, lichidă și exigibilă, ca urmare a încheierii contractului de construire autentificat sub nr. x/18.07.2008, iar acesta nu reprezintă titlu executoriu.

Potrivit recurenților-pârâți, instanța de apel a apreciat în mod eronat, făcând abstracție de susținerile lor, că în motivarea sentinței civile nr. 10512/13.06.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1, nu s-a reținut că ar exista deficiențe de construire și că aceasta nu poate avea autoritate de lucru judecat cu privire la o neexecutare culpabilă din partea constructorului, deoarece judecătorul, în cadrul contestației la executare, nu putea realiza o astfel de analiză, aceasta putând fi efectuată doar în cadrul unui proces de fond.

Recurenții-pârâți au precizat că prin sentința civilă nr. 10512/13.06.2014 s-a reținut că, din materialul probator existent la dosarul cauzei, rezultă încălcări contractuale de către ambele părți, dar acestea nu pot face obiectul contestației la executare, ci trebuie analizate în condiții de contradictorialitate și cu administrare de probe specifice dreptului comun.

În această ordine de idei, recurenții-pârâți au subliniat că se poate observa cu ușurință că vânzătorul constructor a predat imobilul la data de 15.09.2010, cu doi ani mai târziu decât se prevăzuse în contract, nerespectare care generează penalități de întârziere. Pe de altă parte, în condițiile unei neexecutări culpabile din partea constructorului, nici cumpărătorii nu și-au mai achitat obligațiile de plată la termenele stabilite, în aceste condiții, debitul invocat de către ARCOM S.A. neavând un caracter cert, lichid și exigibil.

Recurenții-pârâți au concluzionat în sensul că, prin sentința civilă nr. 10512/13.06.2014, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că actul juridic -contractul de construire locuințe autentificat sub nr. x/18.07.2008 - este un contract în care sunt stipulate prestații reciproce succesive, ulterioare datei autentificării contractului, astfel încât, în condițiile în care părțile invocă reciproc o neexecutare culpabilă a obligațiilor contractuale, această situație litigioasă necesită o analiză pe fond de către instanța de judecată, în care aceasta, pe baza probatoriilor ce vor fi administrate, să stabilească răspunderea contractuală a părților.

De asemenea, prin aceeași hotărâre, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că ARCOM S.A. nu deține asupra recurenților-pârâți o creanță certă, lichidă și exigibilă ca urmare a încheierii respectivului contract de construire, iar acesta nu reprezintă titlu executoriu, motiv pentru care intimata-reclamantă nu poate cere rezoluțiunea contractului de construire locuințe nr. x/18.07.2008 pentru neplata prețului în condițiile în care acesta nu poate fi determinat în concret decât după o analiză a răspunderii contractuale, realizată de instanța competentă.

În continuare, recurenții-pârâți au dezvoltat incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând, în acest sens, că, raportat la cadrul procesual cu care instanța a fost învestită, respectiv rezoluțiunea unui contract de construire locuințe, aceasta era obligată să verifice doar neîndeplinirea obligației de plată a prețului convenit prin contract și caracterul cert, lichid și exigibil al acestuia.

Recurenții-pârâți au apreciat în sensul că instanța de apel nu putea intra într-o cercetare efectivă a răspunderii contractuale a părților, pentru determinarea încălcărilor obligațiilor colaterale, de natură să modifice sau nu prețul stabilit inițial.

Cu privire la prețul ce urma a fi achitat, recurenții-pârâți au reluat argumentele expuse în susținerea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 10512/13.06.2014, pronunțate de Judecătoria Sectorului 1, subliniind că, în prezentul dosar, chiar dacă obiectul cauzei îl reprezintă rezoluțiunea contractului de construire, fapt ce generează o analiză formală a îndeplinirii obligației contractuale care ar putea atrage incidența acestei instituții de drept, instanța nu a fost învestită și cu o acțiune în răspundere civilă contractuală, în care, pe baza unui probatoriu consistent (de exemplu o expertiză în construcții și una evaluatorie), să se stabilească dacă într-adevăr constructorul și-a respectat obligațiile de edificare a imobilului din punct de vedere calitativ, respectiv, dacă, urmare a unor deficiențe de construire și a predării cu o întârziere de doi ani a imobilului, prețul stabilit de părți a suferit modificări.

Ca atare, potrivit recurenților-pârâți, orice motivare a instanței cu privire la aceste aspecte excedează cadrului procesual stabilit de către reclamantă, situație ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv decizia recurată cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Mai exact, în opinia recurenților-pârâți, în cadrul acestui litigiu, instanța nu putea analiza decât dacă intimata-reclamantă deține asupra lor o creanță certă, lichidă și exigibilă, reprezentată de prețul contractului care a mai rămas de achitat și, implicit, dacă neexecutarea acestei obligații poate atrage rezoluțiunea contractului.

Or, în condițiile în care au invocat excepția neexecutării contractului, arătând că și reclamanta, la rândul său, a încălcat dispozițiile contractuale, fapt ce a generat o modificare semnificativă a prețului, instanța putea analiza doar formal dacă, într-adevăr, există nerespectări culpabile din partea reclamantei, nefiind învestită în cadrul acestui litigiu cu analizarea în concret a efectelor pe care le-au produs aceste încălcări ale obligațiilor contractuale asupra prețului, o asemenea analiză putând fi realizată într-un litigiu întemeiat pe răspundere civilă contractuală.

Or, potrivit susținerilor recurenților-pârâți, deși în cauză nu s-a administrat vreun probatoriu pentru a putea fi analizată răspunderea contractuală a părților și, deși cadrul procesual stabilit de către reclamantă inițial nu cuprindea o astfel de solicitare, motivarea instanței de apel s-a bazat, în cea mai mare parte, pe concluzia că ARCOM S.A. și-a respectat obligațiile contractuale, că prețul contractului nu poate fi modificat chiar în cazul unei neexecutări culpabile din partea constructorului și că pârâții erau obligați să plătească prețul stabilit inițial, acesta având caracter cert, lichid și exigibil.

Practic, în opinia recurenților, instanța de apel a realizat o cercetare a răspunderii contractuale a părților, motivând hotărârea exclusiv pe considerente ce țin de această instituție de drept, fără niciun suport probatoriu concret, ci doar pe simple supoziții și în afara cadrului procesual stabilit inițial, sens în care solicită să se constate că decizia recurată se bazează pe o argumentație care cuprinde motive străine de natura cauzei, fiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susținerea aceluiași motiv de casare, recurenții-pârâți au mai arătat că hotărârea recurată "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii și numai motive străine cauzei", motivarea apelului conducând la concluzia că prețul nu este cert, lichid și exigibil.

Totodată, recurenții-pârâți au mai subliniat că instanța se referă numai la caracterul "cert" al prețului, nu și la caracterul "lichid și exigibil", neexistând o motivare cu privire la celelalte două condiții prevăzute de lege, fiind, astfel, incidentă prima teză prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, au mai arătat că, deși instanța a susținut că prețul este "cert", a considerat că acesta "ar fi putut fi diminuat cu valoarea penalităților", însă această diminuare ar fi trebuit constatată printr-o hotărâre definitivă, lipsa unei asemenea hotărâri fiind cauzată de culpa exclusivă a pârâților.

În opinia recurenților-pârâți, motivarea este contradictorie, instanța constatând că, dacă "ar fi putut fi diminuat", prețul este de fapt incert, nemotivând că prețul este "cert", ci că nu se cunoaște "cuantumul" acestuia.

Totodată, au mai arătat că aceeași motivare contradictorie și străina cauzei este reiterată pe tot parcursul deciziei, sub diferite forme, instanța motivând explicit că prețul este "cert" doar pentru motivul că pârâții-intimați nu dețin un titlu executoriu care să certifice cuantumul prețului.

Sub un alt aspect, recurenții-pârâți au arătat că instanța de apel a reținut culpa lor și ca urmare a faptului că nu s-au înscris la masa credală, constatând și că dreptul lor la acțiune s-a prescris. Or, în opinia acestora, era suficient ca instanța de apel să constate prescripția dreptului lor la acțiune, cerere care nu face obiectul cauzei, toate celelalte motivări fiind superflue.

În continuare arată că "certitudinea" prețului nu este o consecință a probațiunii administrate într-o cauză în răspundere contractuală (instanța recunoscând că nu a fost învestită cu o asemenea cerere), ci apare ca o sancțiune pentru culpa pârâților că nu dețin un titlu executoriu, la care nu erau obligați și față de care nu aveau interes să îl aibă, concluzia recurenților fiind aceea că, de fapt, instanța motivează în mod explicit că prețul este "incert".

În același timp, instanța de apel nu a motivat în niciun fel dacă respectiva creanță este "lichidă și exigibilă" și că, dacă în privința lor a constatat prescripția dreptului la acțiune, a omis să constate prescripția dreptului la acțiune al reclamantei, exonerând-o de orice culpă, în special de culpa de nu a fi introdus o acțiune în răspundere contractuală în termenul legal, aspect care poate fi apreciat ca o lipsă de imparțialitate.

În continuare, recurenții susțin că o altă critică circumscrisă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este reprezentată de înlăturarea apărărilor acestora, cu motivarea că aceștia ar fi pretins exonerarea de la plata prețului, deși o astfel de cerere nu a fost formulată, apărările vizând, dimpotrivă, că prețul nu este cert, lichid și exigibil, ceea ce nu înseamnă exonerare de răspundere.

Recurenții conchid în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii și străine cauzei, fără a dovedi caracterul cert, lichid și exigibil al prețului prin administrarea de probe, ci, dimpotrivă, acceptând că prețul nu este cert, lichid și exigibil în mod explicit.

Din perspectiva incidenței motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut și că instanța de apel a omis să ia în discuție în totalitate hotărârea fondului, care a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1020 și art. 1021 C. civ., fiind vorba despre o neexecutare culpabilă de către ambele părți.

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au arătat că dispozițiile legale încălcate sau interpretate greșit de către instanța de apel sunt art. 969, art. 1020-1021, art. 1355, art. 1327 C. civ. de la 1864; art. 931 din noul C. civ., privitoare la uzucapiunea tabulară.

În dezvoltarea acestor critici, recurenții-pârâți au susținut că instanța de apel a soluționat cauza pornind de la o confuzie între un contract de vânzare-cumpărare, care este un contract cu executare instantanee sau imediată și contractul de construire locuințe, care este un contract cu executare succesivă.

În aceste condiții, interpretând greșit normele de drept material prevăzute de art. 969, 1020-1021 C. civ. de la 1864, instanța de apel a considerat că prețul contractului de construire locuințe nu poate fi modificat decât în situațiile prevăzute de art. 1355 și 1327 din același cod.

În realitate, în accepțiunea recurenților, în speța dedusă judecății, contractul de construire locuințe autentificat sub nr. x/18.07.2008 este un contract sinalagmatic, în care sunt stipulate prestații reciproce succesive, ulterioare datei autentificării contractului și de executarea sau neexecutarea cărora depinde atât întinderea, cât și exigibilitatea creanțelor pe care creditorul le are asupra debitorului și, implicit, caracterul de titlu executoriu al respectivului contract.

Ca atare, recurenții-pârâți susțin că argumentul ARCOM S.A. în sensul că simpla autentificare a contractului de către notarul public este de ajuns pentru ca acesta să reprezinte titlu executoriu este nefondat, atât timp cât caracterul cert, lichid și exigibil al creanțelor stabilite la data autentificării contractului depinde în totalitate de executarea unor obligații succesive ulterioare, care pot modifica în mod substanțial creanța stabilită inițial.

Astfel, în opinia recurenților, prețul final al contractului depinde atât de achitarea la termen a ratelor de către cumpărători, cât și de predarea la termen și în condițiile de calitate stabilite în contract a construcției, de către vânzătoare, obligații a căror analiză nu poate face obiectul contestației la executare, ci doar a unui dosar de fond pe dreptul comun, în care, pe baza administrării unui probatoriu consistent, să se stabilească în concret răspunderea contractuală a părților și, în consecință, o creanță certă, lichidă și exigibilă în sarcina uneia dintre acestea.

În continuare, recurenții arată care este diferența dintre contractele cu executare instantanee sau imediată și contractele cu executare succesivă.

Astfel, în cazul în care toate obligațiile sunt stabilite și executate la momentul încheierii contractului, cum este cazul unui contract de vânzare-cumpărare cu plata integrală, prețul stipulat reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă, simpla autentificare a acestuia dându-i caracterul de titlu executoriu.

Or, în cazul contractului de construire locuințe autentificat sub nr. x/18.07.2008, întinderea obligațiilor stabilite la data autentificării putea suferi modificări ca urmare a conduitei contractuale ulterioare a părților, fiind relevant și faptul că, la momentul autentificării respectivului act, imobilul ce făcea obiectul său nici nu era în ființă.

Executarea ulterioară a contractului a dus la predarea unui imobil cu deficiențe de calitate față de ceea ce se convenise inițial și cu doi ani întârziere față de momentul stabilit prin contract.

Or, faptul că imobilul nu a fost predat în condițiile de calitate convenite a fost constatat și prin procesul-verbal de predare primire nr. x/15.09.2010 și prin expertiza evaluatorie efectuată în dosarul de executare nr. 184/2011, prin care s-a stabilit că valoarea imobilului este de 176.000 euro, față de prețul inițial stabilit de părți, respectiv 360.684 euro.

În acest context, recurenții-pârâți au reiterat faptul că nu au solicitat și nici nu doresc să fie exonerați de plata prețului imobilului în care locuiesc, ci doresc să plătească valoarea reală a acestuia, valoare care a fost diminuată ca urmare a încălcărilor contractuale din partea constructorului.

În ceea ce privește încălcarea normei de drept material prevăzută de art. 931 din noul C. civ., recurenții-pârâți au susținut că aceste dispoziții legale sunt incidente, expunând argumente legate de situația de fapt, respectiv că: au intrat în posesia imobilului conform procesului-verbal de predare-primire nr. x/15.09.2010, încheiat cu constructorul ARCOM S.A.; și-au intabulat dreptul lor de proprietate în Cartea funciară nr. x a Sectorului 1, în data de 09.10.2013, ulterior intrării în vigoare a noului C. civ. și, implicit, a art. 931 incident în speță; intabularea dreptului lor de proprietate a fost efectuată, în calitate de mandatar, chiar de către ARCOM S.A., așa cum rezultă din procura autentificată sub nr. x/26.09.2012; înscrierea în cartea funciară a fost făcută cu bună-credință, având tot timpul reprezentarea faptului că au cumpărat acest imobil în mod valabil. Or, în aceste condiții, au arătat că buna credință este nu numai prezumată, ci și dovedită, mai ales că înscrierea în cartea funciară s-a realizat prin voința comună a ambelor părți; posesia a fost netulburată de la momentul intabulării, respectiv de la data de 09.10.2013 până în prezent și, chiar dacă ARCOM S.A. a încercat o executare a imobilului în dosarul de executare nr. 184/2011 al B.E.J. D., actele de executare imobiliară au fost anulate în totalitate prin sentința civilă nr. 10512/13.06.2014, aspecte notate, de altfel, și în cartea funciară a imobilului, astfel încât aceste acte nu pot produce niciun fel de efecte juridice, iar posesia se consideră netulburată în toată această perioadă.

În raport de aceste aspecte, recurenții-pârâți au concluzionat în sensul că, la data de 09.10.2018, a operat uzucapiunea tabulară asupra imobilului din București, str. x, bl. l, iar în raport de dispozițiile imperative ale art. 931 C. civ., dreptul lor de proprietate nu mai poate fi contestat.

Ca atare, recurenții-pârâți au solicitat înlăturarea motivării instanței de apel cu privire la aplicarea respectivului text legal în timp, pentru argumentul că incidența acestei instituții este în legătură cu momentul intabulării, și nu cu cel al intrării în posesie, deoarece termenul de 5 ani, în care beneficiarul uzucapiunii trebuie să posede cu bună-credință imobilul, începe să curgă de la momentul intabulării în cartea funciară, nicidecum de la momentul intrării în posesia bunului.

Pe de altă parte, au mai susținut că este netemeinică și nelegală aprecierea Curții în sensul că respectiva instituție ar fi aplicabilă doar celor care și-au intabulat dreptul de proprietate fără cauză legitimă, întrucât această instituție a fost introdusă în noul C. civ. tocmai pentru respectarea principiului securității raporturilor juridice civile. În plus, dacă aceasta are menirea de a-i proteja pe titularii unui drept real intabulat, chiar și fără cauză legitimă, cu atât mai mult are menirea de a-i proteja pe proprietarii unui drept real dobândit în mod legitim.

În susbsidiar, în măsura în care instanța de recurs va trece peste motivele de casare invocate anterior, recurenții-pârâți au solicitat să se constate că modalitatea de repunere a părților în situația anterioară stabilită prin decizia recurată este nelegală, aceasta prevăzând doar obligația pârâților de a restitui reclamantei imobilul apartament, nu și obligația acesteia de a le restitui prețul plătit cu titlu de avans.

În acest sens, recurenții-pârâți au susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin aceea că a fost încălcată norma de drept material prevăzută de art. 1254 C. civ.

Expunând scurte considerente teoretice referitoare la principiul restabilirii situației anterioare (restitutio in integrum), consacrat de art. 1254 alin. (3) din noul C. civ., recurenții-pârâți au susținut că acesta este aplicabil, pe temeiul art. 1325 noul C. civ., și actelor juridice unilaterale lovite de nulitate.

În aceste condiții, recurenții-pârâți au concluzionat că, în măsura în care se dispune rezoluțiunea contractului de construire locuințe autentificat sub nr. x/18.07.2008, repunerea părților în situația anterioară se poate realiza atât prin obligarea lor la restituirea imobilului ce face obiectul respectivului contract, cât și prin obligarea reclamantei la restituirea prețului plătit cu titlu de avans, respectiv suma de 55.007,85 euro.

La 4 ianuarie 2024, intimata-reclamantă, prin avocat, a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în baza dispozițiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la motivele dezvoltate prin cererea de recurs formulată de către recurenții-pârâți; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, se impune precizarea că, deși cele două memorii de recurs au fost depuse în termen legal, acestea nu au un conținut identic din punct de vedere al prezentării, structurării și abordării motivelor de nelegalitate invocate. Cu toate acestea, nefiind decelate critici substanțial diferite, se va proceda la analiza criticilor din memoriul de recurs dezvoltat, depus la 04.09.2023, în ordinea în care acestea au fost formulate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au criticat decizia recurată prin aceea că instanța de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 38 și art. 23 raportat la art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013 atât din perspectiva taxei judiciare de timbru care era datorată în apel, cât și din perspectiva sancțiunii prevăzute în caz de neplată a acesteia, respectiv anularea apelului, susținând, în esență, că, prin decizia recurată, a fost pusă în sarcina apelantei-reclamante doar taxa judiciară de timbru datorată în fața instanței de fond, nu și în apel.

Această critică nu poate atrage casarea hotărârii, deoarece, prin intermediul dispozițiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, legiuitorul a decis să salvgardeze actul procedural, prin instrumentul de "dare în debit" a părții care a beneficiat de serviciul judiciar fără a achita taxa datorată.

Așadar, potrivit dispozițiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, în situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că, în fazele procesuale anterioare, taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.

Mai mult, contrar susținerilor recurenților-pârâți, prin nota de timbraj aflată la dosar apel, instanța de apel a procedat la efectuarea calculului matematic în urma căruia a stabilit că apelanta-reclamantă datorează o taxă de timbru în cuantum de 10.522 RON (pentru capătul privind rezoluțiunea contractului de construire, calculată la valoarea de 360.684 euro, echivalent a 1.743.907 RON la valoarea monedei euro de la data introducerii acțiunii - 17.06.2020) și o taxă de timbru de 2.948 RON (pentru capătul privind rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2008 ce avea ca obiect cota indiviză de teren, calculată la valoarea de 49.542 euro, echivalent a 239.535,57 RON), apelanta depunând la dosar dovada achitării taxelor judiciare de timbru în cuantumul comunicat, astfel cum reiese din dovezile aflate la dosar apel, sume ce reprezintă, de altfel, 50% din taxa judiciară de timbru stabilită prin decizia recurată, aferentă judecății în primă instanță, calculată conform art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013.

În continuare, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 10512/13.06.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 prin care s-a stabilit definitiv că societatea ARCOM S.A. nu deține asupra pârâților o creanță certă, lichidă și exigibilă ca urmare a încheierii contractului de construire autentificat sub nr. x/18.07.2008, iar acesta nu reprezintă titlu executoriu.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reține că dosarul x/2013 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 1, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 10512/2014 din 13 iunie 2014, a avut ca obiect contestație la executare. Analizând motivul contestației la executare întemeiat pe lipsa caracterului executoriu al contractului de construire de locuințe autentificat sub nr. x/18.07.2008, instanța (Judecătoria Sector 1) a reținut doar că actul semnat de părțile în cauză nu a dobândit caracter de titlu executoriu prin autentificarea de către notarul public, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 372 C. proc. civ. și art. 66 din Legea nr. 36/1995 privind caracterul cert și lichid al creanței.

Prin urmare, recurenții-pârâți nu se pot prevala în prezenta cauză de autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 10512/2014 a Judecătoriei Sector 1, întrucât singura chestiune litigioasă rezolvată a constituit-o lipsa valorii de titlu executoriu a contractului de construire de locuințe nr. x/18.07.2008. Instanța a arătat foarte clar că aspectele privind caracterul cert și lichid al creanței constând în prețul imobilului și implicațiile financiare ale predării cu întârziere a locuinței, inclusiv ale lucrărilor necorespunzătoare implică o analiză a fondului raporturilor juridice dintre părți, care nu poate fi realizată în faza executării silite, fiind necesare dezbateri contradictorii și administrarea de probe specifice dreptului comun.

Așadar, chiar și în condițiile corectei încadrări a criticii în discuție în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în soluționarea prezentului litigiu nu prezintă relevanță efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârii prin care a fost admisă contestația la executare anterior menționată, din moment ce nu au fost tranșate chestiunile de fond privind neexecutarea culpabilă a obligaților contractuale ale părților.

În continuare, subsumat motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut, printr-o primă critică, faptul că instanța de apel și-a depășit limitele învestirii, bazându-se inclusiv pe o argumentație care cuprinde motive străine de natura cauzei, prin aceea că nu a fost învestită cu o acțiune în răspundere civilă contractuală, ci cu rezoluțiunea unui contract de construire locuințe, în care instanța era obligată să verifice doar neîndeplinirea obligației pârâților de plată a prețului convenit de părți prin contract, precum și caracterul cert, lichid și exigibil al acestuia.

Contrar susținerilor recurenților, Înalta Curte reține că rezoluțiunea contractului presupunea analiza neîndeplinirii culpabile a obligațiilor contractuale, cu atât mai mult cu cât, la rândul lor, autorii prezentului recurs au invocat excepția de neexecutare ca urmare a neexecutării de către reclamantă a propriilor obligații, respectiv predarea cu întârziere de 18 luni a imobilului și existența unor deficiențe calitative.

În continuare, subsumat aceluiași motiv de nelegalitate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), recurenții au invocat pretinse considerente contradictorii ale instanței de apel, care, în accepțiunea acestora, duc la concluzia că, dimpotrivă, creanța nu este certă, lichidă și exigibilă.

Contrar susținerilor recurenților, Curtea de apel a apreciat că prețul pe care pârâții-intimați trebuiau să îl achite este cert, acesta rezultând din înțelegerea părților (contractul de construire nr. x/18.07.2008). În continuare, însă, instanța a precizat că existența unei întârzieri în predarea bunului și faptul că pârâții-intimați ar fi avut dreptul la penalități nu determină pierderea caracterului cert al prețului, sens în care a arătat că respectivul preț ar fi putut fi, cel mult, diminuat cu valoarea penalităților, reiterând că acest lucru nu putea avea loc în prezenta cauză, atâta timp cât intimații nu au un titlu executoriu prin care să li se recunoască dreptul la un anumit cuantum al penalităților.

Prin urmare, contrar susținerilor recurenților, chiar dacă instanța de apel a reținut că respectivul preț ar fi putut fi, cel mult, diminuat cu valoarea penalităților, așa cum s-a arătat mai sus, a reținut că această împrejurare nu determină pierderea caracterului cert al prețului, context în care a arătat că acest lucru nu putea avea loc în prezenta cauză, atâta timp cât intimații nu au un titlu executoriu prin care să li se recunoască dreptul la un anumit cuantum al penalităților.

Așadar, sub aspectul caracterului cert al prețului, instanța a reținut că era obligația pârâților să dovedească existența și întinderea prejudiciului sau a daunelor interese pentru a opera compensarea cu prețul datorat sau pentru a opune parțial excepția de neexecutare (doar în limita creanței acestora), cu mențiunea că, pentru restul de preț, pârâții nu ar fi fost absolviți de culpa de a nu-l fi achitat în termenele stabilite prin contract. Însă, cum nu a fost făcută o astfel de dovadă, instanța în mod corect a reținut caracterul cert al prețului datorat de pârâți conform contractului de construire încheiat.

Așa fiind, nu poate fi reținută susținerea recurenților în sensul că motivarea instanței este contradictorie și că, în realitate, prețul este incert.

De altfel, motivarea instanței de apel sub aspectul caracterului cert al prețului datorat/al creanței este în acord cu sentința de care se prevalează recurenții-pârâți (sentința civilă nr. 10512/2014 din 13 iunie 2014 pronunțată de Judecătoria Sector 1), în care s-a reținut că, "...în cazul unui contract de construire de locuințe, caracterul cert și lichid al creanței constând în prețul imobilului și penalitățile datorate pentru nerespectarea termenului de plată a ratelor depinde de modul în care constructorul și-a îndeplinit la rându-i propriile obligații care privesc construirea și predarea locuinței, iar aceste aprecieri implică o analiză a fondului raporturilor dintre părți care nu poate fi realizată în faza executării silite și, în mod evident, nici la momentul încuviințării executării silite. Pentru a stabili caracterul cert și lichid al creanțelor puse în executare silită, precum și care sunt implicațiile financiare ale predării cu întârziere a locuinței, inclusiv a lucrărilor necorespunzătoare invocate de debitori, (. . . . . . . . . .), precum și efectele produse de neachitarea ratelor, sunt necesare dezbateri în condiții de contradictorialitate și administrarea de probe specifice dreptului comun, deoarece neexecutarea obligațiilor contractuale dă naștere la despăgubiri, urmărindu-se așadar stabilirea unor drepturi potrivnice."

Subsumat aceluiași motiv de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-pârâți au învederat faptul că instanța se referă numai la caracterul "cert" al prețului, nu și la caracterul "lichid și exigibil", susținând, așadar, că nu există o motivare cu privire la celelalte două condiții prevăzute de lege.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reține că recurenții-pârâți fac o confuzie între condițiile necesare pentru pornirea executării silite, pentru care este necesar ca respectiva creanță pusă în executare să fie certă, lichidă și exigibilă și condițiile rezoluțiunii, în care instanța a analizat existența și exigibilitatea obligației.

Cât privește susținerea recurenților în sensul că instanța a omis prescripția dreptului la acțiune al apelantei-reclamante, exonerând-o de orice culpă, în special de culpa de a nu fi introdus o acțiune în răspundere contractuală în termenul legal, în condițiile în care, în privința intimaților-pârâți a constatat prescripția dreptului la acțiune, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a formulat astfel de concluzii, singurul considerent în care face vorbire de respectarea termenului de prescripție fiind acela în care a arătat că, dacă, într-adevăr, au existat vicii (materiale sub standarde, izolația exterioară necorespunzătoare, instalația de apă și electricitate executate cu materiale necorespunzătoare), pârâții aveau posibilitatea să obțină constatarea acestora prin intermediul unei expertize asiguratoare de dovezi, să realizeze reparațiile, iar contravaloarea acestora să fie solicitată apelantei-reclamante fie printr-o acțiune în instanță, fie în mod amiabil, evident cu respectarea termenului de prescripție, fără a se înțelege din sintagma folosită ("cu respectarea termenului de prescripție") că dreptul pârâților ar fi fost deja prescris.

Mai mult decât atât, așa cum reiese din înscrisurile aflate la dosarul de fond, în fața primei instanțe, prin încheierea din 22.10.2020, Tribunalul a luat act de renunțarea pârâților la invocarea excepției prescripției dreptului material de acțiune al reclamantei.

Totodată, față de susținerile și criticile recurenților, în sensul că, deși nu au cerut niciodată exonerarea de la plata prețului, arătând că, dimpotrivă, apărările au vizat faptul că prețul nu este cert, lichid și exigibil, iar instanța a procedat la înlăturarea apărărilor pârâților cu motivarea nejustificată că aceștia ar fi pretins exonerarea de la plata prețului, Înalta Curte constată că, în realitate, instanța de apel a reținut că pârâții-intimați nu au îndeplinit obligația ce le revenea, de plată a prețului, această obligație fiind una esențială, fiindu-le imputabil acest refuz, neexistând nicio cauză exoneratoare. În plus, chiar dacă, printre alte apărări, pârâții au susținut și că prețul nu este cert, aceștia nu pot nega faptul că au refuzat să achite diferența de preț. Astfel, încă de la prima instanță, pârâții, invocând prin întâmpinare excepția de neexecutare, au susținut că "...reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale cum pretinde, refuzul de plată al pârâților reprezentând o excepție de neexecutare."

În concluzie, din examinarea deciziei atacate rezultă că aceasta conține considerente expuse într-o manieră logică, coerentă în raport cu motivele și apărările formulate în cauză, care explicitează și justifică soluția pronunțată în apel, neputând fi reținută lipsa de coeziune a considerentelor deciziei atacate și nici lipsa unei motivări sau a unei motivări străine sau contradictorii.

Prin urmare, instanța de apel a verificat dacă rezoluțiunea inițiată de către reclamantă este o sancțiune justificată, o atare cenzură fiind permisă, în temeiul art. 1020-1021 C. civ. (1864), operațiune în care este inclusă și verificarea cauzei neexecutării și a importanței acesteia, pentru partea care o invocă, în planul raportului contractual dintre părți.

În continuare, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., printr-un prim set de critici, recurenții au susținut că instanța de apel a soluționat prezenta cauză pornind de la o confuzie în privința calificării contractului de construire locuințe care, în viziunea recurenților, este un contract cu executare succesivă, în care sunt stipulate prestații reciproce succesive, ulterioare datei autentificării contractului, de executarea sau neexecutarea cărora depinde atât întinderea, cât și exigibilitatea creanțelor pe care creditorul le are asupra debitorului și, implicit, caracterul de titlu executoriu al respectivului contract.

Or, în aceste condiții, recurenții susțin că, interpretând greșit normele de drept material prevăzute de art. 969, art. 1020-1021 C. civ. de la 1864, instanța de apel a considerat că prețul contractului de construire locuințe nu poate fi modificat decât în situațiile prevăzute de art. 1355 și art. 1327 C. civ. (1864).

Răspunzând criticii mai sus arătate, contrar susținerilor recurenților, contractul de construire locuințe nu este un contract cu executare succesivă, ci este un contract cu executare uno ictu.

Astfel, în raport de modul de executare a obligațiilor specifice, contractele se clasifică în două categorii, contracte cu executare succesivă și contracte cu executare dintr-o dată sau instantanee (denumite și contracte cu executare uno ictu). Însă, pentru a stabili dacă un contract este cu executare dintr-o dată sau cu executare succesivă, este esențial a fi analizate prestațiile/contraprestațiile la care a dat naștere contractul respectiv.

În speță, prin contractul de construire locuințe încheiat de părți, care a fost calificat de instanța de apel ca un contract de vânzare-cumpărare a unui bun viitor, constructorul (intimata-reclamantă din prezenta cauză) s-a obligat la o singură prestație, care constă în executarea și finalizarea/predarea "la cheie" la data de 31.12.2008, cu materiale proprii, a unui apartament, față de care beneficiarii (recurenții-pârâți din prezenta cauză) s-au obligat la o singură contraprestație, care constă în plata prețului, cu mențiunea că plata în rate a prețului nu schimbă caracterul uno ictu al contractului, deoarece prestația cumpărătorului rămâne una singură, constând în plata prețului, chiar dacă acesta o va executa în mod eșalonat.

Prin urmare, un contract care prin natura sa este cu executare uno ictu nu își poate schimba natura juridică, devenind un contract cu executare succesivă, doar pentru că părțile agreează, ca modalitate de executare a obligațiilor, executarea în timp/succesivă a prestațiilor.

Așadar, executarea unei construcții sau plata prețului în rate/tranșe (cum este cazul în speță) nu este decât o modalitate de executare a obligațiilor, obligația de executare/construire, respectiv de plată a prețului fiind unică.

În consecință, spre deosebire de cazul contractului cu executare succesivă, pentru care remediul pentru neexecutarea din vina debitorului a obligației acestuia este rezilierea, în cazul contractului cu executare dintr-o dată/uno ictu, dacă o parte nu își execută, în mod culpabil, obligația pe care și-a asumat-o prin contract, partea îndreptățită poate recurge la rezoluțiune.

Potrivit art. 1020 din C. civ. de la 1864, "Condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părți nu îndeplinește angajamentul său."

De asemenea, art. 1021 din același cod prevede:

"Într-acest caz, contractul nu este desființat de drept. Partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenția, când este posibil, sau să-i ceară desființarea, cu daune interese. Desființarea trebuie să se ceară înaintea justiției, care, după circumstanțe, poate acorda un termen părții acționate."

Prin urmare, dat fiind caracterul sinalagmatic de necontestat al acestei convenții, în cazul în care una dintre părțile contractului refuză executarea obligațiilor asumate convențional, cealaltă parte poate cere rezoluțiunea contractului, aceasta fiind, așadar, sancțiunea ce intervine în cazul neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în desființarea retroactivă a acestuia, pentru care este necesar să se obțină o hotărâre judecătorească, conform art. 1021 din C. civ. de la 1864.

Totodată, dreptul la rezoluțiunea contractului este activat prin îndeplinirea condiției neexecutării, care trebuie să nu fie justificată.

În legătură cu refuzul manifest al pârâților/beneficiarilor de executare, la termenele convenite, a obligației asumate de plată a prețului (în condițiile prevăzute de art. 15 din contractul de construire) întrucât au existat vicii ale lucrărilor, instanța de apel în mod corect a reținut că, în speță, pârâții nu puteau invoca reducerea prețului stabilit prin contractul de construire nr. x/18.07.2008 atâta timp cât părțile nu au realizat altă înțelegere în ceea ce privește cuantumul prețului și nici nu există o hotărâre judecătorească în acest sens, prin care pârâții să facă dovada unei creanțe proprii ce se putea compensa cu prețul convenit prin contractul de construire locuințe.

Totodată, raportat la susținerea recurenților potrivit căreia prețul final al contractului depinde atât de achitarea la termen a ratelor de către cumpărători, cât și de predarea la termen și în condițiile de calitate a construcției stabilite în contract, nu poate fi reținută nici o eventuală încălcare a dispozițiilor art. 969 C. civ. (1864), din moment ce o astfel de clauză (în funcție de care urma a se stabili prețul final) nu a fost prevăzută în contract.

Cât privește pretinsa încălcare a normei de drept material prevăzută de art. 931 din C. civ. (2009), în sensul că, în opinia recurenților, în cauză, sunt incidente dispozițiile textului de lege mai sus arătat, sens în care solicită înlăturarea motivării instanței de apel cu privire la aplicarea în timp a respectivului text de lege, instanța supremă, reținând caracterul judicios al considerentelor instanței de apel, constată că, potrivit art. 931 din C. civ. (2009), condițiile uzucapiunii tabulare sunt următoarele: înscrierea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real imobiliar în cartea funciară, fără o cauză legitimă; exercitarea unei posesii utile; posesia a fost exercitată timp de 5 ani după momentul înregistrării cererii de înscriere; cel înscris în cartea funciară a fost de bună-credință în momentul înregistrării cererii de înscriere și în momentul intrării în posesie, cu mențiunea că, potrivit art. 6 alin. (4) din noul C. civ., uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi (a noului C. civ.) sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, așadar sunt supuse dispozițiilor din vechiul C. civ.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a statuat că aceste dispoziții legale se aplică numai în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a Noului C. civ., respectiv după data de 1 octombrie 2011, ipoteză în care nu se încadrează recurenții-pârâți.

În continuare, răspunzând criticii prin care, în subsidiar, recurenții-pârâți au susținut încălcarea normei de drept material prevăzută de art. 1254 alin. (3) C. civ. (2009), în privința modalității de repunere a părților în situația anterioară, prin care instanța a prevăzut doar obligația pârâților de a restitui reclamantei imobilul apartament, nu și obligația reclamantei de a restitui prețul plătit cu titlu de avans, Înalta Curte reține că, din verificarea actelor de la dosar, autorii prezentului demers judiciar nu au solicitat nici pe cale de întâmpinare și nici prin cerere reconvențională ca, în situația admiterii acțiunii, reclamanta să fie obligată la această prestație.

Având în vedere că această critică a fost invocată omisso medio, pentru prima dată în recurs, Înalta Curte reține incidența dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care analiza unei astfel de critici nu este posibilă din punct de vedere legal.

În concluzie, statuând asupra caracterului ne