ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2848/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă la data de 31.08.2021, sub nr. x/3/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 3.600.396 lei, reprezentând diferența dintre valoarea de 3.904.000 lei reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. 19513/R/03.05.2010 și valoarea de 303.604 lei, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 18000 mp. situat în Vaslui, str. (...), jud. Vaslui, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie până la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății.

Prin sentința civilă nr. 618/21.04.2022, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare și a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, luând act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1437A/13.10.2022, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a anulat sentința apelată și a reținut cauza pentru judecarea procesului pe fond, fixând termen la data de 15.12.2022.

Prin decizia nr. 1943 A din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, evocând fondul în apel, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Împotriva deciziei nr. 1943 A din 15 decembrie 2022 a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

În ceea ce privește criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat încălcarea prevederilor art. 9 și art. 269 - 271 C. proc. civ., iar privitor la criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1241 C. civ.

În dezvoltarea criticilor, recurentul a menționat că, prin cererea de chemare în judecată, a arătat că depune înscrisuri în privința cărora sunt incidente prevederile art. 269 - 270 C. proc. civ., dat fiind faptul că acestea au fost înaintate Ministerului Finanțelor de către intimata-pârâtă.

A arătat că, noțiunea de „probă” are mai multe accepțiuni, în speță relevant este sensul de mijloc de probă prevăzut de lege, prin care se poate dovedi un raport juridic, invocând inclusiv dispozițiile art. 1170 C. civ. din 1864, potrivit cărora „dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumții, prin mărturisirea uneia dintre părți și prin jurământ”.

Susține că, prin „înscris” se înțelege adresele despre actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă, înscrisurile transmise Ministerului Finanțelor fiind relevante întrucât conțin informații necontestate anterioare ivirii litigiului și oferă garanții de sinceritate și exactitate.

Invocă și faptul că, de îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma și aparența sa exterioară, înfățișarea unui act regulat întocmit.

De aici rezultă și prezumția de autenticitate de care se bucură orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuției sale - funcționari ai intimatei-pârâte.

Susține că efectul prezumției de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei. Așadar, cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei.

De asemenea, și în raport de dispozițiile art. 1171 C. civ. din 1864 (art. 1241 C. civ. în vigoare), înscrisul autentic, din punct de vedere al forței sale probante, se bucură de prezumția de autenticitate și de validitate, sarcina probei contrare revenind celui care îl contestă.

Arată că, în cauză, partea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata-pârâtă.

Înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român și care i-au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă reprezintă înscrisuri autentice în sensul prevederilor art. 269 C. proc. civ.

Invocă faptul că pârâta ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute în cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realității.

Or, din actele dosarului rezultă că intimata-pârâtă nu a efectuat niciun demers care să indice intenția sa de a contesta actele întocmite de expertul verificator A, respectiv de expertul evaluator B S.R.L. și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare.

Mai mult decât atât, susține că intimata-pârâtă a fost cea care l-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de B S.R.L. și care i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Rezultă că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare care a fost comunicată reclamantului chiar prin actele care emană de la intimata-pârâtă și depuse la dosarul cauzei.

Atât timp cât nu a procedat astfel, invocă faptul că decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269 - 271 C. proc. civ. și art. 1241 C. civ.

Mai mult, atât timp cât instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile depuse de reclamant la dosarul cauzei - în condițiile în care intimata-pârâtă nu a contestat respectivele înscrisuri, neurmând procedura înscrierii în fals împotriva acestora- rezultă că decizia recurată este și rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei-pârâte și, practic, încuviințând o apărare pe care această parte nu a formulat-o.

Susține, totodată, că, în cadrul probei cu înscrisuri a depus la dosar toate înscrisurile autentice care i-au fost transmise de către intimata-pârâtă, respectiv: raportul de evaluare nr. 19513/R/03.05.2010 întocmit de către Cabinet Evaluator C P.F.A.; raportul de verificare nr. 12283/3/13 a raportului de evaluare nr. 19513/03.05.2010; raportul de evaluare întocmit de către S.C. B S.R.L.- la data de 10.12.2019; Titlul de conversie - Decizia nr. 1731/20.09.2010; Titlul de conversie - Decizia nr. 1815/23.09.2010; Decizia nr. 12238/FF/18.05.2010, emisă în dosarul ANRP nr. x/FFCC/2008; corespondența prin care ANRP a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x/FF/CC/2008 și la cuantumul sumei de recuperat: 3.600.396 lei - diferența dintre evaluarea inițială și cea finală.

Învederează recurentul că este eronată interpretarea instanței de apel, potrivit căreia nu există un raport de prepușenie între expert și ANRP întrucât între aceștia există un raport contractual.

Aceasta întrucât selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați Asociația D s-a efectuat de către Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților potrivit H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006, sens în care recurentul face trimitere și la prevederile art. 1000 din vechiul C. civ.

Susține recurentul că, deși între ANRP și expertul evaluator există un contract de prestări servicii, în baza căruia evaluatorul are o răspundere contractuală față de ANRP, totuși, între Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și evaluatorul respectiv nu există un raport juridic născut în baza acelui contract, astfel că prejudiciul creat Statului Român de către evaluator prin expertiza defectuos efectuată nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere civilă delictuală a comitentului ANRP pentru faptele prepusului său, expertul evaluator.

Recurentul pretinde că susținerea instanței de apel, potrivit căreia reclamantul nu ar fi dovedit prejudiciul invocat, nu este fundamentată, din moment ce ANRP, în baza dispozițiilor Curții de Conturi, a cuantificat prejudiciul în prezenta cauză și a solicitat oficial Ministerului Finanțelor recuperarea acestuia. Totodată, din moment ce există un prejudiciu recunoscut și cuantificat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, există fapta ilicită cauzatoare a acestuia.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a arătat că înțelege să invoce excepția de inadmisibilitate a căii de atac, raportat la faptul că reclamantul se prevalează de un argument deja statuat definitiv într-o speță similară, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. y/3/2021, prin care s-a menținut hotărârea instanței de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, prin admiterea excepției dreptului material la acțiune, făcând trimitere la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. „recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)”, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol „aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. .

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să se circumscrie cazurilor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

Așadar, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În consecință, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Prin urmare, motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al reclamantului, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

Dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea deciziei recurate.

În speță, se constată că recursul, deși formal încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., nu conține critici care să poată fi subsumate textelor legale menționate.

Se observă, deci, că forma de motivare a recursului, adoptată de reclamant, constă, practic, în referirea la modalitatea de interpretare a probelor administrate.

Astfel, deși recurentul-reclamant invocă încălcarea de către instanța de apel atât a dispozițiilor procedurale reprezentate de prevederile art. 269-271 C. proc. civ., cât și a dispozițiilor de drept material art. 1241 C. civ., se constată că această critică este una formală.

Prioritar, se impune mențiunea că dispozițiile art. 1241 C. civ., potrivit cărora înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic, având forța probantă prevăzută de lege, nici nu sunt aplicabile în cauză, din moment ce acestea doar stabilesc, cu titlu de principiu, o formă de clasificare a înscrisurilor.

Privitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 269-271 C. proc. civ., se observă că recurentul-reclamant urmărește doar modificarea deciziei, ca urmare a unei reaprecieri a probelor.

Astfel, deși se invocă o inversare a sarcinii probei în prezenta cauză, în realitate, critica formulată presupune reevaluarea probatoriului administrat, în sensul recunoașterii valenței juridice de înscris autentic rapoartelor de evaluare în discuție.

Or, aspectele ce țin de administrarea probatoriului în cauză sunt incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului, aprecierea acestora aparținând puterii suverane a instanțelor de fond.

Nici critica privitoare la încălcarea dispozițiilor art. 9 C. proc. civ. nu se traduce într-un veritabil motiv de nelegalitate al deciziei atacate, din moment ce aceasta tinde, de asemenea, la a pune în discuție modalitatea în care instanța de apel a evaluat înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

În realitate, prin invocarea nerespectării principiului disponibilității, recurentul înțelege să critice, de fapt, valoarea probatorie a concluziilor raportului de verificare și a concluziilor raportului de evaluare din anul 2020, în legătură cu care instanța de apel a reținut că nu utilizează date care să ofere valori conforme cu standardele internaționale de evaluare. Instanța de apel a concluzionat că raportul de evaluare întocmit în anul 2020 nu dovedește prejudiciul, sens în care a reținut că „nerespectarea principiilor metodologiei de evaluare dedusă din modalitatea de culegere a datelor impune concluzia că nici unul dintre rapoartele de evaluare contrapuse nu este conform cu cerințele Legii nr. 247/2005 și nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaționale de evaluare”.

Cum a fost arătat și în cele ce preced, un atare context de evaluare nu permite o reapreciere a probelor, astfel încât criticile prin care reclamantul tinde la a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exercițiul dreptului la recurs.

Deopotrivă, lipsite de aptitudinea concretă de a învesti legal instanța de recurs sunt și argumentele recurentului privind considerentele instanței de apel referitoare la inexistența unui raport de prepușenie între ANRP și expert. Astfel, deși admite existența unui raport contractual dintre ANRP și expertul evaluator, recurentul se rezumă la a pretinde infirmarea raționamentului curții de apel, fără a indica norma de drept care să susțină propria apărare.

Simpla invocare a prevederilor art. 1000 C. civ. și H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006 nu plasează argumentele sub incidența motivelor de nelegalitate reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în contextul în care recurentul nu se raportează la considerentele hotărârii recurate și nu le combate prin expunerea unui raționament juridic contrar.

De asemenea, în aceeași modalitate lacunară, ce nu conturează un element de nelegalitate a hotărârii atacate, cu referire la dovedirea prejudiciului, recurentul a arătat că intimata ,,în baza dispozițiilor Curții de Conturi, a cuantificat prejudiciul în prezenta cauză și a solicitat oficial Ministerului Finanțelor recuperarea acestuia”, sens în care a susținut că, fiind recunoscut și cuantificat prejudiciul de ANRP, “există și fapta ilicită cauzatoare a acestuia” fără a demonstra, însă, maniera în care aceste susțineri se grefează pe judecata realizată cu prilejul judecării cauzei în apel.

Drept urmare, nefiind susținute critici de nelegalitate, în sensul real al acestei noțiuni, controlul de legalitate specific instanței de recurs nu poate fi realizat, iar cererea de recurs este lovită de nulitate, în sensul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1943 A din 15 decembrie 2022 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1943 A din 15 decembrie 2022 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.