ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2540/2023

Ședința publică din data de 12 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 04.06.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/04.04.2017, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF nr. 23/2014, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective, până în data de 6/2/2021 penalitățile fiind în cuantum de 28.461,34 RON. În subsidiar, a solicitat dobânda legală penalizatoare, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Totodată, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 214 din 11 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

- a respins cererea de suspendare a cauzei;

- a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a Deciziei 16517/2018 a FGA;

- a admis excepția inadmisibilității și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

- a respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 214 din 11 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs recurenta - reclamantă A. S.A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond aceleiași instanțe, iar, în urma rejudecării, admiterea acțiunii, respectiv obligarea FGA, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/04.04.2017, constând în:

Subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., arată că în ceea ce privește excepția de nelegalitate invocată de A. S.A. cu privire la Decizia nr. 16.517/27.08.2018, prima instanță a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar hotărârea atacată este nemotivată.

Arată că a invocat excepția de nelegalitate, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu privire la Decizia FGA nr. 16.517/27.08.2018 față de susținerile FGA referitoare la faptul că această decizie nu a fost contestată de către A. S.A.

Prin decizia FGA atacată, cererile de plată formulate de către recurenta-reclamantă au fost respinse pe motiv că aceasta a depășit plafonul de 450.000 RON privind creanțele de asigurare pe creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, apreciind în mod eronat că plafonul trebuie aplicat pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare și că A. S.A. ar fi creditor unic de asigurare, fără a ține cont de mecanismul specific subrogației.

Consideră că modul de interpretare pe care FGA l-a adus prevederilor Legii nr. 213/2020 este vădit nelegal, în raport cu aspectele dezlegate cu caracter obligatoriu de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată în dezlegarea unei chestiuni de drept, care a lămurit înțelesul noțiunii de creanță de asigurare.

În acest sens, arată că susținerea Fondului cu privire la faptul că plafonul de 450.000 RON ar fi prevăzut de lege prin raportare la creditor și nu la creanță de asigurare este eronată, în condițiile în care obligația de garantare ia naștere odată cu încheierea contractului de asigurare și devine efectivă prin împlinirea termenului reprezentat de momentul la care asigurătorul intră în faliment, astfel că obligația de garantare este un accesoriu al contractului de asigurare, ceea ce înseamnă că numărul obligațiilor de garantare este egal cu cel al contractelor de asigurare încheiate.

Prin urmare, prin transmiterea dreptului izvorât din contractul de asigurare se transmite și obligația de garantare ca efect al principiului accesorium sequitur principale, iar o limitare a garantării prin aplicarea plafonului prevăzut de lege reprezintă lipsirea protecției oferite de lege drepturilor izvorâte din contracte de asigurare, încălcând principiul egalității și chiar scopul urmărit de legiuitor.

De altfel, acest aspect fost reținut și prin Decizia nr. 29/02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În acest context, consideră că din perspectiva celor de mai sus, Decizia nr. 16157/27.08.2018 este un act administrativ individual nelegal, iar, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prima instanță ar fi trebuit să constate nelegalitatea acesteia, admițând excepția de nelegalitate.

Critică faptul că instanța de fond a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate, reținând că legalitatea Deciziei nr. 16517/27.08.2018, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, poate fi verificată doar pe calea acțiunii principale, iar nu și pe cale incidentală, prin invocarea excepției de nelegalitate.

Consideră că o asemenea interpretare contravine prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care consacră posibilitatea de a verifica legalitatea unui act administrativ individual pe calea incidentală a excepției de nelegalitate oricând și indiferent de emitentul actului administrativ, apreciind că legea nu distinge și nici nu impune condiții suplimentare, astfel că nici instanța nu poate face o asemenea distincție.

De asemenea, invocă Decizia Curții Constituționale nr. 426 din 10 aprilie 2008, prin care s-a reținut că procedura invocării excepției de nelegalitate nu este contrară, ci vine chiar în ideea restabilirii echității, justiției și legalității ce trebuie să stea la temelia tuturor raporturilor juridice dintr-un stat de drept, iar un astfel de mijloc procedural nu poate fi contrar exigențelor impuse de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, sub aspectul principiului securității raporturilor juridice și a dreptului la justiție.

Recurenta-reclamantă susține că și în cazul atacării pe calea acțiunii principale a Deciziei nr. 16517/27.08.2018, instanța putea și trebuia să verifice legalitatea acesteia și pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, soluția de respingere fiind contrară regulilor de procedură care consacră posibilitatea invocării excepției de nelegalitate, fiind încălcat liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil.

Sub acest aspect, susține că prima instanță nu a indicat care sunt argumentele juridice, respectiv raționamentele logico-juridice care stau la baza concluziei că decizia FGA nu poate fi verificată și pe cale incidentală, recurenta-reclamantă apreciind că hotărârea recurată nu este motivată sub acest aspect, în concordanță cu exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a art. 21 alin. (3) din Constituția României și a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Totodată, recurenta-reclamantă susține că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în angajarea răspunderii patrimoniale a FGA, prima instanță a încălcat prevederile legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorității publice.

Critică, în fapt, concluzia instanței de fond în sensul că, de vreme ce Decizia nr. 16517 nu a fost contestată și nu a fost declarată nelegală, acțiunea în despăgubiri este inadmisibilă, instanța invocând în acest sens, prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora în cazul soluționării cererii în anularea actului, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

Mai arată că, în speță, actul administrativ nelegal cauzator de prejudicii constă în refuzul FGA de a da curs cererilor de plată formulate de A. S.A., așa cum a fost exprimat prin Decizia nr. 16.517/27.08.2018 și reiterat prin Decizia nr. 18.140/27.08.2018.

Precizează că, în condițiile pronunțării și publicării Deciziei ÎCCJ nr. 29/2020, caracterul nelegal al Deciziei nr. 16.517 este evident, că atât mai mult cu cât refuzul de a da curs cererii de plată ce face obiectul prezentului dosar a fost reiterat de către FGA și prin Decizia 18.140/28.01.2019, decizie care a fost atacată și desființată ca nelegală prin hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în data de 19.11.2021, în dosarul x/2021

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

Susține că, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acesta nu este motivat, în condițiile în care recurenta-reclamantă nu a arătat care sunt normele procedurale care au fost încălcate de către instanța de fond, motiv pentru care a apreciat că recursul este nul.

În ceea ce privește excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018, arată că instanța de fond a respins-o în mod corect ca inadmisibilă, având în vedere că, dacă s-ar admite excepția de nelegalitate, consecința ar fi înlăturarea chiar a deciziei FGA de la soluționarea prezentei cauze, iar nu anularea deciziei.

Mai arată că necontestarea deciziei FGA conduce la inadmisibilitatea cererii de despăgubire introduse pe cale separată, astfel cum reiese din art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În același sens, arată că legalitatea actului administrativ cu caracter individual care formează obiectul cauzei nu poate fi cercetată pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, ci doar pe calea principală a acțiunii în anulare, așa încât chestiunea de drept a legalității Deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018 apare ca inadmisibilă.

Consideră că actul administrativ constând în Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018 se bucură de prezumția de legalitate conferită de lege prin neatacarea acestuia în termenul legal de 10 zile prevăzut de Legea nr. 213/2015, situație în care nu se poate pune problema obligării FGA la plata de penalități de întârziere/dobândă legală.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că sentința recurată este motivată, instanța arătând motivele pentru a decis în sensul respingerii, ca inadmisibile, a excepției de nelegalitate și a acțiunii A., interpretând în mod corect dispozițiile legale.

Precizează că acțiunea reclamantei este inadmisibilă, în condițiile în care nu este îndeplinită condiția esențială pentru formularea unei acțiuni întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, respectiv existența unui act administrativ unilateral care să fi fost anulat de către instanța de judecată.

Mai mult, premisa acordării despăgubirilor întemeiate pe textul de lege arătat mai sus nu poate fi reprezentată de admiterea unei excepții de nelegalitate a respectivului act, ci doar de anularea actului administrativ vizat, având în vedere că invocarea unei excepții de nelegalitate a respectivului act administrativ, astfel cum a procedat recurenta-reclamantă, este menită să eludeze împlinirea termenului de decădere instituit de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 pentru atacarea în anulare a unei decizii emise de FGA.

De asemenea, arată că la baza stabilirii răspunderii patrimoniale trebuie să stea culpa FGA, concretizată în emiterea unui act nelegal sau în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim, or, în cauză, aceasta nu poate fi reținută.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs, raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În cauză, reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/04.04.2017, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF nr. 23/2014, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective, până în data de 6/2/2021 penalitățile fiind în cuantum de 28.461,34 RON. În subsidiar, a solicitat dobânda legală penalizatoare, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare a judecării cauzei; a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/2018 a FGA; a admis excepția inadmisibilității și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva sentinței civile nr. 214 din 11 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs recurenta - reclamantă A. S.A.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deși prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a invocat în mod expres doar motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., argumentele expuse se circumscriu și motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul urmând a fi analizat din toate aceste perspective.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", Înalta Curte constată că acesta a fost invocat în mod formal, întrucât recurenta-reclamantă nu a arătat regulile de procedură încălcate de către instanța de fond și a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În speță, însă, ceea ce se critică este soluția dată de către instanța de fond cu privire la excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, și nu încălcarea unor norme de procedură referitoare la această excepție.

Prin urmare, această critică se subsumează motivului de casare privind interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, urmând a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte reține că, subsumat acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a invocat, în esență, faptul că instanța de fond nu a arătat argumentele juridice, respectiv raționamentele logico-juridice care stau la baza concluziei că decizia FGA nu poate fi verificată și pe cale incidentală, respectiv a soluției de respingere ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată cu privire la excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018, arătând, printre altele, că inadmisibilitatea excepției de nelegalitate invocate rezidă în aceea că excepția trebuie sa aibă ca obiect un act administrativ individual de care să depindă soluționarea litigiului pe fond, or, în eventualitatea admiterii exceptiei de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/2018, se consideră că aceasta nu a existat niciodată, aspect care nu poate profita în vreun fel reclamantei, care solicită despăgubiri pentru fapta ilicită constând în respingerea cererii sale de plată, deoarece ar lipsi exact ipoteza pe care reclamanta își bazează acțiunea, și anume conduita de respingere nelegală a cererii sale.

Sub acest aspect, instanța de fond a mai reținut că rezultatul admiterii unei excepții de nelegalitate nu este același cu cel al admiterii unei cereri în anulare a actului, invocarea excepției de nelegalitate neavând rolul de a înlocui un capăt de cerere având ca obiect anularea actului administrativ individual, că excepția are exclusiv un caracter incidental, având relevanță în litigiile care au un alt obiect, și nu anularea actului, și în care titularului excepției i se opune un act administrativ individual în absența existenței caruia soluția asupra fondului cauzei ar fi diferită.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv prin argumente care demonstrează că a analizat efectiv chestiunea de drept disputată și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii excepției de nelegalitate invocată de reclamantă în privința Deciziei nr. 16517/27.08.2018, ca inadmisibilă.

Prin urmare, hotărârea recurată este motivată în ceea ce privește excepția de nelegalitate invocată de către reclamantă în fața instanței de fond, argumentele instanței de fond sub acest aspect fiind clare, concise și concrete, în concordanță cu împrejurările relevante din speță.

Cu alte cuvinte, faptul că recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, ipotezele vizate de acest motiv de casare nefiind incidente în cauză.

În consecință, și acest motiv de casare este nefondat.

Referitor la argumentele circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acestea nu sunt fondate.

Criticile recurentei-reclamante sub acest aspect vizează, pe de o parte, soluția de respingere a excepției de nelegalitate ca inadmisibilă, iar, pe de altă parte, soluția de respingere, tot ca inadmisibilă, a acțiunii în despăgubire.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004:

"(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate."

Din textul de lege anterior citat, reiese că excepția de nelegalitate constituie un mijloc de apărare ce poate fi folosit de una dintre părțile din proces pentru a contracara pretențiile celeilalte părți ori pentru apărarea sau valorificarea unui drept al părții, utilizat în cadrul unui proces în curs de soluționare. Excepția de nelegalitate reprezintă una dintre formele de exercitare a controlului judecătoresc asupra actelor administrative (control indirect) și tinde la înlăturarea unui act administrativ nelegal, incident într-o cauză aflată pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de obiect sau de stadiu procesual.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că nu se poate uza de acest mijloc de apărare atunci când partea avea atât interesul, cât și posibilitatea de a ataca actul administrativ printr-o acțiune în anulare și a ales să stea în pasivitate, acceptând efectele produse de acesta. Excepția de nelegalitate nu poate fi folosită cu scopul repunerii părții nediligente în dreptul de a ataca actul administrativ în afara termenului stabilit de legiuitor, deși aceasta avea cunoștință de conținutul actului și de vătămarea care îi este produsă încă de la momentul comunicării respctivului act.

Altfel spus, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu pot fi aplicate într-o speță care vizează obținerea de despăgubiri ca urmare a emiterii unui act administrativ pretins nelegal, dar care nu a fost atacat în termen cu acțiune în anulare, conform art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În speță, Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018, cu privire la care s-a invocat excepția de nelegalitate, reprezintă actul administrativ cu caracter individual a cărui nelegalitate a fost invocată în susținerea cererii de atragere a răspunderii autorității, cu care a fost învestită instanța prin cererea introductivă.

Câtă vreme obiectul cererii reclamantei privește acordarea de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 pentru prejudiciul suportat prin emiterea Deciziei nr. 16517/27.08.2019, nelegalitatea actului administrativ pretins vătămător nu poate fi constatată pe calea incidentă a excepției de nelegalitate, ci doar prin formularea unei acțiuni în anulare, prealabil formulării acțiunii în despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cel de-al doilea rând de critici expuse de recurenta-reclamantă a vizat soluția de respingere a acțiunii în răspundere patrimonială ca inadmisibilă.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că, atât timp cât Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018 nu a fost contestată în fața instanței de contencios administrativ printr-o acțiune în anulare, care să fi fost admisă, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate. Prin urmare, în mod corect a reținut judecătorul fondului că în cauză nu este îndeplinită condiția premisă pentru introducerea cererii de chemare în judecată, având ca obiect plata despăgubirilor potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, și anume constatarea în prealabil a nelegalității actului vătămător.

Cât privește invocarea, ca act administrativ vătămător, a Deciziei nr. 18140/28.01.2019, Înalta Curte constată că, potrivit dispozitivului acestei decizii, FGA a respins alte două cereri de plată decât cea care face obiectul prezentului litigiu, menționate în borderoul nr. 3 al deciziei menționate.

Recurenta-reclamantă s-a prevalat de împrejurarea că această decizie cuprinde și borderoul nr. 2, în care figurează și cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze. Însă, astfel cum rezultă din actele cauzei și susținerile părților, acest borderou se referă la cererile de plată deja respinse prin Decizia nr. 16517/27.08.2018, fiind reluate considerentele referitoare la depășirea plafonului de despăgubire, dar fără a se dispune prin dispozitivul deciziei o nouă soluție de respingere a acestor cereri.

De altfel, chiar din cuprinsul Deciziei nr. 18140/28.01.2019, respectiv din primul paragraf din considerentele acestei decizii, reiese că aceasta a fost emisă cu privire doar la cele două cereri de plată menționate în borderoul 3, nu și cererea de plată ce face obiectul prezentului dosar, menționată în borderoul 2 și soluționată prin Decizia nr. 16517/27.08.2018.

Înalta Curte mai reține că dosarul nr. x/2019, având ca obiect acțiunea în anularea Deciziei nr. 18140/28.01.2019, a fost soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal prin Decizia nr. 5732/2021, în sensul admiterii recursului declarat de reclamanta A. S.A., anulării Deciziei nr. 18140 din 28.01.2019, emise de pârât și obligării pârâtului FGA să soluționeze pe fond cererile de plată nr. x/18.10.2018 și nr. y/18.10.2018689, formulate de reclamantă, fiind respinsă, în rest, acțiunea.

Așadar, există o soluție definitivă a instanței de contencios administrativ care constată că Decizia nr. 18140/28.01.2019 privește numai cele două cereri de plată, astfel cum reiese din chiar conținutul deciziei, iar nu pe cele respinse la plată prin Decizia nr. 16517/2018.

În acest context, Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin calea de atac exercitată nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale de drept material incidente cauzei.

Cât privește solicitarea recurentei-reclamante de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, Înalta Curte constată că, raportat la soluția de respingere a recursului analizat, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, recurenta-reclamantă fiind partea care a pierdut procesul.

Pentru considerentele mai sus expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 214 din 11 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., având în vedere că recurenta-reclamantă este partea care a pierdut procesul, Înalta Curte va respinge cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 214 din 11 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-reclamantă, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2023.