ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2676/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 18 septembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții B. S.R.L., în calitate de deținător al licenței audiovizuale nr. S- TV 303 din 17 ianuarie 2013 pentru postul de televiziune C., și D. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună: 1. constatarea încălcării dreptului la imagine, demnitate și reputație a reclamantei și obligarea pârâților la plata de daune morale în sumă de 250.000 RON, ca urmare a atingerilor aduse dreptului la imagine, demnității și reputației acesteia; 2. obligarea pârâților, pe cheltuiala lor, la publicarea în presă a dispozitivului hotărârii judecătorești de condamnare, ce urmează a se pronunța în cauză, în două publicații de circulație națională; 3. obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu. În drept, a invocat dispozițiile art. 194 și urm. și art. 453 din C. proc. civ., art. 71 - 75, art. 253, art. 1.349 și urm. din C. civ., art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 30 și 31 din Constituția României, Legea Audiovizualului nr. 504/2002, Legea nr. 115/2015 privind alegerea autorităților administrației publice locale, dispozițiile Deciziei nr. 220/2011 din 24 februarie 2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual a CNA, dispozițiile Deciziei nr. 475 din 18 august 2020 privind regulile de desfășurare în audiovizual a campaniei electorale pentru alegerile locale din anul 2020 și orice alte dispoziții legale incidente. La data de 19 martie 2021, reclamanta a formulat o cerere adițională prin care a înțeles să solicite și obligarea pârâților la retragerea emisiunii "100%" prezentată de pârâtul D. și difuzată pe canalele media ale pârâtei B. în data de 10 septembrie 2020 din mass-media, incluzând, dar fără a se limita la televiziune, mediul on-line (pagina web, rețele sociale, etc.).

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1104 din 2 iulie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis în parte cererea principală, au fost obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 20.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, către reclamantă. S-a respins, în rest, cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată prin cererea adițională, ca neîntemeiată, au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 8.772,07 RON reprezentând cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru - 100 RON și onorariul de avocat).

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 96 din 26 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins apelul incident formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1104 din 2 iulie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca nefondat. A fost admis apelul principal formulat de apelanții-pârâți D. și B. S.R.L., împotriva încheierii din 27 mai 2021 și a sentinței civile nr. 1104 din 2 iulie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă. A schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a respins, în totalitate, cererea ca neîntemeiată. A respins cererea apelantei-reclamante privind cheltuielile de judecată în apel, ca neîntemeiată.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 96 din 26 ianuarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Recurenta a susținut incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.. Cu titlu preliminar, a arătat că, în speță, se pune în discuție conflictul dintre două drepturi fundamentale, respectiv dreptul la liberă exprimare și cel la imagine, demnitate și reputație, care rezultă din dreptul la viață privată. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a învederat că instanța de apel nu a motivat corespunzător decizia atacată. 1. Astfel, instanța de apel a criticat instanța inferioară cu privire la faptul că a reținut încălcarea dreptului la imagine a reclamantei. Curtea a considerat că dreptul la imagine reprezintă captarea imaginii fizice a unei persoane și a apreciat că acesta nu a fost încălcat întrucât imaginile difuzate în cuprinsul emisiunii "100%", moderată de intimatul D., au fost captate într-un spațiu public în care aceasta ar fi avut o intervenție televizată voluntară. Această interpretare este străină de argumentația din cererea de chemare în judecată și cererea de apel și de ampla motivare a tribunalului. Reclamanta a avut în vedere dreptul la imagine în sens figurativ, de percepție publică a unei persoane, în baza unei impresii pe care aceasta o formează și emană. Și instanța de fond a reținut că fapta ilicită a adus atingere dreptului la onoare, reputație și imagine, urmărindu-se decredibilizarea acesteia. Tribunalul a procedat la o motivare complexă a reținerii potrivit căreia intimații au adus atingere imaginii reclamantei. În susținerea acestei critici, a adus un argument de practică judiciară, reprezentat de decizia nr. 556/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-o cauză pe care o apreciază ca fiind similară. Noțiunea de imagine, așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, este împărtășită și de Consiliul Național al Audiovizualului, în cuprinsul art. 30 și 40 din Decizia nr. 220/2011 din 24 februarie 2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual al CNA - Titlul III Protecția demnității umane și a dreptului la propria imagine. Față de reținerile instanței de apel, raportat la cele detaliate anterior, recurenta a apreciat că sunt incidente două motive de casare, în strânsă legătură, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. 2. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nemotivată, întrucât a omis să analizeze criticile, susținerile și probatoriul propus de recurentă. În acest sens, a arătat că motivarea se întinde pe aproximativ 3 pagini în care instanța de apel a realizat o analiză trunchiată a cauzei, întrucât a omis să se pronunțe asupra argumentelor expuse în cererea introductivă și apelul incident dar și asupra probatoriului propus și nu a luat în considerare toate criteriile de analiză care reies din jurisprudența CEDO în materia conflictului sui generis dintre dreptul la libera exprimare și dreptul la viața privată, aplecându-se doar asupra acelor criterii "atenuante" care reies din această jurisprudență. Astfel, nu a respectat cerințele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. În susținerea acestui argument, a făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv decizia nr. 965 din 16 mai 2019, decizia nr. 2692 din 8 decembrie 2021 și decizia nr. 484 din 19 februarie 2020, din care a expus citatele pe care le-a apreciat ca fiind relevante. A învederat că argumentul principal al recurentei, în susținerea faptelor de încălcare a drepturilor sale nepatrimoniale de către intimați, s-a bazat pe distincția dintre judecățile de valoare și acuzațiile de fapt. În opinia sa, judecățile de valoare reprezintă o apreciere subiectivă, adesea cu tentă calitativă, supusă strict opiniilor autorului, nefiind susceptibilă de dovadă obiectivă, în timp ce acuzația de fapt, care privește mereu un fapt, este susceptibilă de o dovadă obiectivă. Afirmațiile intimatului D., prin care a transmis ideea că recurenta este responsabilă de moartea maistrului E. în anul 2009, ca urmare a unei explozii, când aceasta era directorul F. și că a fost extrasă din România pentru a se sustrage răspunderii penale, reprezintă acuzații de fapt, efectiv acuzații în sens penal. Ele au fost exprimate în lipsă totală de bază factuală și fără indicarea vreunei surse credibile, fiind neadevărate și dezmințite de recurentă, prin probatoriul propus. Aceasta a arătat că nefericitul eveniment a făcut obiect al dosarului penal nr. x/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, fără ca recurenta să fie cercetată, în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de F. S.A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă și vătămare corporală gravă întrucât faptele nu au fost săvârșite de aceasta. A. a plecat din țară după aproximativ un an, ca urmare a acceptării unei oferte profesionale în Franța. Aceste împrejurări reprezintă baza factuală obiectivă de care ar fi trebuit să se folosească intimatul dacă și-ar fi respectat obligațiile deontologice. Recurenta a apreciat că, după cum reiese din considerentele deciziei recurate, instanța de apel nu a făcut o analiză semnificativă nici din punct de vede cantitativ și nici calitativ, pentru a califica afirmațiile intimatului ca fiind judecăți de valoare sau acuzații de fapt, nici prin prisma susceptibilității de dovadă și nici a argumentelor, criticilor, dovezilor depuse la dosar. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a arătat că instanța de apel nu a luat în considerare toate criteriile de analiză care reies din jurisprudența relevantă CEDO, preferând doar criteriile atenuante. A apreciat că CEDO oferă un ghid de interpretare al aplicabilității dreptului la libera exprimare reglementat de art. 10 din Convenție, din care rezultă că majoritatea cazurilor deduse judecății au fost generate de conflicte cu drepturile la imagine, reputație, onoare și demnitate care reies din dreptul la viață privată. În jurisprudența CEDO s-au conturat o serie de criterii care trebuie luate în considerare de către instanțele naționale dar care nu au fost avute în vedere de către instanța de apel. Recurenta a arătat că instanța de apel a analizat doar criteriile "atenuante" respectiv: calitatea de jurnalist al autorului afirmațiilor, faptul că jurnaliștilor li se permite o doză de exagerare și/sau de provocare în exercitarea dreptului la liberă exprimare, faptul că recurenta este o persoană publică și se supune unor limite extinse ale criticii acceptabile, contextul politic reprezentat de campania electorală și faptul că subiectul a fost calificat ca fiind de interes public, prezumția de bună-credință de care se bucurau intimații, precum și faptul că aceștia ar fi încercat în repetate rânduri să o contacteze pe recurentă pentru a-și exprima un punct de vedere. Însă, nu a procedat la analiza afirmațiilor pentru a determina dacă sunt judecăți de valoare sau acuzații de fapt și, mai apoi, pentru a determina baza factuală. Curtea, în opinia sa, a operat de la prezumția că afirmațiile intimaților au fost judecăți de valoare și a enumerat toate criteriile care le-a permis să se exprime într-o manieră denigratoare dar totuși acceptabilă la adresa recurentei. A învederat că nu a fost contactată pentru a beneficia de dreptul la replică, deși instanța a reținut, în sens contrar, fără a exista la dosar probatorii în acest sens. De asemenea, a arătat că i s-a impus să probeze intenția denigratoare fără a se reține că există o soluție de neîncepere a urmăririi penale, dată de parchet, care nu a atras răspunderea recurentei. Privitor la modul și nivelul de înțelegere al unei stări de fapt, la care a făcut referire instanța de apel, a invocat Cauza CEDO nr. 21980/93 Bladet Tromso și Stensaas contra Norvegiei în care Curtea a statuat faptul că documentele emanate de la instituțiile de stat reprezintă bune resurse jurnalistice, aspect reluat și în jurisprudența națională. Raportat la această împrejurare, nu există justificare pentru reținerea instanței de apel în sensul că intimații ar putea contribui peste și contrar acestor resurse, parte din baza factuală obiectivă existentă la data la care acuzațiile acestora au fost făcute publice, în condițiile în care organul penal nu a fost acuzat el însuși de corupție. În finalul cererii de recurs, a prezentat, cu citate, două hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, reținute de către instanța de apel, respectiv Cauza Dichand și alții contra Austriei nr. 29271/95 și Cauza Lombardo și alții contra Maltei nr. 7333/06, pe care le-a apreciat ca nefiind incidente cauzei. În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 96 din 26 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Apărări formulate în cauză Intimata B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Obiectul recursului este reprezentat de decizia civilă nr. 96 din 26 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care reclamanta A. o apreciază ca fiind afectată de motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. În primul rând, invocă motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. potrivit cu care casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În cuprinsul textului de lege menționat, sunt avute în vedere trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri și anume: a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță; b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic; c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare. În cauza de față, se susține că decizia recurată cuprinde motive străine cauzei, întrucât instanța de apel a reținut că dreptul la imagine reprezintă captarea imaginii fizice a unei persoane, deși recurenta a avut în vedere dreptul la imagine în sens figurativ, de percepție publică a unei persoane, în baza unei impresii pe care aceasta o formează și emană. Înalta Curte reține că, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sub aspectul invocat, este necesar ca hotărârea atacată să cuprindă numai motive străine de natura cauzei. Această situație nu se regăsește în prezenta speță. Pe de o parte, instanța de apel nu a avut în vedere imaginea fizică a reclamantei, așa cum se pretinde în cuprinsul cererii de recurs. Curtea de Apel București a constatat că Tribunalul București, deși a reținut existența unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, nu a motivat încălcarea concretă a dreptului la imagine. În dezvoltarea acelui considerent, instanța de apel a reținut că încălcarea susținută prin cererea de chemare în judecată nu se justifică, întrucât în cadrul emisiunii au fost redate imagini transmise anterior, în cadrul altor emisiuni televizate, în care reclamanta a intervenit voluntar pentru a-și expune punctul de vedere cu privire la nefericitul accident. Astfel, instanța de apel a constatat că afirmațiile jurnalistului au la bază o intervenție voluntară a reclamantei, la o altă televiziune, iar nu simple imagini captate într-un spațiu privat. Prin urmare, instanța a avut în vedere contextul în care s-au făcut afirmațiile apreciate ca fiind denigratoare, iar nu imaginea fizică a reclamantei. Or, prin argumentul expus în cererea de recurs, recurenta schimbă sensul afirmațiilor instanței de apel, care, în realitate, nu sunt străine cauzei. Pe de altă parte, ipoteza hotărârii care cuprinde numai motive străine de cauză vizează, practic, nemotivarea, adică prezentarea unui raționament care nu are legătură cu speța. Însă, în cauza pendinte, argumentul apreciat, de către recurentă, ca fiind străin are în vedere doar motivarea instanței de apel cu privire la fapta ilicită. Hotărârea analizează și alte aspecte cu care a fost învestită prin cererea de apel și care nu au fost apreciate ca fiind străine cauzei. Tot în cadrul acestui motiv de recurs, se susține că instanța de apel a realizat o analiză trunchiată a cauzei, întrucât a omis să se pronunțe asupra argumentelor expuse în cererea introductivă și apelul incident, precum și asupra probatoriului propus și nu a luat în considerare toate criteriile de analiză care reies din jurisprudența CEDO în materia conflictului sui generis dintre dreptul la libera exprimare și dreptul la viața privată, aplecându-se doar asupra acelor criterii "atenuante" care reies din această jurisprudență, nefiind respectate cerințele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Înalta Curte reține că dispoziția legală invocată consacră principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate în fapt și în drept, textul invocat având și rolul de a se asigura o bună administrare a justiției, pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele superioare. Noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al reclamantului, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra României, hotărârea din 28 aprilie 2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra României, hotărârea din 8 iunie 2006). Însă, obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 din Convenție instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, parag. 81; Hotărârea Van der Hurk, parag. 61; Hotărârea Ruiz Torija, parag. 29; Decizia Jahnke și Lenoble împotriva Franței, Cererea nr. 40.490/98). Întinderea acestei obligații de motivare poate varia după natura deciziei și nu poate fi analizată decât în lumina circumstanțelor fiecărei spețe. (CEDO, decizia Driemond Bouw BV c. Olanda, 2 februarie1999). Judecătorul nu este obligat să răspundă, în mod expres, fiecărui argument invocat de părți, ci doar acelor considerate determinante pentru soluționarea litigiului, fiind suficient ca, din întregul hotărârii, să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor, în mod implicit, prin raționamente logice. Relativ la critica vizând analizarea trunchiată a motivelor din cererea de chemare în judecată și apelul incident, susținerile recurentei nu se confirmă, întrucât argumentele prezentate în justificarea soluției pronunțate evidențiază, în detaliu, raționamentul instanței de apel. Aceasta a analizat motivele cuprinse în apelul principal și cel incident, a stabilit situația de fapt și dispozițiile legale incidente, caracteristicile raportului juridic dedus judecății, a prezentat distincția dintre judecățile de valoare și afirmațiile factuale, calificând afirmațiile jurnalistului - inclusiv cele referitoare la asocierea cu cazul Teo Peter și plecarea reclamantei din țară - ca fiind judecăți de valoare și a concluzionat că nu au fost depășite limitele libertății de exprimare. Raportându-se la chestiunile de care se prevalează recurenta pentru a susține motivarea necorepunzătoare, precum și la aspectele care se regăsesc în cadrul considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte reține că, prin invocarea nemotivării corespunzătoare, practic, se contestă raționamentul juridic al instanței de apel. Prin urmare, motivarea instanței de apel răspunde exigențelor legale, instanța arătând considerentele care au condus la adoptarea soluției, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În al doilea rând, se invocă motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit cu care "Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Cu prioritate, Curtea reține că argumentele care justifică, în opinia recurentei, incidența acestui motiv de casare se regăsesc tratate atât în cadrul punctului II.1 din cererea de recurs, concomitent cu argumentele referitoare la nemotivarea hotărârii recurate, cât și separat, la punctul II.3 din cerere. Acestea vizează noțiunea de drept la imagine, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 8 și 10 din Convenție și criteriile de analiză care se desprind din aceasta, cu accent pe diferența dintre acuzația de fapt și judecata de valoare. Contrar susținerilor reclamantei, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a avut în vedere imaginea sa fizică ci dreptul la respectarea vieții private, respectiv dreptul la demnitate, onoare, reputație, aspect detaliat în cuprinsul considerentelor. De asemenea, Înalta Curte reține că tribunalul a fost învestit cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, prin care reclamanta A. a solicitat, în esență, obligarea pârâților la plata daunelor morale produse prin afirmațiile calomnioase și denigratoare făcute de jurnalistul D. în cadrul emisiunii "100%" difuzată în data de 10 septembrie 2020, la postul de televiziune C.. Fapta ilicită imputată pârâtului D. a constat în utilizarea unor afirmații denigratoare ce ar fi adus atingere demnității, onoarei și reputației reclamantei, atât prin conținutul informațiilor, cât și prin titlurile utilizate pe ecran, pe parcursul emisiunii, cu atât mai mult cu cât aceasta era în plină campanie electorală, pentru obținerea funcției de primar de sector. În acest context factual, s-a impus instanțelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului reclamantei la protecția reputației sale - ca element constitutiv al dreptului la viață privată și a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - și a dreptului jurnalistului la libertatea de exprimare. Instanța de apel a reținut că dreptul la libera exprimare a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care nu li se poate imputa intimaților săvârșirea unei fapte ilicite. Libertatea de exprimare și condițiile de exercitare a acesteia sunt cuprinse atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante. Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, "mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (6) din legea fundamentală, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine". Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Astfel, legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existența dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a reținut că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României). Potrivit Curții Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă îndatoriri și responsabilități, a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României). Aceeași jurisprudență relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esențial în exercitarea libertății de exprimare într-o societate democratică. Deși nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși, are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpănă și Mazăre împotriva României). Referitor la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, Curtea Europeană a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă și informațiilor ori ideilor care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private. În acest sens, a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă. În același timp, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și expunerea unor judecăți de valoare, apreciind că, dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință a probei este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție. Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României). În ceea ce privește judecățile de valoare, s-a reținut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calitățile profesionale și personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federația Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa, poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek contra Slovaciei, Observer și The Guardian contra Regatului Unit). Tot astfel, posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informațiilor, se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informației, iar pe de altă parte, prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenția publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban contra României). Testul "necesității într-o societate democratică" impune Curții să determine dacă "interferența" în privința libertății de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru justificarea sa au fost "relevante și suficiente". În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma, stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmația (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României). Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, decizia atacată cu recurs reflectă o aplicare corectă a principiilor jurisprudenței CEDO anterior evocate. Contrar susținerilor din cererea de recurs, instanța de apel a procedat la o analiză a afirmațiilor pârâtului D., din cadrul emisiunii TV, pentru a stabili dacă sunt acuzații de fapt sau judecăți de valoare. Astfel, verificând, în concret, afirmațiile făcute, cu luarea în considerare a principiilor expuse anterior, instanța de apel a reținut că acestea nu pot fi calificate ca fiind acuzații clare, determinante față de reclamantă, ci se înscriu mai degrabă în categoria judecăților de valoare. Înalta Curte reține, în acord cu instanța de apel, că ceea ce s-a afirmat față de accidentul de muncă de la F. nu are caracter univoc, ci general, exprimând, în abstract, o eventuală responsabilitate datorată funcției de conducere pe care recurenta o ocupa în cadrul societății, cu competențe în domeniul protecției muncii. Nu s-a susținut, în mod clar, responsabilitatea recurentei reclamante pentru producerea accidentului, motiv pentru care afirmațiile intimatului D. intră în categoria judecăților de valoare. De asemenea, comparația între acel accident de muncă și un alt accident rutier, respectiv cazul Teo Peter, reprezintă o evaluare personală cu privire la două incidente total distincte. S-a apreciat că raționamentul expus este unul ipotetico-deductiv și nu constituie o acuzație, deoarece nu se afirmă vreo faptă ilicită a recurentei și nici vreo formă de vinovăție. Prin urmare, instanța de apel a avut în vedere distincția realizată de către instanța de contencios a drepturilor omului dintre fapte și judecăți de valoare, arătând că afirmațiile pe care recurenta le apreciază ca fiind prejudiciabile reprezintă judecăți de valoare, nefiind acuze certe la adresa acesteia. În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta mai arată că instanța de apel nu a ținut cont de lipsa "bazei factuale" în discordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ci a analizat doar criteriile atenuante care favorizează o exprimare în limite mai extinse. Nici aceste susțineri nu pot fi primite. Invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia libertății de exprimare, contrapusă dreptului la ocrotirea vieții private, instanța de apel a enunțat standardele de protecție pe care aceasta le-a stabilit, în ceea ce privește ocrotirea drepturilor și libertăților în această materie, descriind care sunt limitele pe care, în exercitarea libertății de exprimare, jurnalistul le poate atinge fără a se considera că încalcă dreptul la viața privată, onoarea și demnitatea unei persoane subiect al investigației jurnalistice. Reperele rezultate din jurisprudența menționată vizează, așa cum s-a dezvoltat anterior, distincția ce trebuie operată între fapte și judecăți de valoare, echilibrul dintre libertatea de exprimare și dreptul la reputație, existența unei baze factuale și în cazul emiterii unor judecăți de valoare, verificarea informațiilor și dreptul la replică, buna credință în demersul jurnalistic și doza de exagerare și provocare admisibilă. După fixarea limitelor analizei, instanța de apel a procedat, în mod concret, la verificarea respectării acestora în litigiul dedus judecății, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudența enunțată, reținând, din conduita jurnalistică, elementele necesare de natură a-i susține concluzia că afirmațiile au fost bazate pe mijloace adecvate de demonstrare, prin urmare sursele fiind credibile. Aceasta cu atât mai mult, așa cum se menționează expres în decizia recurată, în cadrul emisiunii au fost redate imagini transmise anterior, în cadrul altor emisiuni televizate, în care reclamanta și-a expus punctul de vedere cu privire la accidentul de muncă de la F.. Înalta Curte reține că în cadrul căii de atac extraordinare a recursului nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ci se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Analizând, însă, susținerile recurentei în sensul că lipsesc criteriile de analiză care rezultă din jurisprudența CEDO, existând doar cele atenuante, instanța de recurs reține existența acestora, așa cum ele au fost verificate de către instanța de apel. După ce a analizat, conceptual, judecata de valoare și acuzația de fapt, apoi afirmațiile jurnalistului, instanța de apel a concluzionat că analogia este o modalitate prin care acesta încearcă să potențeze impactul subiectului în percepția receptorilor mesajului și conține doza de provocare și exagerare permisă limbajului jurnalistic în campanie electorală și în dezbatere publică iar insinuarea cu caracter dubitativ poate fi calificată cel mult o judecată de valoare. Înalta Curte reține că dezbaterea s-a întemeiat, în principal, pe datele prezentate în emisiuni anterioare, astfel că nu se impunea ca, în cadrul emisiunii,,100%", să fie prezentate dovezi certe privind cele susținute. În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârea din Cauza Thorgeirson c. Islandei în care s-a statuat că, în măsura în care un jurnalist reproduce ceea ce a aflat de la alții, stabilirea adevărului respectivelor afirmații constituie o sarcină nerezonabilă, dacă nu chiar imposibilă. Astfel, instanța a argumentat pertinent care sunt împrejurările care constituie baza factuală ce a stat la baza dezvoltării judecăților de valoare apreciind că maniera în care a procedat jurnalistul este una corespunzătoare. Așa cum s-a statuat în hotărârea pronunțată în Cauza Cornelia Popa c. României, la data de 29 martie 2011, Curtea nu ia în considerare numai adevărul obiectiv al afirmațiilor, ci și atitudinea subiectivă a persoanei. Prin urmare, criteriul bunei-credințe tinde să fie mai important decât exactitatea afirmațiilor în a determina dacă exercitarea libertății de exprimare se menține sau nu în limitele stabilite de art.

În speța în discuție, Curtea a stabilit că jurnalistul a acționat cu bună-credință, informând publicul cu privire la un subiect de interes general și că respingerea acestui beneficiu a constituit o interpretare prea formalistă a Convenției. De altfel, în cauza pendinte, elementele speței nu permit să se tragă concluzia că intimatul a realizat cu rea-credință o informare incorectă, susținută de afirmații denigratoare și defăimătoare, vizând chestiuni private legate de viața recurentei, care nu au nicio legătură cu activitatea publică. Nu s-a făcut dovada intenției denigratoare, după cum a sesizat și instanța de apel. Dacă există o bază factuală suficientă, în jurisprudența europeană se consideră drept acceptabilă doza de exagerare, limbajul și termenii folosiți de jurnaliști fiind meniți să stârnească interesul cititorilor. În ceea ce privește limitele criticii admisibile, așa cum a apreciat și instanța de apel, ele sunt mai largi cu privire la un om politic, care acționează în calitatea sa de persoană publică, decât cu privire la un simplu cetățean. Un om politic se expune inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale din partea ziariștilor și trebuie să arate o mai mare toleranță în această privință. El are, desigur, dreptul la protejarea reputației sale dar imperativele acestei protecții trebuie să fie puse în balanță cu interesele liberei discutări a chestiunilor politice, excepțiile la libertatea de exprimare impunând o interpretare restrictivă (Cauza Oberschlick c. Austriei, Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs și Gubi c. Austriei). Prin urmare, stabilind existența unei baze factuale suficiente, coroborat cu caracterul notoriu al persoanei vizate și subiectul de interes general al investigației jurnalistice, instanța de apel a constatat, corect, că afirmațiile făcute în timpul emisiunii,,100%" nu au depășit limitele libertății de exprimare. În concluzie, nici aceste susțineri nu pot fi primite. Prin urmare, dat fiind că dispozițiile legale indicate de recurenta-reclamantă au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție și reținând pentru considerentele expuse că nu sunt incidente motivele de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către reclamanta A. împotriva deciziei nr. 96 din 26 ianuarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.