ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2496/2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III a civilă la 19 august 2021, sub nr. x/3/2021, reclamantul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea acesteia la plata sumei de 1.006.609 lei, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului și valoarea stabilită prin raportul de evaluare întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, sumă actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data emiterii titlului de conversie, până la data plății.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiate.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 1411 din 28 septembrie 2022, Tribunalul București – Secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă.

Hotărârea instanței de apel

Prin decizia nr. 135A din 2 februarie 2023, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței nr. 1411 din 28 septembrie 2022 pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății. A anulat sentința apelată și, evocând fondul, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Recursul

Împotriva deciziei nr.135A din 2 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a declarat recurs Ministerul Finanțelor, în calitate de reprezentant al Statului Român.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și art. 269-271 C. proc. civ.

A menționat că a învederat instanțelor de fond și apel că înțelege să depună în cadrul probei cu înscrisuri anumite documente în privința cărora a apreciat că sunt incidente prevederile art. 269-270 ind. 1 C. proc. civ., față de faptul că au fost înaintate Ministerului Finanțelor de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

A susținut că în drept, termenul „probă” are mai multe accepțiuni, iar în speță interesează sensul de mijloc de probă prevăzut de lege prin care se poate dovedi un raport juridic.

Recurentul a precizat că în noțiunea „înscrisuri” sunt cuprinse adresele și documentele anexate acestora, întocmite și transmise de către pârâtă Ministerului Finanțelor, reprezentând acte sau fapte juridice care sunt relevante, întrucât conțin informații necontestate, anterioare ivirii litigiului și oferă garanții de sinceritate și exactitate (raportul de evaluare inițial și cele de verificare a acestuia, titlurile de conversie, decizia nr. 6909/18.11.2009). Fiind întocmite de funcționari ai pârâtei în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a menționat că aceste înscrisuri se bucură de prezumția de autenticitate, în înțelesul art. 269 C. proc. civ.

A susținut că aceste înscrisuri nu au fost contestate de către pârâtă, iar prin intermediul lor s-a adus la cunoștință diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză, precum și suma stabilită prin raportul de expertiză întocmit de S.C. A S.R.L.

Având în vedere că instanța de apel a ignorat aceste înscrisuri, precum și valoarea prejudiciului ce reiese din conținutul lor, recurentul a apreciat că decizia recurată este rezultatul încălcării dispozițiilor art.2 69-271 C. proc. civ., precum și a principiului disponibilității, reglementat la art. 9 din același act normativ.

Prin întâmpinarea depusă la 21 aprilie 2023, intimata a invocat inadmisibilitatea recursului, arătând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă înțelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă în dosarul nr. y/3/2021. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte a reținut că excepția invocată nu vizează condițiile de exercitare a căii de atac a recursului, ci reprezintă o apărare de fond.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

6.1 În susținerea nelegalității deciziei recurate, invocate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 9 și a celor prevăzute de art. 269-271 C. proc. civ., ce rezidă în refuzul de a da valența probatorie cuvenită unor înscrisuri ce i-au fost comunicate de către pârâtă, respectiv aceea de înscrisuri autentice, față de care nu s-a formulat cerere de înscriere în fals și care relevau existența prejudiciului ce s-a solicitat a fi reparat prin inițierea litigiului pendinte.

Aceste critici, examinate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancționează cu nulitatea nerespectarea regulilor de procedură ce atrag sancțiunea nulității, nu sunt fondate.

Pentru a se reține incidența motivului de casare prevăzute de art.48 8 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este necesar ca părții să îi fie produsă o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin desființarea actului de procedură lovit de nulitate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 și art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulității, și ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia. Astfel, nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată corelativ actelor de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

Raportând susținerile din recurs la dispozițiile legale enunțate, precum și la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte notează că principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, în acest sens statuând prevederile art. 9 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 22 C. proc. civ. consacră expres rolul activ al judecătorului în procesul civil, care, potrivit alin. (2) al acestui articol, are obligația să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri judecătorești temeinice și legale. Alin. (7) al articolului menționat obligă instanța de judecată, în situațiile în care legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să țină seama de toate circumstanțele cauzei, de principiile generale ale dreptului, urmând să soluționeze litigiul conform regulilor de drept aplicabile.

În cauză, recurentul a dedus judecății o cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 1.006.609 lei, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului și valoarea stabilită prin raportul de evaluare întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, sumă actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data emiterii titlului de conversie, până la data plății.

Pentru a dovedi motivele cererii, recurentul a depus la dosar înscrisuri (despre care a pretins în recurs că se circumscriu dispozițiilor art. 269-270 C. proc. civ.), arătând că i-au fost înaintate de către pârâtă (raportul de evaluare întocmit în anul 2009, în dosarul nr. x/CC de expertul evaluator B, raportul de verificare nr. 13569/4/99 a raportului menționat; raportul de evaluare întocmit de S.C. A S.R.L. la 03.11.2020, titlurile de conversie nr. 897/22.07.2010 și nr. 2114/22.10.2010 și decizia de despăgubire emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 6909/18.11.2009).

Invalidând soluția instanței de fond asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune și evocând fondul după anularea sentinței, curtea de apel a considerat că este necesar să verifice, în raport de susținerile apelantului (care a contestat prescripția dreptului material la acțiune) și pe baza probatoriului administrat, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în legătură cu faptele prepușilor (membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor).

Examinând, în aceste condiții cauza, curtea a concluzionat că prepușii pârâtei aveau obligația de a verifica dacă raportul inițial întocmit corespunde standardelor internaționale de evaluare și respectă cerințele Legii nr. 247/2005.

Analizând comparativ cele două rapoarte de expertiză, curtea a reținut că ambele prezintă deficiențe în ceea ce privește determinarea valorii despăgubirii imobilului expertizat, fiind întocmite cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare și cu nesocotirea dispozițiilor Legii nr. 247/2005, și apreciind că niciuna dintre aceste lucrări de specialitate nu este aptă să ateste prejudiciul invocat.

Curtea a reținut că, deși există o faptă ilicită săvârșită de către expert și de prepușii pârâtei (întrucât din raportul de expertiză nu rezultă dacă ofertele de vânzare avute în vedere pentru evaluare s-au materializat, dacă acestea au fost alese aleatoriu, dacă acestea sunt reale și dacă expertul a inspectat imobilele folosite ca elemente de comparație sau s-a rezumat la aplicarea unei corecții de negociere și la valorile pe mp cerute prin ofertele de vânzare), prejudiciul reclamat nu a fost dovedit, deși recurentului îi revenea sarcina probei.

Potrivit art. 249 C. proc. civ., sarcina probei revine celui care face o susținere în cursul procesului, proba reprezentând mijlocul juridic prin care se stabilește existența unui act sau fapt juridic, precum și a dreptului subiectiv și obligației civile aferente.

Or, în cauză, titularul acțiunii prin care se solicită recunoașterea hotărârii străine este recurentul, în sarcina sa subzistând obligația de a proba temeinicia cererii sale, anume îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru admiterea acesteia, iar nu a pârâtei, care nu poate fi obligată să facă dovada unui fapt negativ.

În ceea privește valoarea probatorie a înscrisurilor administrate în cauză, instanța de apel a reținut, în considerentele deciziei recurate, că este vorba despre două rapoarte de expertiză, întocmite în ani diferiți de experți evaluatori distincți.

Se pune astfel problema existenței a două înscrisuri cu aceeași valoare probatorie, care au fost comunicate recurenților cu ocazia corespondenței purtate cu pârâta, ulterior efectuării verificării modalității de expertizare a imobilului din dispoziția Curții de Conturi și anterior declanșării prezentului litigiu în vederea recuperării diferenței dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare raportul de evaluare întocmit în anul 2009, în dosarul nr. x/CC de expertul evaluator B și raportul de evaluare întocmit de S.C. A S.R.L. la 03.11.2020.

Contrar susținerilor recurentului, aceste scripte nu sunt autentice, în sensul art. 269 C. proc. civ., fiind lucrări de specialitate ce cuprind opiniile unor specialiști, exprimate în afara cadrului procesual, cu privire la o chestiune de interes în dezlegarea problemei litigioase deduse judecății.

În accepțiunea art. 249 C. proc. civ., autenticitatea înscrisului și efectele pe care aceasta le atrage în planul probațiunii judiciare se referă la stabilirea identității părților, luarea sau exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținutul înscrisului, semnătura părților și data înscrisului.

Intră, așadar, în domeniul autenticității constatările referitoare la prezența părților, identificarea lor, consemnarea declarațiilor făcute și mențiunea semnării actului sau constatarea oricărui fapt petrecut în fața celui care aplică procedura autentificării, precum și data menționată în formula de autentificare a actului, fiind autentice actele întocmite sau, după caz, primite și autentificate de o autoritate publică, notarul public sau o altă persoană învestită de stat cu exercițiul unei autorități sau puteri publice, în forma și condițiile cerute de lege.

Însă, prin susținerile recurentului s-a solicitat instanței să se dea o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoștința sa existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și celorlalte înscrisuri comunicate de pârâtă, afirmându-se că, prin neînscrierea în fals împotriva acestora (cu precădere în ceea ce privește cel de-al doilea raport de expertiză), ar rezulta consimțământul său cu privire la conținutul înscrisurilor.

Înalta Curte reține că a se proceda în acest sens în ceea ce privește înscrisurile depuse de către recurenți (care în opinia acestora probează atât caracterul întemeiat al cererii de chemare în judecată, cât și cuantumul prejudiciului), fără a se examina condițiile specifice acțiunii civile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.

În plus, susținerile recurentului privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanelor îndreptățite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având așadar o valoare probatorie egală.

Înalta Curte observă că instanța de apel a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză întocmite în etapa ce a precedat litigiului, dând acestora o valoarea probatorie egală, nereținând prevalența unuia în detrimentul celuilalt.

Dimpotrivă, observând că în cauză au fost întocmite două expertize ale căror concluzii sunt contradictorii, în mod corect instanța de apel le-a analizat și a înlăturat motivat ambele concluzii, reținând că nu respectă dispozițiile Legii nr. 247/2005 și nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaționale de evaluare.

Curtea a notat că, deși în anul 2020 era facil de stabilit care au fost prețurile vânzărilor imobilelor similare în anii 2008, 2009, evaluatorul S.C. A S.R.L. nu a aplicat corect metoda comparației vânzărilor directe și doar în lipsa unor comparabile care să reprezinte vânzări efective a unor imobile similare se putea apela la oferte de vânzare.

Totodată, a reținut că utilizarea comparabilelor reprezentate de oferte de vânzare fără accesarea bazelor de date care cuprindeau vânzări efective contravine dispozițiilor Legii nr. 247/2005, raportul de evaluare întocmit în anul 2020 nefiind apt să dovedească prejudiciul, motivele de invalidare a concluziilor primului raport de evaluare fiind aplicabile și concluziilor raportului de evaluare întocmit în anul 2020.

Criticile vizând înlăturarea de către instanța de apel a înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă sunt nefondate, întrucât aprecierea probelor este apanajul instanței de judecată (de apel, în speță), conform art. 264 alin. (2) C. proc. civ. (în vederea stabilii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare).

Prin urmare, Înalta Curte reține că nu se verifică incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neputându-se constata o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susținute de către recurentul-reclamant, atât din perspectiva art. 9 C. proc. civ., cât și a art. 269-271 din același act normativ.

6.2 Nici criticile circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate.

În cauză, prin acțiunea civilă dedusă judecății, reclamantul a solicitat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la repararea prejudiciului rezultat pentru săvârșirea faptei ilicite de către prepușii săi, pentru diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în București, str. (...), sector 2, și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC/2009, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective.

Faptele ilicite indicate în cererea de chemare în judecată introductivă sunt cele reprezentate de întocmirea de către expert a raportului de evaluare cu nerespectarea normelor edictate pentru evaluare și avizarea de către membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a raportului întocmit în acest fel. Solicitarea recurentului s-a întemeiat pe răspunderea civilă a comitentului pentru fapta ilicită a prepusului.

Înalta Curte notează că ceea ce definește noțiunile de comitent și prepus este existența unui raport de subordonare care își are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredințare decurge posibilitatea comitentului de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea prepusului, acesta din urmă având obligația de a urma îndrumările și directivele primite.

Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte și membri ai Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că sunt raporturi juridice de tip comitent-prepus între pârâtă și membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, acest raport rezultând din dispozițiile Legii nr. 247/2005. Raportul dintre pârâtă și expert a fost apreciat că este de natură contractuală, neexistând o bază legală care să permită existența unui raport de prepușenie, expertul prestând un serviciu prin întocmirea raportului de expertiză contra unui preț.

Această concluzie a instanței este corectă de vreme ce raportul juridic dintre expert și pârâtă derivă dintr-un contract, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că selecția evaluatorilor s-a efectuat de către aceasta în baza prevederilor HG nr. 527/2006.

Deși recurentul a arătat că evaluatorul are o răspundere contractuală față de pârâtă, argumentul pe care l-a adus în susținerea criticii formulate a fost acela că, neexistând un raport juridic, născut în baza contractului, între Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și evaluator, nu poate recupera prejudiciul care i-a fost cauzat prin expertiza defectuoasă, decât prin atragerea răspunderii civile delictuale a comitentului (pârâta), pentru faptele prepusului său (expertul evaluator).

Ca atare, ceea ce susține recurentul este atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în calitatea sa de comitent pentru fapta prepusului său.

Or, instanța de apel a analizat dacă se poate reține această formă de răspundere civilă, respectiv săvârșirea unei fapte ilicite de către membrii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, apreciați ca fiind prepușii pârâtei, și a concluzionat că o atare faptă nu poate fi constatată, întrucât reclamantul nu a dovedit prejudiciul invocat.

În plus, deși recurentul a făcut referire la dispozițiile art. 1000 C. civ. de la 1864, pe care le-a enunțat în cuprinsul cererii de recurs, tinzând a susține, în raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o încălcare a acestora, recurentul nu a adus critici concrete și nu a arătat în ce mod instanța de apel a nesocotit aceste prevederi legale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 135 A din 2 februarie 2023 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 135 A din 2 februarie 2023 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform dispozițiilor art. 402 C. proc. civ.