ÎCCJ, decizie (scj.ro #223153)

Contract de vânzare-cumpărare cereale încheiat sub condiția suspensivă a emiterii de către vânzător a unui bilet la ordin avalizat. Neîndeplinirea condiției. Lipsa de efect a acțiunii în răspundere formulată de cumpărător

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Modalitățile obligațiilor. Condiția

Index alfabetic: Acțiune în pretenții

Beneficiu nerealizat

Contract de vânzare-cumpărare cereale

Condiție suspensivă

Condiție pur potestativă

C. civ., art. 1240 alin. (2), art. 1266, art. 1276 alin. (1), art. 1400,

art. 1401 alin. (2), art. 1403, art. 1672, art. 1719

În situația încheierii unui contract de vânzare-cumpărare sub condiție suspensivă, cu valența de a confirma sau, dimpotrivă, de a infirma intenția vânzătorului de a se obliga, concordant cu prevederile art. 1.240 alin. (2) C. civ., eficacitatea contractului depinde de îndeplinirea acestei condiții, suspensive.

Astfel, în situația neîndeplinirii acestei modalități - deficiente condicione a qua -, actul este reputat a nu fi produs efecte juridice, și, prin urmare, deși contractul s-a încheiat, raportul juridic obligațional este suspendat și acțiunea intentată de creditor înainte de îndeplinirea condiției nu are niciun efect, întrucât dreptul nu există.

De aceea, instanța de apel a sesizat în mod just că în cauză lipsea fundamentul acțiunii în răspundere contractuală - un contract în vigoare -, fiind nedisputat că acea condiție de care depindea producerea efectelor juridice nu s-a îndeplinit până la data sesizării instanțelor.

Cum, până la îndeplinirea condiției suspensive actul juridic nu produce efecte, vânzătorul-pârât, debitor al obligației de livrare a bunurilor, nu era ținut să o îndeplinească și, ca atare, nici răspunderea sa pentru neexecutarea acestei obligații nu poate fi activată.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 874 din 17 aprilie 2024

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Vrancea, Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal la 14.04.2022, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 243.600 lei, reprezentând beneficiul nerealizat în urma neexecutării obligațiilor asumate prin contractul de achiziție nr. 7077/24.06.2020 și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 120/19.12.2022, Tribunalul Vrancea, Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâții să plătească reclamantei suma de 169.441 lei, precum și suma de 5.977 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, pârâții au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 241/27.09.2023, Curtea de Apel Galați, Secția a II-a civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâții C. și B.; a obligat reclamanta la plata către pârâți a sumei de 10.989 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Societatea reclamantă A. a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei instanței de apel spre o nouă judecată.

În motivare, autoarea căii de atac a afirmat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Autoarea căii de atac a arătat că dispozițiile art. 1.276 alin. (1) C. civ. au fost greșit aplicate de curtea de apel, întrucât părțile au renunțat irevocabil, potrivit art. 2.7 lit. i) din contract, la dreptul de a-l denunța unilateral, atât înainte cât și ulterior declanșării executării; a susținut că vânzătorul-pârât a pus în executare contractele, livrând 291 de tone de porumb.

În acest context, recurenta a relevat că tranșarea disputei litigioase impune a se analiza dacă, în temeiul art. 2.7 lit. g), contractul poate fi anulat în subsecvența  neîndeplinirii obligației de predare a biletului la ordin drept garanție și dacă neexecutarea îi dă dreptul să solicite debitoarei daune-interese.

În conturarea acestei chestiuni litigioase, a arătat că debitorul obligației de predare și-a asumat o obligație sub condiție suspensivă, a cărei neîndeplinire nu poate rămâne nesancționată, întrucât a avut drept scop lipsirea de efecte a contractului.

A învederat că, deși art. 1.401 C. civ. stabilește că, până la proba contrară, condiția este prezumată rezolutorie, când îndeplinirea ei determină desființarea obligației, în speță, cum momentul este anterior nașterii obligației principale și însăși existența contractului depinde de predarea biletului la ordin, condiția este suspensivă, iar în raport cu art. 1.403 C. civ., pur potestativă, care nu produce niciun efect și nu poate atrage anularea contractului.

Totodată, a subliniat că neîndeplinirea obligației de predare a biletului la ordin atrage răspunderea chematului în judecată și a relevat că, inclusiv în ipoteza în care condiția ar fi rezolutorie, repararea prejudiciului cauzat incumbă pârâtului-vânzător, soluția impunându-se în baza art. 1.266 alin. (3), art. 1.270, art. 1.322, art. 1.350 alin. (1) și (2), art. 1.403, art. 1.406, art. 1.516, art. 1.531, art. 1.532 alin. (1), art. 1.547 și art. 1.548 C. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 09.02.2024, intimații-pârâți au solicitat respingerea recursului ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Situația de fapt, astfel cum rezultă din etapele devolutive ale procesului, relevă că reclamanta, în calitatea de cumpărătoare, a încheiat cu pârâta B., în calitate de vânzătoare, un contract de achiziție de cereale nr. 7077/24.06.2020, prin care vânzătoarea urma să livreze 900 de tone de porumb în perioada 01-30.10.2020.

Vânzătoarea nu și-a îndeplinit obligația de predare a cerealelor contractate, ceea ce a determinat cumpărătoarea să formuleze acțiunea de față, solicitând angajarea răspunderii contractuale a celei dintâi pentru beneficiul nerealizat.

Tribunalul a admis acțiunea, reținând că pârâții nu și-au îndeplinit obligația de livrare a unei cantități de 609 de tone de porumb, iar răspunderea lor poate fi atrasă potrivit art. 2.7 lit. h) din contractul părților.

Pârâții B. și C. au declarat apel, prin care s-au prevalat de clauza inserată la art. 2.7. lit. g) din contract, potrivit căreia: „Pentru a garanta îndeplinirea integrală a obligațiilor asumate prin prezentul contract, Vânzătorul va emite un Bilet la Ordin avalizat (…). Dacă Biletul la Ordin nu intră în posesia Cumpărătorului în termen de 24 de ore de la emiterea contractului, contractul este considerat anulat și nu produce niciun fel de efecte comerciale și juridice.”

Reformând sentința tribunalului, curtea de apel a reținut că vânzătoarea-pârâtă și-a exercitat, în temeiul art. 1.276 alin. (1) C. civ., dreptul potestativ convențional de a denunța contractul, anterior executării lui, și a statuat că, întrucât îndeplinirea obligațiilor asumate prin contract nu le mai incumba, răspunderea pârâților nu poate fi atrasă.

Reclamanta își susține teza centrală a recursului prin argumente construite pe mai multe planuri; pe de o parte, combate aplicarea de către instanța de apel a art. 1.276 alin. (1) C. civ. în raport cu art. 2.7 lit. i) din contract și cu împrejurarea că executarea lui fusese inițiată, iar pe de altă parte, afirmă că art. 2.7 lit. g) reprezintă nu o condiție rezolutorie, ci una suspensivă pur potestativă, inaptă să atragă anularea contractului, pentru că nu produce niciun efect.

Concluzia autoarei căii de atac este că, independent de calificarea clauzei ce a generat controversa, neîndeplinirea obligației de predare a biletului la ordin plasează partea adversă în culpă și permite atragerea răspunderii sale contractuale.

Înalta Curte constată că, deși unele dintre criticile circumscrise de recurenta-reclamantă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt fondate – și o parte din dezlegările curții de apel vor fi corectate prin prezenta decizie – legalitatea respingerii acțiunii subzistă însă, așa încât calea extraordinară de atac va fi respinsă.

Astfel, este fondată critica îndreptată împotriva concluziei curții de apel, potrivit căreia art. 2.7 lit. g) reglementează o clauză de dezicere.

În primul rând, conținutul evocat anterior al dispoziției contractuale reflectă împrejurarea că ea reglementează o obligație a pârâtei și nu un drept potestativ, pe care exercitându-l, aceasta să își retracteze consimțământul dat la încheierea contractului, iar, în plus, cum corect învederează recurenta, părțile au renunțat, prin art. 2.7 lit. i) din contract, la dreptul de a denunța unilateral contractul, ceea ce exclude aplicarea art. 1.276 alin. (1) C. civ.

În privința calificării clauzei în litigiu, Înalta Curte notează preliminar că teza recurentei, care privește clauza 2.7 lit. g) ca pe o obligație condițională de sine stătătoare, a cărei dinamică, în temeiul art. 1.403 C. civ., nu poate împieta asupra efectelor contractului, este greșită, întrucât, subordonând producerea oricăror „efecte comerciale și juridice” ale acestuia predării biletului la ordin, părțile au prefigurat clauza menționată drept o condiție ce afectează însăși convenția.

Așadar, reținând că actul juridic a fost încheiat sub condiția analizată, se va proceda la calificarea acesteia, demersul presupunând, așa cum corect propune autoarea căii de atac, a verifica dacă poate fi activată prezumția reglementată de art. 1.401 alin. (2) C. civ., iar în caz contrar, a aplica statuările prevăzute de art. 1.400-1.401 din cod, pentru a determina voința părților, în considerarea art. 1.266.

Procedând astfel, în acord cu recurenta, instanța supremă notează că scadența obligațiilor principale – decelate, prin recurgerea la aplicarea art. 1.672 și 1.719 C. civ., ca fiind transmiterea proprietății și predarea bunului vândut și, respectiv, preluarea acestuia și plata prețului –, este ulterioară momentului când condiția examinată se putea îndeplini, și, astfel, conchide că prezumția reglementată de art. 1.401 alin. (2) din cod nu poate fi activată; în secvențialitatea raportului juridic litigios, îndeplinirea condiției predării biletului la ordin era prefigurată cu prioritate – la 24 de ore de la emiterea contractului, 24.06.2020 –, în timp ce scadența obligației de livrare, 30.10.2020, și a celei de plată, în 48 de ore de la livrarea mărfii, erau ulterioare.

Observă, deopotrivă, că obligația de predare a biletului la ordin este plasată în antecedența oricărui efect al contractului și, în orice caz, în precedența momentului în care cumpărătorul era chemat să își îndeplinească propriile obligații.

Prin urmare, Înalta Curte constată că părțile au învestit condiția litigioasă cu valența de a confirma sau, dimpotrivă, de a infirma intenția vânzătorului de a se obliga, concordant cu prevederile art. 1.240 alin. (2) C. civ., și, astfel, dând eficiență art. 1.400 C. civ., se impune concluzia că eficacitatea contractului de achiziție depindea de îndeplinirea acestei condiții, suspensive, reglementate de art. 2.7 lit. g).

În raport cu criteriul legăturii dintre realizarea ei și voința părților, condiția suspensivă este potestativă – de vreme ce debitorul obligației nu a dovedit că aceasta ar fi cazuală, în sensul că predarea biletului la ordin avalizat ar depinde de hazard –, mai precis pur potestativă, întrucât nu depinde și de voința unei alte persoane decât debitorul.

Dar, în contextul premisei de la care începe derularea analizei – în sensul că art. 2.7. lit. g) este condiția sub care s-a încheiat actul juridic –, instanța supremă observă că încheierea contractului sub condiție suspensivă, iar nu caracterul pur potestativ al acesteia, este fundamentală în cauză.

Astfel, în situația neîndeplinirii acestei modalități – deficiente condicione a qua – actul este reputat a nu fi produs efecte juridice, altfel spus, deși contractul s-a încheiat, raportul juridic obligațional este suspendat și acțiunea intentată de creditor înainte de îndeplinirea condiției nu are niciun efect, întrucât dreptul nu există.

De aceea, astfel cum s-a anticipat, deși nu a făcut o corectă aplicare a art. 1.400 C. civ., instanța de apel a sesizat în mod just că în cauză lipsea fundamentul acțiunii în răspundere contractuală – un contract în vigoare –, fiind nedisputat că acea condiție de care depindea producerea efectelor juridice nu s-a îndeplinit, până la data sesizării instanțelor.

Cum, până la îndeplinirea condiției suspensive actul juridic nu produce efecte, intimata-pârâtă, debitor al obligației de livrare a bunurilor, nu era ținută să o îndeplinească, ceea ce impune concluzia că nici răspunderea sa pentru neexecutarea acestei obligații nu poate fi activată.

Așa fiind, soluția de respingere a acțiunii în răspundere contractuală promovată de actuala recurentă este corectă și motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va fi înlăturat.

Față de ansamblul tuturor acestor considerente, reținând că motivele invocate nu atrag casarea hotărârii, instanța supremă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul și, reținând culpa sa procesuală, a obligat, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. la plata către intimatul-pârât C. a sumei de 5.000 lei și către intimata-pârâtă B. a sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată angajate în prezenta fază procesuală și dovedite în condițiile art. 452 C. proc. civ.