ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1476/2024

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă, la data de 03.09.2021, reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (în continuare ANRP), solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 654022 RON reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului compus din teren agricol în suprafață de 52.500 mp situat în localitatea Căzănești (str. x, Râmnicu Vâlcea), județul Vâlcea și valoarea de 886.809 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.12.2009, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie, precum și a titlurilor de plată și până la data plății efective. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 175 din 04 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a Civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă ca prescrisă cererea de chemare în judecată. I.

Deciziile pronunțate de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 964A din 16 iunie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanții reclamanți Ministerul Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 175/04.02.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în contradictoriu cu intimata pârâtă ANRP, a anulat sentința apelată și a reținut cauza pentru judecarea procesului pe fond. Prin decizia civilă nr. 1781A din 24 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, evocând fondul în apel, a respins, ca nefondată, acțiunea introdusă de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, împotriva sentinței civile nr. 175/04.02.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2021. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1781A din 24 noiembrie 2022, a declarat recurs Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român și în nume propriu. În susținerea căii de atac formulate, întemeiată pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și art. 269-271 C. proc. civ., precum și a art. 1241 C. civ. Recurentul precizează că prin cererea de chemare în judecată a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, cu mențiunea potrivit căreia în privința acestora sunt incidente prevederile art. 269-270 C. proc. civ., dat fiind faptul că acestea au fost înaintate la dosar de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Astfel, înscrisurile întocmite de un agent public în limitele atribuției sale, în cazul de față funcționari ai pârâtei ANRP, se bucură de prezumția de autenticitate, iar cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei, aceasta revenind persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului. Înscrisurile înaintate Ministerului Finanțelor de către intimata-pârâtă ANRP reprezintă înscrisuri autentice în înțelesul art. 269 C. proc. civ., iar pârâta ar fi trebuit să se înscrie în fals în măsura în care ar fi contestat că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realității, or aceasta nu a întreprins niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de expertul verificator/evaluator, și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare. Mai mult decât atât, pârâta este cea care a înștiințat reclamantul despre existența și întinderea prejudiciului și i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu. Mai mult, instanța de apel nu a analizat conținutul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, care au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, care nici nu le-a contestat și nici nu s-a înscris în fals împotriva acestora. Mai arată recurentul că nu poate fi reținută interpretarea instanței de apel potrivit căreia nu există un raport de prepușenie între expert și ANRP, întrucât între aceștia nu există un raport contractual, în condițiile în care contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților potrivit H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006. Conchizând, arată că susținerea instanței de apel în sensul că nu ar fi fost dovedită nici fapta ilicită și nici prejudiciul invocat, nu este fundamentată, din moment ce ANRP, în baza dispozițiilor Curții de Conturi, a cuantificat prejudiciul și a solicitat oficial Ministerului Finanțelor recuperarea acestuia. Or, din moment ce există un prejudiciu recunoscut și cuantificat de ANRP, există și o faptă ilicită cauzatoare a acestuia. I.

Apărările formulate în cauză În data de 05 februarie 2024, cu respectarea termenului legal, pârâta Autoritatea Națională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care solicită respingerea recursului, ca inadmisibil, motivat de faptul că recurenții s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunțarea deciziei nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021, excepție calificată de instanță ca reprezentând apărare de fond. Întâmpinarea a fost comunicată recurenților în data de 13 februarie 2024, care nu au formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Recurenții-reclamanți au susținut nelegalitatea deciziei recurate, prin prisma motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. Toate criticile formulate au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanța de apel s-a pronunțat fără a ține cont de înscrisurile pe care le-au depus la dosar și care le-au parvenit de la intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în etapa prelitigioasă, acestea, în opinia recurenților-reclamanți, având valoarea unor înscrisuri autentice, ce trebuiau avute în vedere din perspectiva sarcinii probei și a soluționării pe fond a litigiului. Înalta Curte constată că prin acțiunea introductivă, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați - în calitate de prepuși ai autorității, cât și omologarea raportului de evaluare de către pârâta ANRP, ce a condus la emiterea Deciziei nr. 12376/FF/18.05.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Instanța de apel, infirmând soluția primei instanțe prin care a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, evocând fondul, în mod corect, a analizat întrunirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată, analiză în urma căreia a constatat lipsa prejudiciului solicitat. Prin motivele de recurs, recurenții arată că instanța de apel nu a avut în vedere înscrisurile înaintate Ministerului Finanțelor, de către intimata-pârâtă ANRP, și care reprezintă înscrisuri autentice în înțelesul art. 269 C. proc. civ. Or, deși recurenții nu arată în mod expres care sunt acele înscrisuri despre care face vorbire, Înalta Curte constată că adresa nr. x/18.01.2021 emanând de la intimata ANRP, și de care reclamantul se prevalează, nu reprezintă un înscris autentic care ar avea efectul degrevării acestuia de a proba întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum se susține, de vreme ce nu sunt întrunite condițiile cumulativ prevăzute de art. 269 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, prin adresa invocată pârâta nu își asumă obligația de plată a sumei pretinse prin demersul judiciar inițiat, astfel cum induce aluziv recurentul. La o simplă analiză, reiese că adresa x/18.01.2021 a fost emisă în continuarea corespondenței purtate între instituția pârâtă și reclamați, prin aceasta pârâta ANRP informând Ministerul Finanțelor despre continuarea procedurii de reevaluare, respectiv despre împrejurarea că în 520 de cazuri dintre cele 569 de imobile ce au făcut obiect al reevaluării, s-au constatat diferențe valorice. La adresa în discuție a fost anexat un tabel, la poziția 396 regăsindu-se dosarul nr. x, ce face obiectul prezentului dosar, în care sunt indicate valoarea primului raport, valoarea celui de-al doilea raport, diferența rezultată între cele două și detaliile deciziei, precum și titlurile de conversie emise. Așadar, nu se poate reține că prin adresa nr. x/18.01.2021, pârâta și-a asumat față de reclamant obligația de plată a sumei de 654.022 RON. În ce privește valoarea probatorie a înscrisurilor administrate în cauză reprezentând rapoarte de expertiză extrajudiciare, instanța de apel a reținut în considerentele deciziei recurate că este vorba despre două rapoarte de expertiză, care au fost întocmite în ani diferiți, de persoane diferite și care au avut în vedere criterii diferite, având așadar aceeași valoare probatorie. De asemenea, de vreme ce raportul de expertiză întocmit în 2009 nu a fost anulat, acesta nu poate fi înlăturat prin efectuarea unui alt raport de expertiză cu aceeași valoare probatorie. Din susținerile recurenților având un puternic caracter ambiguu, reiese că se cere instanței a se da o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoștința sa existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și raportului de reevaluare, înlăturând din analiză primul raport de evaluare întocmit în anul 2009, depus de asemenea la dosar de către reclamanți, afirmându-se că din actele ulterioare ar rezulta consimțământul ANRP cu privire la conținutul înscrisului. Înalta Curte reține că a se da o valoare absolută înscrisurilor depuse de către reclamanți, care în opinia acestora probează indubitabil atât caracterul întemeiat al cererii, cât și cuantumul prejudiciului încercat, fără a se proceda la o analiză a condițiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit. În plus, susținerile recurenților privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanelor îndreptățite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având așadar o valoare probatorie egală. Mai mult, Înalta Curte observă că instanța de apel a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză întocmite în cauză în etapa prelitigioasă, respectiv raportul de evaluare din anul 2009 și raportul de reevaluare din anul 2020, concluzionând că prin acest al doilea raport nu se verifică modalitatea de expertizare din 2009, ci își întemeiază concluziile tot pe oferte de vânzare-cumpărare a unor terenuri similare, fără a identifica vânzări efective și fără a se inspecta la fața locului imobilele, ajunge la o altă valoare. Se reține așadar că valoarea probatorie a celor două înscrisuri administrate în cauză este egală, neexistând argumente pentru a se reține prevalența unuia dintre cele două înscrisuri astfel cum pretind recurenții. Curtea de apel, observând că în cauză au fost întocmite două expertize ale căror concluzii sunt contradictorii, în mod corect a reținut că deși există fapta ilicită săvârșită de S.C. A. S.R.L. nu se poate reține ca fiind dovedit prejudiciul, în condițiile în care și evaluatorul B. S.R.L. a întocmit cel de-al doilea raport de expertiză cu aceleași neregularități ca primul raport, neaplicând în mod corect metoda comparației vânzărilor directe, și selectând cele trei oferte de vânzare de terenuri cu ajutorul aplicației C., adică aleatoriu. Rezultă așadar, contrar susținerilor recurenților, că instanța de prim control judiciar a expus argumentele care au condus la formarea convingerii judecătorului pentru înlăturarea concluziilor celui de-al doilea raport de expertiză, realizând o analiză proprie, efectivă și substanțială atât de ordin calitativ, cât și cantitativ, expunând acele circumstanțe care fac din cel de-al doilea raport întocmit, o probă neconvingătoare. Drept urmare, au fost examinate probele administrate în cauză în conformitate cu dispozițiile art. 264 C. proc. civ., pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor, alin. (2) al acestui articol făcând trimitere la principiul libertății de apreciere a probelor de către judecător. Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reține că motivul este de asemenea neîntemeiat, pe de-o parte întrucât adresa nr. x/18.01.2021 emanând de la intimata ANRP nu reprezintă un înscris autentic care ar avea efectul degrevării reclamantului de a proba întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, nefiind întrunite condițiile cumulativ prevăzute de art. 269 C. proc. civ., aceasta reprezentând o simplă adresă de informare a reclamantului cu privire la concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, astfel cum s-a arătat supra. În ce privește rapoartele de expertiză extrajudiciară administrate în cauză, acestea nu au o valoare probatorie absolută, instanța nefiind ținută de concluziile acestora ci, i se recunoaște posibilitatea de a reține sau înlătura, motivat concluziile acestei probe, ori, în situația în care au fost administrate două rapoarte de expertiză, se recunoaște posibilitatea de menținere a concluziilor unuia dintre rapoarte în detrimentul celuilalt. De asemenea, urmează a fi respins motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în conjuncție cu pct. 5 anterior analizat, recurentul invocând încălcarea art. 1241 C. civ. privind forța probantă a înscrisului, prin raportare la dispozițiile art. 269-270 C. proc. civ., concluzia desprinzându-se în mod firesc din împrejurarea respingerii motivului de recurs principal invocat, vizând în fapt aceeași materie. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în ședința publică de astăzi, 29 mai 2024, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă. Astfel, analizând conținutul deciziei nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2021, se constată că analiza în respectivul dosar a privit o altă problematică, diferită de cea invocată și motivele prezentului recurs, și anume pretinsa încălcare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, privitor la momentul de la care curge termenul de prescripție. Prin urmare, reținând că prin motivele de recurs formulate de reclamant în prezentul dosar se critică decizia instanței de apel de respingere a acțiunii, ca neîntemeiată, iar nu din perspectiva intervenirii prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte va respinge această apărare ca fiind străină de obiectul pricinii. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.