ÎCCJ, decizie (scj.ro #193009)

A.Acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de subantrepriză. Înscrierea în fals. Condiții și efecte.

B.Probele. Incidența dispozițiilor art. 295 din Codul de procedură civilă. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Procedura în fața primei instanțe. Judecata

Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute

contract de subantrepriză

cauză ilicită

fraudă la lege

înscriere în fals

C. proc. civ., art. 22 alin. (2), art. 277 alin. (3), art. 295, art. 304, art. 306, art. 329

A.

Sfera înscrierii în fals, care are ca obiect instrumentul probator, este delimitată la falsificarea scrierii sau semnăturii, iar jurisprudențial, acest domeniu s-a extins și cu privire la suportul material al actului, adică la o denaturare produsă asupra elementelor lui materiale definitorii: o scriere sau semnătură care nu aparțin celui de la care actul emană sau alterarea, în orice mod, a acestora, adică o demonstrare a lipsei de autenticitate a actului depus în proces în raport cu cel originar.

Iese astfel din sfera reglementată un pretins fals conceptual al actului instrumentator, adică un act pe care părțile l-au conceput originar în mod necorespunzător adevărului, prin  consemnarea în act a unei date necorespunzătoare adevărului. În acest caz, nu se afirmă o falsificare a scrierii sau semnăturii, ci un aspect care excedează elementele instrumentului probator, care intră în sfera intenției părților și care nu poate fi demonstrată ori combătută prin înscrierea în fals.

Finalitatea înscrierii în fals în procesul civil nu este alta decât înlăturarea înscrisului din proces ca probă iar nu infirmarea operațiunii juridice ca atare, ca negotium iuris ori demonstrarea nulității ei.

B.

Dispozițiile art. 295 C. proc. civ.

reglementează, de facto, situația în care o parte „învederează că partea adversă deține un înscris probatoriu, referitor la proces”, așa încât, în măsura în care înfățișarea lui nu este benevolă, instanța poate ordona deținătorului înscrisului să îl prezinte în proces. Astfel, dacă s-a dovedit deținerea înscrisului de către adversar și acesta nu se conformează ordinului de a depune în proces înscrisul, „instanța va putea socoti ca dovedite afirmațiile făcute cu privire la conținutul acelui înscris de către partea care a cerut înfățișarea”.

Dispozițiile art. 295 C.proc.civ. au în vedere o prezumție judiciară favorabilă celui care cere înfățișarea înscrisului, care constă în a se considera dovedite „afirmațiile făcute cu privire la conținutul acelui înscris”.

În cazul în care înscrisul nu era „ascuns” de partea potrivnică, ci se afla între actele dosarului, în proces neexistând dispute asupra deținerii înscrisului de către partea potrivnică, adică asupra înseși existenței actului probator, ci cu privire la depunerea lui în original, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 295 C. proc. civ., partea considerând, în mod greșit, că avea dreptul

să i se considere dovedite afirmațiile făcute împotriva conținutului înscrisului, adică înlăturarea din cuprinsul lui a consemnării privind data încheierii actului juridic pe care înscrisul îl proba.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1791 din 28 septembrie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la 5 februarie 2018 sub nr. x/3/2018, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar consorțiul format din B. S.P.R.L. și C. S.P.R.L., a chemat în judecată pe pârâtele D. S.R.L. și E. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de subantrepriză nr. C318, datat la 03.10.2011, încheiat între pârâte pentru motivul determinat de cauza ilicită a acestuia și fraudarea legii la încheierea lui.

Prima instanță, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 3876/20.12.2018, a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Prin sentința civilă nr. 2746/01.10.2019, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâta E. S.R.L. și a respins ca neîntemeiată cererea de completare a încheierii din 11.12.2018 și a sentinței civile nr. 3876/20.12.2018, pronunțate în aceeași cauză.

Împotriva încheierilor din 13.11 2018 și din 11.12. 2018 și a sentinței civile nr. 3876/20.12.2018, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar consorțiul B. S.P.R.L. și C. S.P.R.L. a declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 1756A/10.12.2020, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar consorțiul format din B. S.P.R.L. și C. S.P.R.L., a declarat recurs, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ.

Subsumat primului motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., s-a susținut aplicarea greșită a prevederilor art. 304 și 306, a art. 22 alin. (2), a art. 277 și a art. 295 C.proc.civ.

Referitor la aplicarea greșită a art. 304 - 306 C.proc.civ., s-a arătat că actul contestat, anume contractul de subantrepriză, a fost falsificat prin falsificarea datei (antedatare), pentru a crea un aparent just temei societăților E. S.R.L. și D. S.R.L., controlate de aceeași persoană, pentru transferul prin gir, la 3.10.2011, a două bilete la ordin emise de reclamantă și pentru a procura o creanță în contra reclamantei de 6.560.593 lei, context în care prevederile art. 304 C.proc.civ., privind procedura denunțării înscrisului ca fals, sunt aplicabile în cauză, hotărârea instanței de apel fiind nelegală din această perspectivă.

Sub acest aspect, s-a apreciat că denunțarea unui înscris ca fals în cadrul unei acțiuni în anularea contractului materializat prin înscrisul respectiv este posibilă, întrucât motivele denunțării falsului și cele vizând nulitatea nu sunt contradictorii, falsificarea contractului reprezentând mijlocul prin care s-a realizat scopul ilicit al acestuia, constând în inițierea procedurii de executare silită împotriva recurentei-reclamante pentru o creanță inexistentă și, ulterior, începerea procedurii insolvenței în contra acesteia, așa cum rezultă din decizia nr. 252 din 1.04.2015 pronunțată de Curtea de apel București în dosarul nr. x/299/2012.

În susținerea aceluiași motiv de recurs, s-a arătat că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 22 alin. (2) C.proc.civ.; instanța de apel ar fi trebuit să rețină că prima instanță a încălcat principiul contradictorialității, întrucât a aplicat, din oficiu și fără a pune în discuția părților, prevederile art. 277 din același act normativ, odată cu rămânerea în pronunțare asupra cererii recurentei-reclamante de a se constata că părțile adverse refuză depunerea actului contestat. De asemenea, o aplicare corectă a normelor de procedură în apel impunea ca înscrisul contestat să fie înlăturat ca probă în dovedirea datei la care ar fi fost încheiat, în aplicarea art. 306 și art. 295 C.proc.civ.

În ceea ce privește dispozițiile art. 277 C.proc.civ., s-a arătat că instanța de apel ar fi trebuit să constate aplicarea lui greșită de către prima instanță, având în vedere că, deși s-a pus în vedere intimatelor-pârâte să depună actul contestat ca fals, sub sancțiunea art. 306 din același act normativ, Tribunalul București a apreciat că această sancțiune nu ar putea fi incidentă față de prezumția simplă referitoare la data înscrisului utilizat între profesioniști; or, această prezumție nu se poate aplica în situația în care respectivul înscris este defăimat/contestat ca fals și se solicită urmarea procedurii falsului pentru a face dovada antedatării.

Referitor la aplicarea greșită a art. 295 C.proc.civ., câtă vreme intimatele-pârâte nu s-au conformat dispoziției instanței de a depune înscrisul, iar recurenta-reclamantă este partea care a solicitat înfățișarea acestuia și a arătat că mențiunea cu privire la dată este nereală, în temeiul dispozițiilor anterior menționate, instanțele fondului ar fi trebuit să constate că sunt dovedite afirmațiile recurentei-reclamante cu privire la antedatarea contractului de subantrepriză.

În cadrul criticii întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., s-a arătat că hotărârea atacată nu este motivată în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 304 C.proc.civ. în cadrul unei acțiuni în constatarea nulității actului materializat prin înscrisul denunțat ca fals, în cuprinsul hotărârii nefiind indicate argumentele pentru care s-a reținut că partea nu poate apela la procedura de înscriere în fals cu privire la actul împotriva căruia a formulat acțiunea în anulare.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1236 alin. (2) C.civ.

Sub acest aspect, a afirmat că în mod eronat s-a reținut că reclamanta nu ar fi indicat prevederile legale încălcate de intimatele-pârâte prin încheierea contractului contestat, în condițiile în care atât în cererea de chemare în judecată, cât și în motivele de apel, acestea au fost menționate, anume art. 663 C.proc.civ. și art. 19 din Legea nr. 58/1934, prezenta acțiune în anulare fiind întemeiată pe considerentul că încheierea contractului s-a realizat cu scopul de a se porni executarea silită împotriva recurentei-reclamante pentru o pretinsă creanță, concomitent cu încasarea de către E. S.R.L. de la D. S.R.L. a aceleași creanțe.

Subsumat ultimului motiv de recurs, întemeiat, de asemenea, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., autoarea căii de atac a susținut aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1.237 C. civ., motivat de faptul că mecanismul fraudulos care a dus la eludarea prevederilor procedurale a fost dovedit.

În opinia recurentei-reclamante, în cauză s-a demonstrat că unicul scop pentru care a fost încheiat contractul contestat a fost pentru a justifica girul biletelor la ordin și a eluda aplicarea art. 663 C.proc.civ.

Intimatele pârâte au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinări.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C.proc.civ., în cauză s-a efectuat raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, comunicat părților, iar prin încheierea completului de filtru din 18.05.2022, recursul a fost admis în principiu, fiind citate părțile la termenul acordat  pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului și decizia atacată, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:

Într-un prim motiv al recursului, A. S.A. critică reținerea instanței de apel potrivit căreia dispozițiile art. 304 C.proc.civ. nu sunt incidente în cauză. S-a subliniat că, încă prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a afirmat că este fals contractul C318 prin menționarea unei date neadevărate referitoare la încheierea lui, respectiv 03.10.2011, consemnată în cuprinsul actului, sens în care pretinde aplicabile dispozițiile art. 304 C.proc.civ.

S-a subliniat că nu există incompatibilitate între înscrierea în fals și motivele de nulitate invocate împotriva convenției, că înscrierea în fals era pe deplin posibilă și că, de altfel, falsul a fost mijlocul de caracterizare a scopului ilicit al contractului, act care a prilejuit, în mod nelegal, demararea procedurii de executare silită împotriva reclamantei, deoarece acesta a fost folosit în justificarea girului biletelor la ordin, astfel cum s-a reținut prin decizia nr. 252/2025 pronunțată în apel în dosarul nr. x/299/2012.

Pentru a evalua temeinicia acestui motiv de recurs, Înalta Curte arată că examenul deciziei atacate relevă că instanța de apel a plecat, în chestiunea litigioasă a înscrierii în fals, de la două premise: aceea că apelanta nu susține falsificarea scrierii ori a semnăturii pentru a putea fi incidente dispozițiile procedurale care permit desfășurarea înscrierii în fals și că obiectul acțiunii îl reprezintă nulitatea convenției pentru cauză ilicită și fraudă la lege, niciunul dintre litiganți necontestând încheierea convenției. Astfel, în apel s-a constatat că în mod corect prima instanță a reținut că nu se aplică prevederile referitoare la înscrierea în fals. A mai reținut instanța de apel că sunt lipsite de fundament susținerile apelantei care relevau intenția probării falsului prin expertiză grafoscopică, întrucât se contestă data înscrisului consemnată în act la chiar momentul conceperii lui, iar nu prin contrafacerea, în orice mod a actului.

În acest cadru, Înalta Curte subliniază că, pentru dezlegarea acestei chestiuni litigioase este esențială urmărirea modului în care etapa corespunzătoare înscrierii în fals s-a desfășurat în fața primei instanțe și raționamentul instanței de apel.

Constată, astfel, instanța supremă că în ședința tribunalului din 18.09.2018, această instanță a pus în vedere pârâtelor să depună la dosar originalul actului defăimat ca fals, reținându-se ulterior, la 13.11.2018, că acest demers nu fusese făcut „în vederea procedurii înscrierii în fals”, iar obligația depunerii înscrisului în original aparținea, oricum, pârâtelor, ca obligație procedurală ordinară; în acest sens, la același termen, s-a respins cererea reclamantei ca în temeiul art. 292, art. 293 și art. 306, raportate la art. 329 C.proc.civ. să constate întemeiate faptele juridice afirmate prin acțiune. În continuare, în aceeași ședință, tribunalul a obligat părțile „înainte de a dispune în sensul solicitat de reclamantă” (

s.n.

: defăimarea înscrisului ca fals) ca până la termenul următor să își prezinte poziția cu privire la înscris și să prezinte originalul acestuia, sub sancțiunea prevăzută de art. 306 C.proc.civ.

Ulterior, la termenul de judecată din 11.12.2018, după dezbateri contradictorii referitoare la desfășurarea procedurii de înscriere în fals și ca urmare a solicitării reclamantei de completare a încheierii anterioare, tribunalul a amânat să se pronunțe dacă a inițiat sau nu această procedură, iar, în final, a pronunțat sentința asupra fondului, lăsând nedezlegată această dispută.

O cerere de completare a încheierii din 11.12.2018 și a sentinței a fost respinsă, tribunalul reținând că dispoziția stabilită în sarcina pârâtelor, de a avea asupra lor în original actele depuse la dosar în copie, nu a fost prevăzută sub o sancțiune specifică.

Urmărind această succesiune instanța de apel a constatat că în mod corect prima instanță a considerat că nu sunt incidente dispozițiile referitoare la înscrierea în fals.

În realitate, Înalta Curte notează că procedura înscrierii în fals împotriva unui înscris sub semnătură privată, cum este și contractul C318, este reglementată de dispozițiile art. 304-308 C.proc.civ. și presupune parcurgerea obligatorie a unor etape consecutive: declararea înscrierii în fals

in limine litis

, obligarea părții împotriva căreia procedura este demarată de a se prezenta personal sau prin mandatar cu procură specială pentru a lua cunoștință de denunțarea înscrisului ca fals și de a depune actul defăimat ca atare în original, luarea declarațiilor părților cu privire la intenția de continuare a procedurii falsului, respectiv cu privire la intenția menținerii înscrisului în cadrul probelor administrate și, dacă este cazul, eliminarea înscrisului din dosar sau verificarea stării înscrisului urmată, după caz, de sesizarea organului de urmărire penală sau de cercetarea propriu-zisă a falsului de către instanța civilă.

Deși prima instanță a avut o poziție lipsită de claritate la solicitările repetate ale reclamantei de a da efect înlăturării din dosar a înscrisului împotriva căruia s-a formulat cererea de înscriere în fals, demersurile sale concrete au corespuns demarării acestei proceduri, sens în care pârâtele au fost îndatorate să depună la dosar actul în original și s-a cerut acestora să pregătească un răspuns cu privire la intenția lor de a se folosi în continuare, în proces, de înscris. Aceste demersuri nu au fost însă continuate; tribunalul

nu a constatat refuzul nejustificat de depunere a originalului și nu a audiat pârâtele

pentru a stabili intenția lor de a se folosi în proces de actul defăimat ca fals; repetat, a ezitat să clarifice cărei instituții procesuale au corespuns demersurile deja efectuate iar, în final, procedurii nu i s-a mai dat niciun curs.

Or, în aceste condiții, întrucât procedura urmată nu a epuizat etapa în care părțile exprimau o poziție fără echivoc referitoare la desistarea lor de folosirea înscrisului, reclamanta nu a putut pretinde cu succes la prima instanță înlăturarea lui din ordinea probelor cauzei ori aplicarea dispozițiilor art. 295 C.proc.civ., însă pentru această din urmă aserțiune recurenta a dezvoltat un alt motiv de casare.

La rândul său, instanța de apel, sesizând aceeași succesiune în ceea ce privește demersul primei instanțe a

apreciat că aceasta a corespuns unei respingeri implicite a cererii de înscriere în fals, concluzie pe care a validat-o

. A explicat părților că dispozițiile art. 304 C.proc.civ. nu erau aplicabile față de împrejurarea că reclamanta nu a susținut că în înscrisul defăimat ca fals ar fi fost falsificată scrierea ori semnătura spre a fi incidente prevederile privind denunțarea înscrisului ca fals, pretinzându-se doar că părțile au inserat o dată necorespunzătoare adevărului și că adevărata dată a convenției era ulterioară.

În condițiile în care recurenta pretinde în acest stadiu al procesului că statuările instanței de apel sunt greșite și că era posibilă înscrierea în fals împotriva actului constatator al convenției, deoarece nu există nicio incompatibilitate între acest demers și motivele de nulitate invocate, Înalta Curte arată că nu acesta a fost argumentul de substanță al instanței de apel.

Antamând astfel și următorul motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., instanța de recurs subliniază că în cuprinsul deciziei recurate curtea de apel a expus cu suficientă claritate argumentele juridice care susțin inaplicabilitatea dispozițiilor art. 304 și urm. C.proc.civ. cu privire la cererea de înscriere în fals.

Astfel, pe lângă considerentele deja redate ale deciziei recurate, în mod repetat instanța de apel a afirmat că apelanta-reclamanta nu afirma în esență o falsificare a scrierii care să poate fi constatată prin mijlocirea unei expertize grafoscopice, cum s-a pretins, și că operațiunea de antedatare a contractului nu intră astfel în spectrul înscrierii în fals reglementate de Codul de procedură civilă, că reclamanta nu a afirmat că înscrisul ar avea un alt conținut decât cel pretins de pârâte, inclusiv în privința datei menționate în act, ci că pretinderea că actul s-a încheiat la data trecută în înscris este nereală și că a fost făcută în scopul fraudării intereselor reclamantei.

Din acest punct de vedere, hotărârea instanței de apel respectă exigențele motivării impuse de garanțiile unui proces echitabil și unei judecăți efective a cauzei și reflectă aplicarea corectă a normelor procesuale.

Dispozițiile art. 304 și urm. C.proc.civ. sunt integrate regulilor privind administrarea probei cu înscrisuri și se referă exclusiv la înscrisuri ca mijloc de probă într-un proces,

instrumentum probationis

.

Sfera înscrierii în fals,

care are ca obiect instrumentul probator

, este delimitată astfel la falsificarea scrierii sau semnăturii, iar jurisprudențial, acest domeniu s-a extins și cu privire la suportul material al actului, adică la o denaturare produsă asupra elementelor lui materiale definitorii: o scriere sau semnătură care nu aparțin celui de la care actul emană sau alterarea, în orice mod, a acestora, adică o demonstrare a lipsei de autenticitate a actului depus în proces în raport cu cel originar.

Iese astfel din sfera reglementată un pretins fals conceptual al actului instrumentator, adică un act pe care părțile l-au conceput originar în mod necorespunzător adevărului, cum este situația descrisă de recurenta-reclamantă care pretinde că, de conivență, spre frauda intereselor sale, pârâtele au consemnat în act o dată necorespunzătoare adevărului. În acest caz, recurenta-reclamantă nu afirmă o falsificare a scrierii sau semnăturii, ci

un aspect care excedează elementele instrumentului probator

, care intră în sfera intenției părților și care nu poate fi demonstrată ori combătută prin înscrierea în fals.

Chiar și dincolo de aceste statuări, Înalta Curte reamintește părților că

finalitatea înscrierii în fals în procesul civil nu este alta decât înlăturarea înscrisului din proces ca probă,

iar nu infirmarea operațiunii juridice ca atare, ca

negotium iuris

ori, cum pretinde recurenta-reclamantă, demonstrarea nulității ei.

În măsura în care strategia reclamantei a urmărit să releve antedatarea înscrisului ca mijloc de caracterizare a cauzelor de nulitate afirmate cu privire la operațiunea juridică, în sensul de

negotium iuris

, aceasta s-a plasat în mod eronat pe contestarea ca fals a înscrisului doveditor. Această procedură, dacă întrunea condițiile pentru a fi accesată, putea permite reclamantei eliminarea din dosar a înscrisului, deci a unei probe din proces; eliminarea acestei probe nu conducea automat la concluzia că operațiunea juridică, de altfel, necontestată, s-a încheiat la o altă dată decât cea pretinsă de adversari, așa încât părțile erau îndatorate a dovedi data pretinsă prin alte mijloace probatorii admisibile în proces. Cu alte cuvinte, nulitatea unui act juridic fondată pe cauza ilicită sau frauda la lege, cum se pretinde în litigiu, nu ar putea fi dovedită prin înlăturarea din dosar a probei care susține încheierea convenției, ci are alte resorturi, care țin de elementele intenționale ale actului juridic ce trebuie demonstrate, în acest caz, prin elemente extrinseci înscrisului.

De aceea, pentru aceste considerente, instanța de recurs subliniază că primele motive ale recursului sunt nefondate și vor fi înlăturate.

Prin următoarele critici, care vor fi examinate împreună, recurenta afirmă că tribunalul a încălcat regulile de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, pe de o parte, pentru că a eludat dispozițiile art. 22 alin. (2) C.proc.civ., ignorând principiul contradictorialității prin valorificarea dispozițiilor art. 277 alin. (3) C.proc.civ., iar, pe de altă parte, pentru că a dat efect unei prezumții simple valorificând în cauză înscrisul împotriva căruia reclamanta se înscrisese în fals, iar curtea de apel nu a recunoscut aceste încălcări.

Mai precis, recurenta critică faptul că instanța de apel nu a admis motivele de apel constând în ignorarea regulilor procesuale enunțate de către prima instanță. Sugerând în critica formulată că instanța de apel ar fi trebuit să rețină alte considerente, care ar fi condus, în opinia părții, la o decizie favorabilă, recurenta nu afirmă încălcarea acestor reguli de procedură în apel, ci este nemulțumită de modul în care a raționat această instanță.

Fiind formulate specific ca motive de apel, aceste critici au fost examinate de instanța de prim control judiciar. Astfel, în decizie s-a subliniat că nu era necesar ca tribunalul să pună în dezbatere aplicarea dispozițiilor art. 277 alin. (3) C.proc.civ., aceasta nefiind o împrejurare de drept nouă, întrucât reprezintă tocmai unul dintre temeiurile de drept pe baza cărora instanța evaluează probele în ansamblu și că, fiind instituită o prezumție simplă, părțile o puteau răsturna cu orice mijloc de probă.

Instanța de recurs notează că nicio încălcare a normelor de procedură în apel nu a fost identificată de recurentă pentru a putea fi examinată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.

Numai în măsura în care recurenta pretinde aplicarea greșită

și

în apel a dispozițiilor art. 277 alin. (3) C.proc.civ., în condițiile în care înscrisul constatator fusese contestat ca fals, motivul de casare poate fi examinat în mod propriu în recurs. În acest context recurenta a afirmat că prezumția legală nu mai putea fi valorificată deoarece înscrisul fusese defăimat ca fals; a subliniat recurenta că dispozițiile art. 306 C.proc.civ. au fost înlăturate ca urmare a aplicării unei prezumții legale simple, date de art. 277 alin. (3) C.proc.civ., ceea ce vădește o aplicare greșită a normelor procesuale și validarea unui raționament absurd.

Aceste critici sunt însă lipsite de fundament și vădesc o înțelegere precară a considerentelor instanței de apel; prin niciunul dintre acestea instanța de apel nu a expus un astfel de raționament.

Instanța de apel a avut a examina aplicarea dispozițiilor art. 277 alin. (3) C.proc.civ. de către prima instanță, în condițiile în care premisa esențială a motivării, cu privire la problematica înscrierii în fals împotriva înscrisului constatator al convenției, a fost aceea că reclamanta nu putea uza de acest mijloc de contestare a înscrisului în condițiile cerute. Această justificată premisă a condus instanța de apel la validarea raționamentului tribunalului care nu a înlăturat înscrisul din suma probelor examinate, așa încât, valorificându-l, în lipsa unor dovezi contrare, prezumția instituită de art. 277 alin. (3) C.proc.civ., referitoare la proba datei înscrisului sub semnătură privată întocmit în exercițiul activității unei întreprinderi, a devenit deplin operantă. Nu au fost, așadar, înlăturate de la aplicare dispozițiile art. 306 C.proc.civ. în concurs cu cele ale art. 277 alin. (3) C.proc.civ., ci, dimpotrivă, constatându-se că înscrisul nu a fost înlăturat din dosar cu succes în contextul unei înscrieri în fals ori combătut, prin alte probe, data înscrisă în cuprinsul său este prezumată a fi cea la care actul a fost încheiat.

În acest sens, Înalta Curte subliniază că aceste motive de casare sunt lipsite de fundament și le înlătură.

O critică succesivă a recurentei, integrată tot dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., a vizat aplicarea greșită a prevederilor art. 295 C.proc.civ., în măsura în care instanța de apel a reținut că apelanta nu pretinde că înscrisul ar cuprinde mențiuni pe care părțile adverse le-ar contesta și care ar putea fi dovedite prin mijlocirea prezumției instituite de dispoziția de drept procesual în discuție.

Or, recurenta a subliniat că potrivit art. 295 C.proc.civ. „(...) instanța va putea socoti ca dovedite afirmațiile făcute cu privire la conținutul acelui înscris de partea care a cerut înfățișarea”; de vreme ce această parte a solicitat depunerea la dosar a înscrisului încă din 18.09.2018, în fața primei instanțe, iar pârâtele nu s-au conformat, rezultă că afirmația sa referitoare la caracterul nereal al datei actului, menționate în cuprinsul lui, era o chestiune de fapt dovedită, iar instanța de apel a constatat greșit că apelanta nu putea pretinde în favoarea sa aplicarea acestei dispoziții legale.

Nici acest motiv de casare nu este însă fondat.

Dispozițiile art. 295 C.proc.civ. reglementează o situație procesuală distinctă de cea înfățișată de recurentă și incompatibilă cu dispozițiile art. 304 și urm. C.proc.civ.

Dacă în ipoteza înscrierii în fals depunerea înscrisului contestat ca atare în proces, în original, are ca finalitate verificarea stării lui materiale și conservarea în scopul verificării falsului de către organele competente și presupune, prin premisă, că actul a fost deja depus în proces făcând posibilă însăși contestarea lui, dispozițiile art. 295 C.proc.civ. au în vedere un cu totul alt caz.

Aceste din urmă dispoziții legale succed în mod logic celor ale art. 293 C.proc.civ. și reglementează,

de facto

, situația în care o parte „învederează că partea adversă deține un înscris probatoriu, referitor la proces”, așa încât,

în măsura în care înfățișarea lui nu este benevolă, instanța poate ordona deținătorului înscrisului să îl prezinte în proces

. Finalmente, potrivit dispozițiilor art. 295 C.proc.civ.,

dacă s-a dovedit deținerea înscrisului de către adversar și acesta nu se conformează ordinului de a depune în proces înscrisul

, „instanța va putea socoti ca dovedite afirmațiile făcute cu privire la conținutul acelui înscris de către partea care a cerut înfățișarea”.

Chiar dacă instanța de apel nu a descris întregul context legal în care dispozițiile art. 295 C.proc.civ. sunt aplicabile, Înalta Curte subliniază primordial că situația premisă care permitea incidența acestui text de lege nu este cea din proces. Înscrisul nu era „ascuns” de partea potrivnică, ci se afla între

actele

dosarului; premisa înfățișării lui nu a fost cea rezumată mai sus, ci a corespuns intenției reclamantei de a se înscrie în fals împotriva acestuia. În proces nu au existat dispute asupra deținerii înscrisului de către partea potrivnică, adică asupra înseși existenței actului probator, ci cu privire la depunerea lui în original. În fine, esențial, așa cum a reținut și instanța de apel, dispozițiile art. 295 C.proc.civ. au în vedere o prezumție judiciară favorabilă celui care cere înfățișarea înscrisului care constă în a se considera dovedite „

afirmațiile făcute cu privire la conținutul acelui înscris

”, în timp ce recurenta consideră, cu totul greșit, că avea dreptul să i se considere dovedite

afirmațiile făcute împotriva conținutului înscrisului

, adică înlăturarea din cuprinsul lui a consemnării privind data încheierii actului juridic pe care înscrisul îl proba.

În concluzie, în  sensul solicitat de recurentă, dispozițiile art. 295 C.proc.civ. nu erau aplicabile, așa încât critica recurentei va fi înlăturată.

În orice caz, pentru a finaliza orice considerente legate de incidența regulilor de drept procesual pe care recurenta le amintește în acest recurs, cu privire la regulile instituite atât prin art. 277 alin. (3), cât și prin art. 295 C.proc.civ., Înalta Curte subliniază că

normele în discuție instituie simple prezumții, legale ori judiciare

, ceea ce evidențiază caracterul lor delebil. Disputa juridică fiind purtată asupra datei reale a încheierii acordului contractual contestat, părțile puteau folosi în proces orice probe care conduceau la răsturnarea acestor prezumții, probe de care părțile nu erau dispensate, chiar în modul în care reclamanta a conceput întreaga sa strategie procesuală.

Întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., următoarele motive de recurs vizează aplicarea greșită în apel a dispozițiilor art. 1236 alin. (2) și art. 1237 C.civ.

Astfel, recurenta consideră că instanța de apel a reținut greșit că nu au fost indicate prevederile legale încălcate la încheierea actului, în condițiile în care aceste dispoziții au fost evocate prin însăși cererea de chemare în judecată. În acest sens, recurenta a arătat că au fost menționate dispozițiile art. 663 C.proc.civ. și cele ale art. 16 din Legea nr. 58/1934 și că, descriind mecanismul în care pârâtele au acționat, este evidentă încălcarea acestor dispoziții legale. De asemenea, a subliniat că a demonstrat modul în care pârâtele au urmărit fraudarea intereselor sale, că au folosit contractul atacat spre a preconstitui un just titlu pentru gir, valabil numai în condițiile antedatării operațiunii juridice încheiate. Consecințele girului au permis giratarului E. S.R.L. demararea executării silite împotriva recurentei și au condus la intrarea acestei societăți comerciale în insolvență, fiind evidentă cauza de nulitate evocată prin încălcarea dispozițiilor art. 1237, art. 1236 alin. (2) C.civ. și art. 663 C.proc.civ.

Examinând din nou decizia recurată, Înalta Curte reține că instanța de apel a reținut că motivele de nulitate evocate de recurentă sunt frauda la lege și cauza ilicită a contractului, caracterizate de reclamantă prin descrierea mecanismului de încheiere a contractului C318, în special prin antedatarea acestuia și, astfel, consolidarea unui gir al biletelor la ordin emise de S.C. A. S.A. Instanța de apel a reținut că deși au fost invocate dispozițiile art. 1236 alin. (2) C.civ., totuși, reclamanta nu a arătat care sunt normele legale încălcate ori în ce măsură scopul convenției atacate este contrar legii ori ordinii publice.

Observațiile instanței de apel sunt corecte. Încălcarea legii sau a bunelor moravuri presupune identificarea acelei dispoziții care, la încheierea convenției, a fost nesocotită. Demonstrația motivului de nulitate bazat pe acest fundament presupune identificarea regulii de drept ori de ordine publică care

impune o anumită conduită și care a fost încălcată

de părți concomitent încheierii acordului contractual. În acest context, atât evocarea dispozițiilor art. 663 C.proc.civ., cât și a celor ale art. 16 din Legea nr. 58/1934 are aptitudinea de a pune în discuție chestiuni plasate în legătură cu încheierea convenției, însă nu demonstrează ilicitatea ei. În alte cuvinte, a pretinde că încheierea convenției C318 a validat girul biletelor la ordin și ulterior a demarat executarea silită a acestor titluri de valoare, într-un context factual descris amănunțit de reclamantă, dar nedemonstrat după regulile de probațiune judiciară, nu poate conduce la finalitatea urmărită de această parte. În sine, evocarea celor două dispoziții de drept, prima referitoare la împrejurarea că executarea silită va putea porni numai pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă, a doua statuând regula că în acțiunea cambială nu se pot opune posesorului excepțiile personale ale deținătorilor anteriori ori ale trăgătorului, decât dacă deținătorul actual a lucrat cu știință în paguba debitorului nu demonstrează

per se

încălcarea, de către pârâte, a regulilor de conduită pe care aceste dispoziții le impun.

Astfel cum a subliniat și instanța de apel, cauza ilicită și frauda la lege nu pot fi susținute prin mecanismul descris de reclamantă în lipsa unor probe adecvate pentru demonstrarea ilicitului contractual.

Înlăturând, pentru aceste considerente, și motivele de casare care pretind încălcarea normelor de drept material de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că recursul nu este fondat și l-a respins, potrivit art. 496 C.proc.civ.