ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5385/2023

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 1.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/16.03.2016; obligarea FGA la soluționarea cererii de plată, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea F.G.A. la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 16.03.2016, constând în:

(i) în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1 %/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 - 20257,73 RON, calculate până la data de 8.09.2021 și în continuare până la data plății efective;

(ii) în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 330 din 22 februarie 2022, Curtea de Apel București: (i) a respins ca rămasă fără obiect excepția lipsei de obiect/lipsa de interes a acțiunii inițiale; (ii) a respins ca rămasă fără obiect cererea pârâtului de amendare a reclamantei pentru introducere cu rea-credință a acțiunii inițiale; (iii) a respins excepțiile inadmisibilității și tardivității acțiunii modificate, ca nefondate; (iv) a admis în parte excepția prescripției dreptului la acțiunea modificată în privința sumelor pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință în perioada 15.04.2016-30.08.2020 și, în consecință, a respins cererea modificată în ceea ce privește aceste sume, ca prescrisă; (v) a respins ca neîntemeiată cererea modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în ceea ce privește sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință începând cu data de 31.08.2020.

Împotriva sentinței de fond, reclamanta A. S.A. a formulat recurs principal, iar pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a depus recurs incident.

3.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. și-a întemeiat recursul principal pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului său, casarea în parte a sentinței recurate, respectiv cu privire la soluția de admitere în parte a excepției prescripției și cu privire la soluția pe fondul cererii și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată și obligarea FGA la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată.

Recurenta-reclamantă a expus scurte considerente cu privire la greșită soluționarea a excepției prescripției precizând că este în mod evident nelegală soluția primei instanțe în sensul respingerii ca prescrise a acțiunii A. pentru perioada 15.04.2016-30.08.2020, întrucât pentru a curge termenul de prescripție dreptul A. trebuie să fie născut, ori din momentul depunerii cererii de plata la FGA societatea nu cunoștea soluția asupra acestei cereri.

În dezvoltare a susținut, după o prezentare a aspectelor prealabile și a condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice pentru repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal, că în prezenta cauză, chiar dacă prin hotărârea prin care a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018, Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost obligat în mod direct la plata de despăgubiri, ci la reanalizarea dosarului de daună, în urma reanalizării cererii a achitat sumele solicitate de A.. Ca atare, apreciază că plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani s-a făcut din culpa FGA, iar A. a fost lipsit de folosința sumelor de bani solicitate pentru această perioadă.

În referire la existența unui act administrativ nelegal a susținut, față de cererea de plată pe care a transmis-o Fondului de Garantare a Asiguraților urmarea deschiderii procedurii falimentului față de B. S.A., că potrivit art. 12 alin. (2), (3) și (4) din Legea nr. 213/2015, FGA avea obligația de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare și urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor incidente. În speță, procedura de lichidare și plată a creanțelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, trebuia să se facă cu respectarea cadrului aplicabil asigurărilor de tip RCA.

Or, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă după mai mult de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A., împotriva acesteia fiind formulată acțiunea în contencios administrativ înregistrată sub nr. x/2018.

Prin decizia nr. 4644/13.10.2021, pronunțată în dosarul anterior menționat, instanța supremă a decis anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 și a obligat Fondul să reanalizeze pe fond cererea de plată, în urma reanalizării cererii dreptul reclamantei la despăgubiri fiind recunoscut și achitate sumele solicitate de aceasta.

Cum instanțele de judecată au declarat nelegală soluția FGA asupra cererii sale de plată, iar acesta a procedat la analiza pe fond a cererii și a efectuat plata despăgubirilor, este evident prejudiciul suferit de A., generat de existența unui act administrativ nelegal, respectiv Decizia nr. 14452/03.05.2018, act ce reprezintă soluționarea cererii de plată de către FGA.

Cu privire la existența prejudiciului, recurenta a citat dispozițiile art. 1535 din C. civ. și a arătat că ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosință asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părți sau stabilit de lege, astfel că FGA avea obligația de a proceda imediat la soluționarea cererii de plată, aceasta având loc formal după mai mult de 2 ani de la data depunerii și apoi soluționată în sensul respingerii. Astfel, după anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii și la 29.10.2021 a efectuat plata despăgubirilor, după 5 ani de la data la care trebuiau achitate, confirmând dreptul A. la plata acestora.

Or, prin soluția dată cererii de plată a A., FGA a lipsit-o de folosința sumelor de bani la care era îndreptățit cu titlu de despăbubiri o perioadă de mai bine de 5 ani, iar în acest context prima instanță a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. În subsidiar, a susținut teza potrivit căreia A. are dreptul la plata dobânzii legale pentru perioada în care a fost lipsită de suma de bani solicitată și achitată de FGA.

Cât privește legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, a considerat că și această condiție este îndeplinită în cauză, prejudiciul pe care l-a suferit constând în lipsa de folosință a sumei de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, iar cauza prejudiciului modalitatea în care FGA a soluționat cererea de plată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018. Ca atare, este evident că în ipoteza în care FGA ar fi soluționat de la început cererea de plată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale și ar fi procedat la plată, prejudiciul său nu ar fi existat, așa încât este indubitabilă îndeplinirea condiției privitoare la existența legăturii de cauzalitate între actul administrativ anulat ca nelegal și prejudiciul suferit constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani la care era îndreptățită.

Referitor la culpă a subliniat că în doctrină s-a stabilit faptul că nelegalitatea actului administrativ conține în sine ideea culpei autorității publice, iar în prezenta cauză este evidentă culpa FGA, structură de garantare creată de lege cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit, având obligația să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale, care a tergiversat nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani, și, totodată, interpretând greșit și tendențios prevederile legale. În consecință, a apreciat că sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii FGA și obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat prin neplata creanței de asigurare solicitate, susținerile primei instanțe în sensul neîndeplinirii condițiilor unei atari acțiuni fiind lipsite de temei.

3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților și-a întemeiat recursul incident pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, în tot, ca prescrisă, cu acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

În motivarea căii de atac, recurenta pârâtă arată că la data de 16 martie 2016, A. a înregistrat la FGA sub numărul x o cerere de plată împreuna cu dosarul de regres instrumentat de B. pentru efectuarea plății către A. a despăgubirii în cuantum de 11195,56 RON, urmare a acestei avizări a fost deschis dosarul administrativ nr. unic 56041.

Această cerere, împreună cu alte 434 de cereri de plată depuse de A., a fost soluționată de FGA conform obligațiilor impuse de Legea 213/2015, în sensul respingerii, având în vedere că până la data emiterii deciziei, creditorului de asigurare A. i s-a aprobat la plata și plătit din disponibilitățiile FGA suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea 213/2015, fiind emisă, așadar, decizia nr. 14452/03.05.2018.

Împotriva deciziei nr. 14452/03.05.2018 A. a formulat o contestație ce a fost înregistrata pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2018.

La data de 27.11.2018, Curtea de Apel București a pronunțat sentința civila nr. 4902 și a dispus admiterea în parte a acțiunii, anulând Decizia nr. 14452/03.05.2018 și obligând FGA să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plata formulate de A. menționate în boredroul nr. 2 al Deciziei FGA 14452/03.05.2018.

Împotriva acestei sentințe A. S.A. și FGA au declarat recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție soluționând recursurile, la data de 13.10.2021 a dispus respingerea acestora ca nefondate.

Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta A. a solicitat instanței de judecată să constate existenta unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrată la FGA și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, ca urmare a apărărilor formulate de FGA prin întâmpinarea inițiala, reclamanta a depus o cerere modificatoare, prin care a solicitat obligarea FGA la despăgubiri constând in penalități de intarziere/dobanzi pentru un pretins prejudiciu cauzat prin respingerea cererii de plată și lipsirea de suma de bani solicitată cu tilu de despăgubire.

Prin sentința pronunțată de prima instanță a respins excepțiile inadmisibilității și tardivității acțiunii modificate, ca nefondate; a admis în parte excepția prescripției dreptului la acțiunea modificată în privința sumelor pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință în perioada 15.04.2016 - 30.08.2020, a respins cererea modificată în ceea ce privește aceste sume, ca prescrisă; a respins ca neîntemeiată cererea modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în ceea ce privește sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință începând cu data de 31.08.2020.

Consideră recurenta-pârâtă că este nelegală hotărârea pronunțată de instanța fondului, referitor la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, întrucât trebuia admisă în tot și respinsă cererea de chemare în judecată.

Subliniind faptul că instanța fondului s-a raportat la data pronunțării sentinței civile nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4664/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta pârâtă afirmă că existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, în speță Decizia FGA 14452/03.05.2018, vizează admisibilitatea unei cereri întemeiata pe dispozițiile art. 19 din Legea 554/2004, și nu termenul de prescripție. Astfel, conform art. 19 alin. (1) din Legea 554/2004 "când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fară a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei".

Termenul de prescripție are durata de un an și curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privința începutului prescripției extinctive, regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită și în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale.

Reiterând faptul că plata despăgubirii a fost efectuată la data de 29.10.2021 pentru suma de 7734 RON, conform ordinului de plată aflat la dosarul cauzei, recurenta pârâtă susține că sunt nelegale considerentele instanței conform cărora prin achitarea despăgubirii este îndeplinită condiția existenței faptei ilicite comisă de către FGA și implicit temeinicia cererii intimatei-recurente pentru plata de dobânzi legale, considerente contrare Deciziei ICCJ dată în RIL nr. 22/2019, precum și Deciziei ÎCCJ pronunțată în soluționarea definitivă a dosarului x/2018, prin care au fost respinse recursurile declarate de către A. S.A. și FGA.

Astfel, conform sentinței civile nr. 4902/27.11.2018 (definitivă la 13.10.2021) FGA a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de plată ce au fost respinse prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018. Or, este evident faptul ca nu se poate susține legal faptul ca abia in 2021 s-ar fi născut dreptul la daune moratorii al intimatei-reclamante calculate asupra despăgubirilor solicitate de intimata - reclamantă prin cererea din 2016 - daca un astfel de drept s-ar fi născut in vreun fel.

FGA consideră o astfel de cerere neîntemeiată, neexistând nicio baza legală pentru plata penalităților/dobânzilor. Mai mult decât atât, aspectele reținute de Curtea de Apel București sunt chiar contrare susținerilor intimatei-reclamante, care solicită acordarea penalităților/dobânzilor din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/16.03.2016, soluția definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind anularea Deciziei FGA 14452/03.05.2018 fiind pronunțată abia la data de 13.10.2021. Astfel, instanța de judecată nu s-a raportat la solicitarea intimatei-reclamante care a stabilit prin cererea modificatoare, prin actele depuse la dosarul cauzei și prin susținerile orale, faptul că prejudiciul i-a fost cunoscut din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată.

În consecință, recurenta FGA susține că în mod greșit a fost respinsă de prima instanță excepția prescripției dreptului material la acțiune și, dezvoltând și critici cu privire la soluția pe fond, ce constau, în esență, la lipsa de temei pentru obligarea sa la plata dobânzii legale, recurenta pârâtă solicită admiterea recursului său, în sensul celor menționate în memoriul de exercitare a căii de atac.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât FGA susține că instanța de fond a respins în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii, invocată în raport de prevederile art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004.

4.1. Prin întâmpinare, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat excepția lipsei de interes a recursului principal, solicitând respingerea acestui recurs în principal, ca lipsit de interes, iar în subsidiar, ca nefondat.

4.2. Legal citată, recurenta-reclamantă A. S.A. nu a formulat întâmpinare față de recursul incident.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți

II.1. Cu privire la excepția lipsei de interes a recursului principal

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că excepția lipsei de interes a recursului principal declarat în cauză de A. S.A., invocată prin întâmpinare de recurentul-pârât, este neîntemeiată și, prin urmare, o va respinge.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea excepției lipsei de interes a recursului principal, în raport de împrejurarea că FGA a soluționat cererea de plată nr. x/16.03.2016, fiind emisă decizia nr. 14454/17.01.2022 prin care au fost soluționate 153 de cereri de plată formulate de reclamantă.

În conformitate cu prevederile art. 494 coroborate cu art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ., titularul căii de atac a recursului poate susține demersul său numai dacă subzistă un interes determinat, legitim, personal, născut și actual.

Or, în cauză, folosul practic urmărit de recurenta-reclamantă prin promovarea prezentului recurs rezidă, finalmente, în reformarea acelei părți din soluția pronunțată în fond care îi este defavorabilă și care vizează admiterea în parte a excepției prescripției dreptului la acțiunea modificată și respingerea, ca neîntemeiată, a cererii modificate.

II.2. Cu privire la fondul recursurilor

Analizând recursurile declarate în cauză, în raport de sentința recurată și de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

În stabilirea ordinii de soluționare a celor două recursuri declarate de Fondul de Garantare a Asiguraților și A. S.A., Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât FGA la adresa legalității sentinței civile nr. 330 din 22 februarie 2022, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condițiilor de exercițiu a acțiunii civile, astfel că validarea oricăreia din criticile pârâtei la adresa modalității de soluționare a excepțiilor invocate în fața primei instanțe face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

Înalta Curte constată că pârâta FGA a invocat în fața instanței de fond trei excepții cu privire la acțiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, solicitând respingerea acțiunii în primul rând ca fiind inadmisibilă și în subsidiar pentru nerespectarea termenului prevăzut pentru cererea în despăgubiri, atât prin lege specială (art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015) cât și de dreptul comun în materia contenciosului administrativ (art. 19 din Legea nr. 554/2004).

În ceea ce privește prima excepție invocată de FGA împotriva cererii modificate formulate de reclamantă, instanța fondului a apreciat că acțiunea formulată de partea reclamantă nu este inadmisibilă, ci caracterul său admisibil reiese chiar din conținutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri.

În acord cu considerentele judecătorului fondului, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plini jurisdicție, să formuleze cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător.

Ceea ce prevede art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este tocmai posibilitatea formulării unei acțiuni în despăgubire pe cale separată, fără condiționalitatea sugerată de recurenta pârâtă, aceea ca subiectul de sezină să fie ținut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată.

Singurele condiții de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competența instanței și termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare, soluția primei instanțe pe marginea excepției de inadmisibilitate a acțiunii reflectă o corectă apreciere a condițiilor de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menținerea hotărârii sub acest aspect.

Nefondată este critica recurentului-pârât și în privința soluției de respingere a excepției de tardivitate a acțiunii, excepție ce a fost invocată de pârâta FGA prin raportare la prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Dispozițiile invocate de recurentul-pârât FGA vizează exclusiv contestația formulată împotriva deciziei de respingere a sumelor pretinse, menționând art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 (forma în vigoare la momentul emiterii deciziei 14452/03.05.2018) că împotriva deciziei de respingere se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv în termen de 10 zile de la comunicare, competentă fiind în primă instanță secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel București.

Prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 nu reglementează, însă, condițiile de formulare a unei cereri separate în despăgubiri, pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin emiterea deciziilor la care face referire articolul de lege citat, astfel că în privința acestor acțiuni, admisibile, după cum s-a arătat mai sus, rămân aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen diferit pentru formularea cererii, respectiv cel de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la starea de fapt reținută în cauză, denotă, însă, o greșită soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, după cum se va arăta în considerentele ce urmează.

Sintetizând circumstanțele cauzei, Înalta Curte constată că reclamanta A. a înregistrat la FGA sub numărul x/16.03.2016 o cerere de plată împreuna cu dosarul de regres instrumentat de B. pentru efectuarea plății către A. a despăgubirii în cuantum de 7734 RON, urmare a acestei avizări a fost deschis dosarul de daună nr. x.

Această cerere, împreună cu alte 434 de cereri de plată depuse de A., a fost soluționată de FGA, în sensul respingerii, motivat de faptul că până la data emiterii deciziei, creditorului de asigurare A. i s-a aprobat la plata și plătit din disponibilitățiile FGA suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea 213/2015, fiind emisă, așadar, decizia nr. 14452/03.05.2018.

Împotriva deciziei nr. 14452/03.05.2018 reclamanta A. a formulat o contestație ce a fost înregistrata pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2018.

La data de 27.11.2018, Curtea de Apel București a pronunțat sentința civilă nr. 4902 și a dispus admiterea în parte a acțiunii, anulând Decizia nr. 14452/03.05.2018 și obligând FGA să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plata formulate de A. menționate în boredroul nr. 2 al Deciziei FGA 14452/03.05.2018.

Recursurile declarate împotriva sentinței anterior menționate au fost respinse de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 13.10.2021 prin decizia nr. 4644.

Prin cererea introductivă de instanță în prezenta cauză, reclamanta A. a solicitat instanței să constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/16.03.2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamanta a depus la data de 31.08.2021 o cerere modificatoare, prin care a solicitat obligarea FGA la despăgubiri constând în penalități de întârziere/dobânzi pentru un pretins prejudiciu cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/16.03.2016 și lipsirea de suma de bani solicitată cu titlu de despăgubire.

Excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la această cerere a fost respinsă în parte de către instanța fondului, care a constatat că nimic nu a împiedicat-o pe reclamantă să constate lipsa de folosință a sumelor de bani în discuție începând cu prima zi a intervalului 15.04.2006 și până la data plății .

Astfel, a reținut că pentru lipsa de folosință aferentă fiecărei zile din acest interval, va curge câte un termen de prescripție distinct de 1 an și, raportat la data depunerii cererii modificatoare (f .81 dosar), termenul de prescriptie de 1 an se împlinise pentru zilele din intervalul 15.04.2016 - 30.08.2020, fapt ce impune admiterea excepției prescrierii dreptului la acțiune pentru intervalul anterior menționat.

În mod greșit prima instanță a apreciat că nu a intervenit prescripția ulterior datei de 31.08.2020 pentru o creanță - penalitate de întârziere sau dobândă legală - care la data învestirii instanței judecătorești nu este actuală, fiind condiționată atât de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale de 7734 RON, ceea ce nu intervenise însă până la sesizarea instanței cu acțiunea de față.

Constată Înalta Curte că soluția primei instanțe reflectă o greșită aplicare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, astfel cum aceste prevederi au fost interpretate prin decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Prin decizia anterior amintită, Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii a stabilit că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

Se subliniază, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii, că și în materia acțiunilor formulate pe calea art. 19 din Legea nr. 554/2004, regulile referitoare la calculul termenului de prescripție ce însoțește dreptul material la acțiune sunt identice celor consfințite de C. civ. în materia răspunderii civile, esențială fiind, pentru aprecierea momentului de început al cursului termenului de prescripție, data la care subiectul de sezină a cunoscut sau trebuia să cunoască existența pagubei și pe cel ce răpunde de ea.

Particularizat cauzei de față, instanța fondului reține că reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani reprezentând creanță de asigurare, ce a fost solicitată prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, astfel că a reprezentat un act administrativ nelegal.

În continuare, arată judecătorul fondului că, în urma reanalizării cererii de plată nr. x/16.03.2016, pârâtul a conchis că reclamanta era îndreptățită să beneficieze, cel puțin în parte, de plata creanței de asigurare solicitate, achitând la data de 29.10.2021 suma de 7734 RON din suma de 11195,56 RON pretinsă.

Astfel, motivul pentru care A. nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 7734 RON ce îi era cuvenită se regăsește în efectul respingerii cererii sale de plată nr. x/29.91.2016 prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanța de contencios administrativ.

Or, este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-și competența acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul a procedat la analiza cererii de plată nr. x/16.03.2016, astfel că pentru tot intervalul 03.05.2018 - 29.10.2021 societatea reclamantă s-a găsit în situația de a nu fi beneficiat de folosința sumei de 7734 RON din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/16.03.2016 în ceea ce privește suma de 7734 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia.

Deși instanța fondului reține în mod corect starea de fapt în cauză, stabilind în mod judicios că reclamanta A. a fost prejudiciată prin efectul direct al deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, fiind lipsită atât de suma pretinsă cu titlu de despăgubire dar și de folosința acestei sume începând cu data emiterii deciziei, procedează totuși doar la admiterea în parte a excepției prescripției, cu motivarea că pentru lipsa de folosinta curge cate un termen de prescriptie distinct de 1 an și, raportat la data la data depunerii cererii modificatoare (f .81 dosar), termenul de prescriptie de 1 an se împlinise pentru zilele din intervalul 15.04.2016 - 30.08.2020.

În opinia instanței de recurs, o atare motivare reflectă o greșită aplicare a normei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, așa cum acestea au fost interpretate prin decizia RIL nr. 22/2019, mai sus amintită, considerentele sentinței sub acest aspect relevând faptul că instanța fondului a condiționat cursul termenului de prescripție al acțiunii în despăgubire nu de data cunoașterii pagubei de către reclamantă, ci de data anulării definitive a actului administrativ pretins vătămător.

Având a dezlega chestiunea litigioasă a momentului de început al cursului termenului de prescripție instanța de recurs constată că prejudiciul pretins de reclamantă în contextul emiterii deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este alcătuit din creanța de asigurare solicitată la plată și nerecunoscută de pârâtă ("damnum emergens") precum și beneficiul nerealizat ca urmare a respingerii cererii de plată ("lucrum cessans"), reprezentat de dobânda legală pretinsă de reclamantă, aferentă creanței principale.

Or, este evident că din momentul în care reclamanta a luat cunoștință de respingerea cererii de plată nr. x/16.03.2016, conform deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, a avut la îndemână toate elementele pentru a prefigura paguba cauzată de autoritatea pârâtă, înțeleasă ca fiind alcătuită din suma pretinsă pârâtei cu titlu de creanță de asigurare și daunele interese ce rezultă din nerecunoașterea acestei creanțe.

Trebuie subliniat și faptul că în materia obligațiilor bănești, evaluarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligației de plată este subordonată unor criterii legale, creditorul având dreptul exclusiv la daunele moratorii reglementate prin dispozițiile art. 1535 C. civ., în cuantumul stipulat de părți (ceea ce nu este cazul în speță) sau, în lipsa convenției părților, în cuantumul și condițiile legii (dobânda legală calculată potrivit prevederilor O.G. nr. 13/2011).

Prin urmare, în niciun caz nu se poate susține faptul că reclamanta nu cunoștea, cel târziu la data comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, dată la care s-a născut dreptul la acțiune, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, toate elementele necesare pentru a solicita, pe lângă anularea actului administrativ vătămător și repararea prejudiciului suferit, constituit din creanța de asigurare pretinsă și echivalentul lipsei de folosință a acestei sume.

În cauză, cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor moratorii a fost formulată la data de 31.08.2021, așadar mult peste termenul de prescripție de un an, prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, calculat, după cum s-a arătat anterior, în raport de data comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Înalta Curte a luat act de argumentele recurentului-pârât, prin care tinde să demonstreze că termenul de prescripție al acțiunii în despăgubiri a început să curgă chiar de la o dată anterioară datei comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, respectiv momentul de la care reclamanta solicită a fi calculate daunele, apreciind, însă, instanța de control judiciar că nu poate fi confundată data de la care este îndreptățit la daune interese creditorul cu data de la care poate acționa în vederea obligării debitorului la prestația corelativă pretențiilor sale.

În acest sens, subliniază Înalta Curte faptul că în materia obligației de garantare instituite prin prevederile Legii nr. 213/2015, legiuitorul a stabilit reguli derogatorii în materia naștreii dreptului la acțiune în situația emiterii deciziilor de respingere a cererilor de plată formulate de creditorii de asigurare, forma în vigoare a legii în discuție la data depunerii cererii de către reclamanta din prezenta cauză statuând posibilitatea contestării acestor decizii la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii.

Prin urmare, nu poate fi validat un alt punct de plecare pentru cursul termenului de prescripție al acțiunii în despăgubiri, formulate în considerarea actului administrativ pretins vătămător, decât cel consfințit de legiuitor pentru nașterea dreptului la contestație și anume cel al comunicării deciziei.

În fine, Înalta Curte a înlăturat și argumentele reclamantei A., potrivit cărora aplicabilitatea dispozițiilor 2526 C. civ. în cauză justifică soluția respingerii excepției prescripției, apărare ce nu poate fi reținută în cauză întrucât obligația principală, pentru care reclamanta susține că se datorează daune interese este o prestație cu executare unică "uno ictu" și nu cu executare succesivă, astfel că, în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, de la data de la care reclamantei i-a fost comunicat refuzul recunoașterii obligației principale începe să curgă și termenul de prescripție pentru acțiunea în dezdăunare, având ca finalitate obligarea pârâtei la acoperirea beneficiului nerealizat ca urmare a lipsei de folosință a sumei pretinse, cuantificat legal în daune moratorii.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod greșit a fost admisă în parte excepția prescripției dreptului la acțiune, astfel că se impune reformarea parțială a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii excepției invocate de pârâtă și respingerii cererii de acordare a dobânzilor legale, constatând prescris dreptul material la acțiune.

Considerentele și soluția pronunțată asupra recursului declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților impun respingerea recursului declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe, Înalta Curte constatând că intervenția prescripției lipsește de suport criticile recurentei-reclamante prin intermediul cărora încearcă să demonstreze că în cauză trebuia acordată dobânda prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Astfel, criticile recurentei-reclamante referitoare la modul de soluționare a cererii sale de acordare a despăgubirilor/penalităților de întârziere pentru perioada 15.04.2016-30.08.2020 și incidența unui anumit temei de drept sub acest aspect nu pot fi analizate de către instanța de recurs, dat fiind faptul că acestea sunt subsumate fondului raportului litigios, ce nu mai poate fi examinat ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune.

În considerarea argumentelor expuse, fiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 330 din 22 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, va casa în parte sentința atacată, va respinge acțiunea astfel cum a fost modificată, ca prescrisă, va menține celelalte dispoziții ale sentinței cu privire la excepțiile lipsei de obiect, lipsei de interes, inadmisibilității și tardivității acțiunii, va respinge excepția lipsei de interes a recursului principal și va respinge recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

De asemenea, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurentul-pârât în ceea ce privește taxa judiciară de timbru, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va admite și va dispune obligarea recurentei-reclamante la plata către recurentul-pârât a sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, constând în taxă judiciară de timbru, dovedite prin înscrisul depus la dosarul pendinte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 330 din 22 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și, rejudecând:

Respinge acțiunea astfel cum a fost modificată, ca prescrisă.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței cu privire la excepțiile lipsei de obiect, lipsei de interes, inadmisibilității și tardivității acțiunii.

Respinge excepția lipsei de interes a recursului principal.

Respinge recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată de 100 RON către recurentul-reclamant Fondul de Garantare a Asiguraților.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 16 noiembrie 2023.