ÎCCJ, decizie (scj.ro #223157)

Contract de vânzare-cumpărare. Acțiune în pretenții. Contestarea de către vânzătorul pârât a propriei semnături. Omisiunea efectuării procedurii verificării de scripte. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Procedura în fața primei instanțe. Judecata

Index alfabetic: Acțiune în pretenții

Contract de vânzare-cumpărare

Semnătură

Procedura de verificare a înscrisurilor

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă

C. proc. civ., art. 301, art. 302 alin. (1), art. 304, art. 492 alin. (1)

Orice contestare a scrierii sau semnăturii, în condițiile prevăzute de art. 301 C. proc. civ., impune instanței obligația demarării procedurii verificării de scripte, în mod nemijlocit, prin metodele enumerate de art. 302 alin. (1) din același cod.

Dispozițiile legale care reglementează verificarea de scripte permit instanței de judecată să efectueze această procedură prin orice mijloace de probă admise de lege și impun judecătorului să obțină specimene de la pretinsul autor al conținutului sau semnăturii înscrisului.

Astfel, în cazul în care vânzătorul-pârât și-a contestat propria semnătură, în mod nelegal  instanța de apel nu a urmat procedura riguroasă a verificării de scripte, reglementată de art. 301 - 302 C. proc. civ., deși avea la dispoziție metode diverse de verificare a autenticității semnăturii, ci a reținut doar, într-o manieră superficială, printr-o simplă și formală comparație de înscrisuri, că semnătura înscrisă pe acestea este complet diferită, apreciind suficientă conduita părții pârâte de a o fi contestat.

Această modalitate de exercitare a controlului judiciar devolutiv de către instanța de apel, în condițiile în care reține prealabil necesitatea verificării de scripte și constată că prima instanță nu a efectuat-o, echivalează cu cercetarea necorespunzătoare a fondului cauzei, sub aspectul nașterii realmente a raportului juridic contractual între părțile litigante, aspect esențial pentru stabilirea fundamentului pretențiilor deduse judecății de către reclamantă, circumscrise răspunderii civile contractuale și întemeiate pe contractul disputat.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1033 din 15 mai 2024

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea, Secția civilă de contencios administrativ și fiscal la 17.11.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească suma de 276.000 lei, cu titlu de despăgubiri reprezentând diferența dintre prețul plătit de reclamantă și cel prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare nr. FCP174797/30.03.2021, ca urmare a nelivrării de către pârâtă a mărfii, și suma de 231.000 lei, cu titlu de penalități în cuantum de 30% din valoarea contractului, precum și cheltuielile de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1396/01.11.2022, Tribunalul Tulcea, Secția civilă de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea, ca nefondată.

Apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva acestei sentințe civile a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 153/LP/12.10.2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți.

Împotriva deciziei curții de apel, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, autoarea căii de atac a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și a evocat considerente ale acesteia apreciate elocvente.

A arătat că instanța de apel a stabilit faptul că, pentru dezlegarea chestiunii litigioase, trebuie cercetate două condiții – dacă contractul între profesioniști este valabil încheiat în varianta comunicării pe e-mail a exemplarului semnat și scanat de cel căruia i se opune și dacă semnătura de pe contract aparține celui căruia îi este opus – și, cu privire la a doua condiție, a reținut că, în situația contestării semnăturii este necesară parcurgerea procedurii reglementate de art. 302 C. proc. civ. Deși în cauză nu s-a procedat la verificarea de scripte, s-a apreciat că este suficient faptul că pârâta a contestat semnătura de pe contract.

Potrivit recurentei, prin prisma dispozițiilor art. 301 alin. (1) C. proc. civ. și față de poziția procesuală exprimată de intimată, în sensul că înțelege să conteste semnătura de pe înscris, curtea de apel avea obligația, în virtutea caracterului devolutiv, de a iniția procedura reglementată de art. 302 C. proc. civ. A susținut că această instanță, observând că tribunalul nu a procedat la verificarea de scripte, a comparat direct semnătura contestată cu specimenul de semnătură din actele comunicate de Oficiul Registrului Comerțului și a ajuns la concluzia lipsei identității între acestea și, în consecință, a lipsei semnăturii de pe contractul scanat depus la dosar.

În opina acesteia, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 302 C. proc. civ., întrucât a inițiat o procedură neprevăzută de lege, comparând semnăturile în modul arătat, deși ar fi trebuit să compare înscrisul contestat cu scrierea sau semnătura făcute în fața sa și, dacă nu era lămurită, să dispună efectuarea unei expertize.

În acest context, recurenta a solicitat ca instanța de recurs să efectueze procedura reglementată de art. 302 C. proc. civ., și dacă ar rezulta similitudinea până la identitate dintre semnături, să caseze hotărârea cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel.

Circumscris motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., titulara recursului a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1.178, art. 1.182, art. 1.196, art. 1.266 și ale art. 1.270 C. civ., privind încheierea, interpretarea și puterea de lege a contractului.

A precizat faptul că părțile au încheiat un contract consensual, pentru a cărui valabilitate legea nu impune alte formalități, astfel că, având în vedere și relațiile contractuale anterioare ale părților, convenția în dispută s-a încheiat la momentul întâlnirii acordului de voințe, iar comunicarea înscrisului prin poșta electronică a fost un demers ulterior momentului perfectării acestuia, cu rol exclusiv probatoriu.

Din această perspectivă, recurenta a susținut că hotărârea atacată cuprinde argumente eronate, deoarece a reținut drept condiții suplimentare necesare încheierii contractului, comunicarea exemplarelor originale semnate și a biletului la ordin, or acestea nu vizează momentul nașterii raportului juridic dintre părți, ci reprezintă formalități ulterioare încheierii contractului, emiterea biletului la ordin fiind o garanție a executării obligației de conformitate de către vânzător.

A mai criticat considerentele instanței de apel cu privire la necesitatea semnăturii electronice pentru validitatea contractelor încheiate la distanță, arătând faptul că nu există nicio dispoziție legală în acest sens.

În susținerea argumentelor sale, a invocat decizia nr. 23/12.10.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație ș Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a apreciat asupra valabilității contractelor de credit încheiate la distanță, în absența semnăturii împrumutatului pe contract, condiția semnăturii olografe sau electronice fiind necesară exclusiv în situația în care există o cerință legală în acest sens sau un acord neîndoielnic al părților.

Recurenta a conchis că raportul juridic contractual s-a născut prin simplul acord de voință al părților, care au decis ca acest contract să circule pe suport informatic, fără condiție suplimentară atașată, exemplarul original cu semnătură având exclusiv rol probator.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept incidente, reține următoarele:

Așa cum s-a stabilit în etapele devolutive ale procesului, pretențiile reclamantei derivă din contractul pe care aceasta pretinde că l-a încheiat la data de 30.03.2021, în calitate de cumpărătoare, cu pârâta, în calitate de vânzătoare, contract având ca obiect livrarea unei cantități de cereale din recolta anului 2021, pe care pârâta nu ar fi predat-o, astfel încât titulara acțiunii a fost nevoită să achiziționeze marfa respectivă de la un alt vânzător, la un preț superior celui stabilit prin convenția invocată și disputată.

Societatea pârâtă, prin întâmpinarea formulată la prima instanță, a contestat pretențiile reclamantei, susținând că nu a încheiat un contract valabil cu aceasta, ci doar s-au purtat discuții prealabile privind o posibilă colaborare, astfel că a denunțat ca fals respectivul înscris prezentat de reclamantă, contestând semnătura ce se pretinde că ar aparține reprezentantului său.

Prima instanță a respins acțiunea, reținând că între părți nu s-a încheiat un contract, întrucât nașterea valabilă a acestuia era condiționată de trimiterea de către pârâtă a exemplarelor originale semnate și a unui bilet la ordin, precum și împrejurarea că nu s-a perfectat un contract nici prin mijloace electronice, întrucât părțile nu și-au exprimat consimțământul prin semnătura electronică.

Instanța de apel a menținut această soluție.

Recurenta a criticat hotărârea curții de apel atât din perspectiva încălcării normelor de procedură ce reglementează verificarea înscrisurilor, dar și sub aspectul aplicării greșite și încălcării unor dispoziții de drept material privind contractul.

Întrucât încadrarea în drept a motivelor de casare revine instanței de control judiciar în funcție de conținutul lor concret, prin raportare la normele de drept incidente, instanța de recurs sesizează că recurenta invocă, subsumat ipotezei considerentelor contradictorii, prevăzută de motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, încălcarea în apel, a prevederilor art. 301 și art. 302 C. proc. civ., aspect de natură a conduce la încadrarea acestei critici în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., așa încât examinarea recursului va fi realizată adaptat acestui temei.

Astfel, recurenta a imputat instanței de prim control judiciar omisiunea efectuării procedurii verificării de scripte, în condițiile în care aceasta a reținut că prima instanță nu a urmat-o, arătând că evaluarea semnăturilor prezentate s-a realizat printr-o simplă comparație formală a înscrisurilor prezentate.

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că, față de poziția procesuală exprimată de pârâtă prin întâmpinare, în sensul că aceasta a înțeles să conteste semnătura de pe contractul prezentat de reclamantă și invocat în susținerea pretențiilor acesteia, tribunalul a solicitat și obținut de la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Giurgiu copii certificate ale înscrisurilor care conțin semnătura administratorului pârâtei, iar prin încheierea din 10.10.2022 a lut act de lipsa reprezentantului acesteia și a stabilit că va proceda potrivit art. 304 și urm. C. proc. civ., reținând cauza în pronunțare.

Curtea de apel, în considerentele hotărârii pronunțate, a menționat că, în situația în care una dintre părți nu recunoaște înscrisul sau semnătura, instanța va dispune verificarea autenticității semnăturii, apreciind subsecvent în sensul că semnătura aplicată pe contractul contestat și a cărei analiză se cere este complet diferită față de cea care apare pe celelalte înscrisuri depuse la dosar și, reținând împrejurarea că, și dacă nu s-a procedat la verificarea de scripte în fața instanței de fond, pârâta a negat totuși semnătura aplicată pe contractul în discuție, astfel încât se impune să se dea eficiență acestei poziții procesuale.

În acest context, Înalta Curte subliniază că orice contestare a scrierii sau semnăturii, în condițiile prevăzute de art. 301 C. proc. civ., impune instanței obligația demarării procedurii verificării de scripte, în mod nemijlocit, prin metodele enumerate de art. 302 alin. (1) din același cod, scop în care, președintele completului de judecată va obliga partea căreia i se atribuie scrierea sau semnătura să scrie și să semneze sub dictarea sa părți din înscris. Dispozițiile legale care reglementează verificarea de scripte permit instanței de judecată să efectueze această procedură prin orice mijloace de probă admise de lege și impun judecătorului să obțină specimene de la pretinsul autor al conținutului sau semnăturii înscrisului.

Examinând însă decizia atacată din perspectiva normelor de drept enunțate, Înalta Curte reține că pretinsa încheiere a contractului prezentat de reclamantă este pusă la îndoială în cauză de împrejurarea contestării propriei semnături de către pârâtă, ipoteză care se circumscrie textelor de lege anterior evocate și care impunea cercetarea aspectelor invocate de către partea pretins semnatară, în apărare.

Or, se constată că instanța de apel nu a urmat procedura riguroasă a verificării de scripte, reglementată de art. 301-302 C. proc. civ. și, deși avea la dispoziție metode diverse de verificare a autenticității semnăturii, nu a dispus nicio măsură în acest scop, nu a considerat oportun să oblige pe administratorul intimatei să prezinte specimene de semnătură, ci a reținut doar, într-o manieră superficială, printr-o simplă și formală comparație de înscrisuri, că semnătura înscrisă pe acestea este complet diferită, apreciind suficientă conduita părții pârâte de a o fi contestat.

Această modalitate de exercitare a controlului judiciar devolutiv de către instanța de apel, în condițiile în care reține prealabil necesitatea verificării de scripte și constată că prima instanță nu a efectuat-o, echivalează însă cu cercetarea necorespunzătoare a fondului cauzei, sub aspectul nașterii realmente a raportului juridic contractual între părțile litigante, aspect esențial pentru stabilirea fundamentului pretențiilor deduse judecății de către reclamantă, circumscrise răspunderii civile contractuale și întemeiate pe contractul disputat.

Toate argumentele prezentate conduc la concluzia caracterului fondat al criticilor recurentei subsumate primului motiv de recurs, vizând procedura verificării de scripte și conferă așadar, deciziei atacate vicii de nelegalitate, impunând soluția casării acesteia.

Trebuie menționat că, deși titulara căii extraordinare de atac a solicitat administrarea acestei proceduri speciale în fața instanței de recurs, cererea sa apare ca inadmisibilă din perspectiva prevederilor art. 492 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile lipsei caracterului de noutate a înscrisului în discuție, astfel încât va rămâne nesoluționată în prezenta etapă procesuală, urmând a fi valorificată în rejudecarea apelului.

Pe de altă parte, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., subsumat căruia recurenta a imputat instanței de apel aplicarea greșită a normelor de drept material privind încheierea, interpretarea și forța obligatorie a contractelor, Înalta Curte reține – prin prisma considerentelor anterioare ce conduc la reformarea deciziei recurate pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. –, că aceste critici, care vizează maniera în care instanța de apel a examinat, în esență, îndeplinirea condițiilor de validitate a convenției invocate de reclamantă în susținerea pretențiilor sale, confirmă aspecte reale de nelegalitate, cel puțin sub aspectul exprimării și valabilității consimțământului părților. Or, după cum s-a arătat, aceste chestiuni urmează să fie analizate de instanța de apel în rejudecare, întrucât este esențial pentru justa soluționare a cauzei să se stabilească dacă înscrisul înfățișat de titulara acțiunii a fost apt să producă efectele juridice pretinse de aceasta.

În respectivul demers, instanța de apel urmează ca, prin administrarea tuturor probelor necesare, inclusiv prin administrarea, în condiții de legalitate, a procedurii de verificare a înscrisurilor reglementată de dispozițiile art. 301-303 C. proc. civ., să stabilească fără echivoc, situația de fapt, uzanțele statornicite între părți de-a lungul dinamicii relațiilor contractuale derulate între acestea – în sensul de a lămuri modalitatea curentă, obișnuită, de încheiere a unor astfel de contracte, respectiv, consensuală – prin simplul acord de voință al părților, sau concretizată prin înscris semnat, scanat și trimis reciproc prin poșta electronică, ori condiționată de semnarea și remiterea exemplarelor semnate prin mail și în original, precum și a unor bilete la ordin. În funcție de aceste aspecte pe deplin lămurite, se va aprecia și asupra valabilității sau nevalabilității contractului invocat de reclamantă în susținerea pretențiilor deduse judecății, respectiv a efectelor juridice ale acestuia.

Totodată, față de împrejurarea că, în considerentele deciziei atacate, curtea de apel a evocat dispoziții legale speciale ce reglementează semnătura electronică, reținând tipurile, modalitatea în care poate fi utilizată și efectele acesteia, Înalta Curte subliniază că respectivele considerații teoretice nu prezintă relevanță pentru prezenta cauză, întrucât contractul disputat nu a fost semnat în această modalitate, ci poartă o semnătură olografă (cea contestată de către pârâtă), fiind numai scanat și trimis prin poșta electronică părții adverse. Cu alte cuvinte, aspectele prezentate apar ca fiind străine cauzei, urmând a fi înlăturate, deopotrivă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 și al art. 497 C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel, care urmează a proceda conform celor statuate prin prezenta decizie, cu respectarea prevederilor imperative ale art. 501 C. proc. civ. Totodată, în rejudecare, instanța devolutivă va aprecia și asupra cererii cu caracter accesoriu formulate de recurentă privind cheltuielile de judecată avansate de către aceasta în prezenta fază procesuală.